Susținerea cauzei
Cum eu și Queequeg ne-am îmbarcat de-acum de-a binelea în meșteșugul vânătorii de balene, iar acest meșteșug a ajuns, într-un fel sau altul, să fie socotit de oamenii de pe uscat o îndeletnicire cam nepoetică și de rea faimă, sunt cât se poate de nerăbdător să vă conving pe voi, oamenii de pe uscat, de nedreptatea care ni se face nouă, vânătorilor de balene.
În primul rând, aproape că nici nu mai e nevoie să dovedim că, în ochii lumii, vânătoarea de balene nu e socotită la același nivel cu așa-zisele profesii liberale. Dacă un străin ar fi prezentat într-un cerc pestriț de oameni dintr-un oraș mare, părerea celorlalți despre meritele lui ar crește prea puțin dacă ar fi recomandat, să zicem, drept harponier; iar dacă, urmând pilda ofițerilor de marină, și-ar adăuga pe cartea de vizită inițialele P.C. (Pescuitul Cașaloților), acest gest ar fi socotit peste măsură de înfumurat și ridicol.
Fără îndoială, unul dintre motivele de căpetenie pentru care lumea ne refuză cinstirea este acesta: oamenii cred că, în cel mai bun caz, meșteșugul nostru nu e decât un soi de măcelărie și că, atunci când îl practicăm, suntem înconjurați de tot felul de necurățenii. Măcelari suntem, e drept. Dar măcelari, și încă purtând însemnele cele mai sângeroase, au fost și toți comandanții de oști pe care lumea se desfată mereu să-i cinstească. Cât despre pretinsa murdărie a meseriei noastre, veți afla în curând câteva lucruri până acum în mare parte necunoscute, care, luate laolaltă, vor așeza triumfal corabia de vânătoare a cașaloților, cel puțin, printre cele mai curate lucruri de pe acest pământ curățel. Dar, chiar dacă am primi învinuirea drept adevărată, ce punți alunecoase și răvășite ale unei baleniere se pot compara cu hoiturile de nedescris de pe câmpurile de luptă de unde atâția soldați se întorc să se îmbete cu aplauzele tuturor doamnelor? Iar dacă ideea primejdiei înalță atât de mult în ochii lumii meseria de soldat, vă asigur că mulți veterani care au înaintat fără șovăire spre o baterie de tunuri s-ar da repede înapoi la vederea cozii uriașe a unui cașalot, care învolburează aerul deasupra capetelor lor. Căci ce sunt grozăviile omului, pe care le putem înțelege, pe lângă grozăviile și minunile lui Dumnezeu, înlănțuite unele cu altele!
Dar, deși lumea ne ia în râs pe noi, vânătorii de balene, ne aduce fără să știe cel mai adânc omagiu, ba chiar o adorație fără margini! Căci aproape toate lumânărelele, lămpile și lumânările care ard pe întregul glob ard, ca în fața tot atâtor altare, spre gloria noastră!
Dar priviți lucrul acesta în alte lumini; cântăriți-l în tot felul de balanțe; vedeți ce suntem și ce am fost noi, vânătorii de balene.
De ce aveau olandezii, în vremea lui De Witt, amirali la comanda flotelor lor de baleniere? De ce Ludovic al XVI-lea al Franței a echipat pe cheltuiala sa baleniere la Dunkerque și a poftit cu politețe în acel oraș vreo douăzeci sau patruzeci de familii din insula noastră Nantucket? De ce a plătit Marea Britanie, între anii 1750 și 1788, prime de peste 1.000.000 de lire vânătorilor ei de balene? Și, în sfârșit, cum se face că noi, vânătorii de balene din America, suntem acum mai mulți decât toți ceilalți vânători de balene din lume laolaltă; că navigăm cu o flotă de peste șapte sute de nave, cu echipaje însumând optsprezece mii de oameni, cheltuind anual 4.000.000 de dolari; că navele valorează, la plecare, 20.000.000 de dolari și că, în fiecare an, aducem în porturile noastre o recoltă bogată de 7.000.000 de dolari? Cum s-ar putea întâmpla toate acestea dacă vânătoarea de balene n-ar avea în ea ceva măreț și puternic?
