Simfonia
Era o zi senină, de un albastru de oțel. Tăriile văzduhului și mării abia se puteau deosebi în azurul acela atotcuprinzător; numai că aerul îngândurat era limpede, curat și blând, cu înfățișare de femeie, iar marea robustă, bărbătească, se umfla în valuri lungi, puternice, zăbavnice, ca pieptul lui Samson în somn.
Încoace și-ncolo, sus, alunecau aripile albe ca zăpada ale unor păsărele fără pată; acestea erau gândurile blânde ale aerului feminin; dar încolo și-ncoace, în adâncuri, mult jos în albastrul fără fund, se repezeau leviatani puternici, pești-sabie și rechini; iar acestea erau gândurile tari, tulburate, ucigașe ale mării masculine.
Dar, deși atât de potrivnice înăuntru, în afară contrastul era numai de nuanțe și umbre; cele două păreau una; numai sexul, ca să spunem așa, le deosebea.
Sus, ca un țar împărătesc și rege, soarele părea să dea aerul acesta blând mării acesteia îndrăznețe și rostogolite, întocmai ca pe o mireasă unui mire. Iar la linia încercuitoare a orizontului, o mișcare domoală și tremurătoare — care se vede cel mai bine aici, la ecuator — arăta încrederea drăgăstoasă, palpitantă, temerile iubitoare cu care biata mireasă își dăruia sânul.
Strâns și răsucit; noduros și înnodat de riduri; dârz, istovit și neînduplecat; cu ochii arzând ca niște cărbuni care încă mai ard în cenușa ruinei, Ahab cel neclătinat se arăta în seninul dimineții, ridicând coiful așchiat al frunții lui spre fruntea de fată frumoasă a cerului.
O, pruncie nemuritoare și nevinovăție a azurului! Făpturi nevăzute, înaripate, care zburdați peste tot în jurul nostru! Dulce copilărie a văzduhului și cerului! Ce neștiutoare erați de durerea încolăcită strâns a bătrânului Ahab! Dar așa le-am văzut și pe micuțele Miriam și Martha, zâne cu ochi râzători, zburdând fără grijă în jurul bătrânului lor părinte, jucându-se cu cercul de bucle pârlite care creștea pe marginea craterului mistuit al creierului său.
Trecând încet peste punte de la tambuchi, Ahab se aplecă peste bord și privi cum umbra lui din apă se scufunda și se tot scufunda sub privirea sa, tot mai mult, cu cât se străduia mai mult să străpungă adâncimea. Dar miresmele încântătoare din aerul acela fermecat păreau în sfârșit să risipească, pentru o clipă, lucrul putred din sufletul lui. Aerul acela vesel, fericit, cerul acela îmbietor îl mângâiau și-l dezmierdau în sfârșit; lumea-mamă vitregă, atât de multă vreme crudă, respingătoare, își arunca acum brațele iubitoare în jurul gâtului său îndărătnic și părea să suspine voios deasupra lui, ca deasupra unuia pe care, oricât de îndărătnic și rătăcit ar fi fost, încă găsea în inima ei puterea să-l salveze și să-l binecuvânteze. De sub pălăria trasă pe ochi, Ahab lăsă să cadă o lacrimă în mare; și nici întregul Pacific nu cuprindea o bogăție asemenea acelei singure picături mititele.
Starbuck îl văzu pe bătrân; îl văzu cum se rezema greu peste bord; și părea să audă în propria lui inimă credincioasă suspinul fără măsură care se strecura din miezul seninătății de jur împrejur. Având grijă să nu-l atingă și să nu fie băgat în seamă de el, totuși se apropie și rămase acolo.
Ahab se întoarse.
„Starbuck!”
„Domnule.”
„O, Starbuck! E un vânt blând, blând, și un cer cu înfățișare blândă. Într-o asemenea zi — cu o dulceață foarte asemănătoare cu aceasta — mi-am lovit prima balenă: un băiat harponier de optsprezece ani! Patruzeci — patruzeci — patruzeci de ani în urmă! — în urmă! Patruzeci de ani de vânătoare neîntreruptă! Patruzeci de ani de lipsuri, de primejdie și de vreme furtunoasă! Patruzeci de ani pe marea fără milă! De patruzeci de ani a părăsit Ahab uscatul pașnic, ca patruzeci de ani să se războiască cu grozăviile adâncului! Da și da, Starbuck, din acei patruzeci de ani n-am petrecut trei pe uscat. Când mă gândesc la viața pe care am dus-o, la pustiul singurătății care a fost ea, la cetatea zidită, împrejmuită, a izolării unui Căpitan, care abia îngăduie intrarea vreunei simpatii din ținutul verde din afară — o, oboseală! apăsare! Comanda singuratică — o sclavie de coasta Guineei! —, când mă gândesc la toate acestea, mai înainte doar pe jumătate bănuite, nu cunoscute atât de pătrunzător, și cum, patruzeci de ani, m-am hrănit cu bucate uscate, sărate — potrivită emblemă a hranei uscate a sufletului meu! —, când cel mai sărac om de pe uscat avea zilnic la îndemână fructe proaspete și frângea pâinea proaspătă a lumii, față de cojile mele mucegăite — departe, la oceane întregi depărtare de tânăra fată pe care am luat-o de nevastă când trecusem de cincizeci de ani, și a doua zi am plecat spre Capul Horn, lăsând numai o adâncitură în perna mea de cununie — nevastă? nevastă? — mai degrabă o văduvă cu bărbatul în viață! Da, am văduvit-o pe biata fată când am luat-o de nevastă, Starbuck; și apoi nebunia, frenezia, sângele clocotind și fruntea fumegând cu care, la o mie de coborâri ale bărcilor, bătrânul Ahab și-a urmărit prada cu furie, cu spume — mai mult demon decât om! — da, da! Ce prost a fost bătrânul Ahab, patruzeci de ani — prost — prost bătrân! De ce lupta aceasta a urmăririi? De ce să istovești și să paralizezi brațul la vâslă, la fier și la lance? Cu cât e Ahab acum mai bogat ori mai bun? Privește. O, Starbuck! Nu-i crud ca, pe lângă povara aceasta istovitoare pe care o port, să-mi fi fost smuls de sub mine un biet picior? Uite, dă-mi la o parte părul acesta bătrân; mă orbește, de par că plâng. Bucle atât de cărunte n-au crescut niciodată decât din cenușă! Dar par foarte bătrân, atât de foarte, foarte bătrân, Starbuck? Mă simt slăbit de moarte, încovoiat și cocoșat, de parcă aș fi Adam, clătinându-se sub veacurile îngrămădite de la Rai încoace. Doamne! Doamne! Doamne! — crapă-mi inima! — sfărâmă-mi creierul! — batjocură! batjocură! Batjocură amară, mușcătoare a firelor cărunte, am trăit eu destulă bucurie ca să vă port și să par și să mă simt astfel, de nesuferit de bătrân? Aproape! Stai aproape de mine, Starbuck; lasă-mă să privesc într-un ochi omenesc; e mai bine decât să privesc în mare ori în cer, mai bine decât să privesc spre Dumnezeu. Pe uscatul verde, pe piatra luminoasă a vetrei! Asta-i oglinda fermecată, omule; îmi văd nevasta și copilul în ochiul tău. Nu, nu; rămâi la bord, la bord! — să nu cobori când cobor eu, când Ahab cel însemnat pornește în urmărirea lui Moby Dick. Primejdia aceea n-are să fie a ta. Nu, nu! Nu cu acel cămin îndepărtat pe care-l văd în ochiul acela!”