Dar asta nu e nici jumătate; priviți din nou.
Spun răspicat că filosoful cosmopolit nu poate, nici în ruptul capului, să arate vreo influență pașnică ce, în ultimii șaizeci de ani, să fi lucrat mai puternic asupra întregii lumi, privite ca un singur tot, decât măreața și puternica îndeletnicire a vânătorii de balene. Într-un fel sau altul, ea a dat naștere unor evenimente atât de remarcabile prin ele însele și atât de însemnate prin urmările lor necontenite, încât vânătoarea de balene poate fi asemănată cu acea mamă egipteană care a născut copii ei înșiși însărcinați încă din pântecele ei. A înșira toate aceste lucruri ar fi o muncă fără speranță și fără sfârșit. Să fie de ajuns câteva. De mulți ani, baleniera a fost deschizătoare de drumuri în cercetarea celor mai îndepărtate și mai puțin cunoscute locuri ale pământului. A explorat mări și arhipelaguri pentru care nu exista nicio hartă, unde nici Cook, nici Vancouver nu navigaseră vreodată. Dacă navele de război americane și europene stau acum liniștite la ancoră în porturi altădată sălbatice, să tragă salve spre cinstea și gloria balenierei, care le-a arătat întâi drumul și a slujit prima drept tălmaci între ele și sălbatici. N-au decât să-i sărbătorească după plac pe eroii Expedițiilor de Explorare, pe alde Cook și Krusenstern; eu spun însă că zeci de căpitani fără nume au plecat din Nantucket și au fost la fel de mari, ba chiar mai mari decât ai voștri Cook și Krusenstern. Fără ajutor și cu mâinile goale, în apele păgâne pline de rechini și lângă plajele unor insule necunoscute, cu oameni înarmați cu sulițe, ei au înfruntat minuni și grozăvii neatinse până atunci, pe care Cook, cu toți pușcașii marini și toate muschetele lui, nu s-ar fi încumetat bucuros să le înfrunte. Toate lucrurile cu care se face atâta paradă în vechile Călătorii pe Mările Sudului nu erau decât întâmplările obișnuite din întreaga viață a eroicilor noștri oameni din Nantucket. Adesea, aventuri cărora Vancouver le închină trei capitole erau socotite de acești oameni nevrednice de a fi trecute în obișnuitul jurnal de bord. Ah, lumea asta! Oh, lumea asta!
Până când balenierele au ocolit Capul Horn, între Europa și lungul șir de provincii spaniole bogate de pe coasta Pacificului nu se făcea alt comerț decât cel colonial și aproape că nu existau alte legături decât cele coloniale. Vânătorul de balene a fost cel care a străpuns întâi politica suspicioasă a Coroanei spaniole, ajungând în acele colonii; iar, dacă spațiul ar îngădui, s-ar putea arăta limpede cum, în cele din urmă, de la acești vânători de balene au pornit eliberarea statelor Peru, Chile și Bolivia de sub jugul bătrânei Spanii și statornicirea democrației veșnice în acele ținuturi.
Acea mare Americă de pe cealaltă parte a globului, Australia, a fost dăruită lumii luminate de vânătorul de balene. După întâia ei descoperire, făcută din greșeală de un olandez, toate celelalte corăbii s-au ferit multă vreme de acele țărmuri ca de un loc bântuit de o barbarie molipsitoare; baleniera însă a acostat acolo. Baleniera este adevărata mamă a acelei colonii acum puternice. Mai mult, în copilăria celei dintâi așezări australiene, emigranții au fost salvați de mai multe ori de la înfometare de pesmetul binefăcător al balenierei care, din fericire, arunca ancora în apele lor. Nenumăratele insule ale întregii Polinezii mărturisesc același adevăr și aduc omagiu comercial balenierei, care a deschis drumul misionarului și neguțătorului și, în multe cazuri, i-a purtat pe primii misionari spre cele dintâi destinații ale lor. Dacă acea țară zăvorâtă de două ori, Japonia, va deveni vreodată primitoare, numai balenierei i se va datora meritul, căci ea se află deja la pragul ei.