„O, Căpitanul meu! Căpitanul meu! Suflet nobil! Inimă bătrână și măreață, la urma urmei! De ce-ar urmări cineva peștele acela detestat! Pleacă împreună cu mine! Să fugim din apele acestea ucigașe! Să mergem acasă! Nevastă și copil are și Starbuck — nevastă și copil ai tinereții lui de frate, de soră, de tovarăș de joacă —, după cum ai și dumneata, domnule, nevastă și copil ai bătrâneții dumitale iubitoare, pline de dor, părintești! Să plecăm! Să plecăm! — lasă-mă să schimb cursul chiar în clipa asta! Cu câtă voioșie, cu câtă veselie, o, Căpitanul meu, ne-am avânta pe drumul spre bătrânul Nantucket, să-l vedem iar! Cred, domnule, că au și în Nantucket asemenea zile blânde, albastre, ca aceasta.”
„Au, au. Le-am văzut — câteva dimineți de vară. Pe la ora asta — da, acum e somnul lui de la amiază — băiatul se trezește plin de viață, se ridică în pat, iar mama lui îi povestește despre mine, despre bătrânul canibal de mine, cum sunt departe pe adâncuri, dar am să mă întorc să-l salt iar în brațe.”
„E Mary a mea, chiar Mary a mea! Mi-a făgăduit că băiatul meu, în fiecare dimineață, va fi dus pe deal, ca să zărească vela tatălui lui îndată ce apare! Da, da! Ajunge! E hotărât! Pornim spre Nantucket! Vino, Căpitanul meu, cercetează cursul și să plecăm! Uite, uite! Chipul băiatului la fereastră! Mâna băiatului pe deal!”
Dar privirea lui Ahab era întoarsă în altă parte; ca un pom roditor lovit de boală, se scutură și-și aruncă ultimul măr prefăcut în cenușă la pământ.
„Ce e, ce lucru fără nume, nepătruns, nepământesc e; ce domn și stăpân înșelător, ascuns, ce împărat crud, fără remușcări îmi poruncește, de mă tot împing, mă înghesui și mă îndes înainte fără încetare, împotriva tuturor iubirilor și dorurilor firești, pregătindu-mă fără chibzuință să fac ceea ce, în propria mea inimă firească, nici măcar n-aș cuteza să îndrăznesc? E Ahab Ahab? Eu, Dumnezeu sau cine ridică brațul acesta? Dar, dacă marele soare nu se mișcă de la sine, ci e ca un băiat de comisioane în cer, și nici măcar o singură stea nu se poate roti decât printr-o putere nevăzută, cum poate atunci această singură inimă mică să bată, acest singur creier mic să gândească gânduri, dacă nu Dumnezeu e cel care bate, cel care gândește, cel care trăiește, și nu eu? Pe cer, omule, suntem învârtiți iar și iar în lumea aceasta, ca vinciul de colo, iar Soarta e manela. Și tot timpul, iată, cerul acela zâmbitor și marea aceasta nesondată! Privește! Vezi tonul alb de colo! Cine i-a pus în fire să urmărească peștele acela zburător și să-și înfigă colții în el? Unde se duc ucigașii, omule! Cine mai osândește, când însuși judecătorul e târât înaintea judecății? Dar e un vânt blând, blând, și un cer cu înfățișare blândă; iar aerul miroase acum de parcă ar sufla dintr-o pajiște depărtată; au cosit fân undeva sub povârnișurile Anzilor, Starbuck, și cosașii dorm printre fânul proaspăt cosit. Dorm? Da, oricum am trudi, cu toții dormim până la urmă pe câmp. Somn? Da, și ruginim în verdeață, ca niște coase de anul trecut, aruncate și lăsate în brazdele cosite pe jumătate — Starbuck!”
Dar secundul, albit de deznădejde până la culoarea unui cadavru, se strecurase de-acolo.
Ahab trecu peste punte ca să privească peste celălalt bord; dar tresări la vederea a doi ochi nemișcați, oglindiți în apa de acolo. Fedallah se rezema fără mișcare peste același parapet.