Dar dacă, în fața tuturor acestor lucruri, încă mai susții că vânătoarea de balene nu are nicio legătură cu lucruri nobile din punct de vedere estetic, atunci sunt gata să frâng cu tine cincizeci de lănci în apărarea acestei cauze și să te azvârl de fiecare dată din șa cu coiful despicat.
— Balena nu are niciun autor vestit, iar vânătoarea de balene niciun cronicar de seamă, vei zice.
Balena nu are niciun autor vestit, iar vânătoarea de balene niciun cronicar de seamă? Cine a scris prima relatare despre Leviatanul nostru? Cine altul decât mărețul Iov! Și cine a alcătuit prima povestire a unei călătorii de vânătoare de balene? Cine altul decât însuși prințul Alfred cel Mare, care, cu propria-i pană regală, a așternut pe hârtie cuvintele lui Other, vânătorul norvegian de balene din acele vremuri! Și cine a rostit în Parlament lauda noastră înflăcărată? Cine altul decât Edmund Burke!
— Așa este, dar vânătorii de balene înșiși sunt niște bieți draci; nu le curge sânge bun prin vine.
Nu le curge sânge bun prin vine? Au acolo ceva mai bun decât sângele regesc. Bunica lui Benjamin Franklin a fost Mary Morrel, devenită mai târziu, prin căsătorie, Mary Folger, una dintre primele locuitoare ale Nantucketului și strămoașa unui lung șir de Folgeri și harponieri — cu toții rude de sânge ale nobilului Benjamin — care până în ziua de azi aruncă fierul cu zimți dintr-o parte a lumii în cealaltă.
— Bine și de data asta, dar toți recunosc că, într-un fel sau altul, vânătoarea de balene nu e o îndeletnicire respectabilă.
Vânătoarea de balene nu e respectabilă? E împărătească! Prin vechea lege scrisă englezească, balena este declarată „pește regal”.[1]
— Ei, asta numai cu numele! Balena însăși n-a figurat niciodată într-un chip măreț și impunător.
Balena n-a figurat niciodată într-un chip măreț și impunător? Într-unul dintre marile triumfuri acordate unui general roman la intrarea sa în capitala lumii, oasele unei balene, aduse tocmai de pe coasta Siriei, erau lucrul cel mai izbitor din alaiul care răsuna de chimvale.[1]
— Să fie așa, dacă tot aduci vorba; dar, orice ai zice, nu există nicio demnitate adevărată în vânătoarea de balene.
Nicio demnitate în vânătoarea de balene? Demnitatea îndeletnicirii noastre o mărturisesc cerurile înseși. Cetus, Balena, e o constelație a Sudului! Ajunge! Îndeasă-ți pălăria pe cap în fața țarului și scoate-ți-o în fața lui Queequeg! Ajunge! Cunosc un om care, în viața lui, a prins trei sute cincizeci de balene. Îl socotesc pe acest om mai vrednic de cinste decât acel mare comandant din antichitate care se lăuda că a cucerit tot atâtea cetăți întărite.
Cât despre mine, dacă, prin cine știe ce împrejurare, se află în mine vreun lucru de preț încă nedescoperit; dacă voi merita vreodată o faimă adevărată în acea lume mică, dar înaltă și tăcută, la care n-ar fi nechibzuit să râvnesc; dacă voi face cândva ceva ce, la urma urmei, un om ar fi preferat să facă decât să lase nefăcut; dacă, la moartea mea, executorii mei testamentari sau, mai bine zis, creditorii vor găsi vreun manuscris prețios în biroul meu, atunci atribui încă de pe acum întreaga cinste și glorie vânătorii de balene, căci o balenieră a fost pentru mine Colegiul Yale și Harvard.
Note
[1] Pentru mai multe amănunte în această privință, vezi capitolele următoare.