Capul cașalotului — privire comparativă
Iată, acum, două balene mari care își pun capetele laolaltă; să ne alăturăm lor și să ne punem și noi capetele laolaltă.
Din marele ordin al leviatanilor in-folio, cașalotul și balena propriu-zisă sunt, de departe, reprezentanții cei mai de seamă. Sunt singurele balene pe care omul le vânează cu regularitate. Pentru omul din Nantucket, ele reprezintă cele două extreme ale tuturor varietăților cunoscute de balenă. Cum deosebirea lor exterioară se vede mai ales la cap; și cum un cap din fiecare atârnă chiar în clipa aceasta de bordul lui „Pequod”; și cum putem trece în voie de la unul la celălalt, doar străbătând puntea — unde, aș vrea să știu, veți găsi un prilej mai bun decât aici ca să studiați cetologia practică?
Mai întâi, vă izbește contrastul general dintre aceste capete. Amândouă sunt, pe cinstea mea, îndeajuns de masive; dar în cel al cașalotului se află o anumită simetrie matematică, ce lipsește în chip jalnic celui al balenei propriu-zise. Capul cașalotului are mai mult caracter. Privindu-l, îi recunoașteți fără voie o uriașă superioritate în privința demnității care-l pătrunde. Și, în cazul de față, această demnitate e sporită de culoarea de sare și piper din creștet, semn al unei vârste înaintate și al unei mari experiențe. Pe scurt, e ceea ce pescarii numesc, în limbajul lor, o „balenă cu capul cărunt”.
Să luăm acum seama la ce se deosebește mai puțin la aceste capete — și anume cele mai importante două organe, ochiul și urechea. Mult în spate, pe latura capului, și jos, lângă unghiul fălcii oricăreia dintre balene, dacă cercetați cu luare-aminte, veți zări în cele din urmă un ochi fără gene, pe care l-ați lua drept ochiul unui mânz tânăr; atât e de nepotrivit cu mărimea capului.
Din această ciudată așezare laterală a ochilor balenei e limpede că ea nu poate vedea niciodată un obiect aflat chiar drept înaintea ei, tot așa cum nu-l poate vedea pe unul aflat chiar drept în urmă. Într-un cuvânt, poziția ochilor balenei corespunde celei a urechilor unui om; și vă puteți închipui singuri cum v-ar merge dacă ați privi obiectele în lături prin urechi. Ați vedea că nu puteți cuprinde decât vreo treizeci de grade înaintea liniei drepte a privirii laterale, și încă vreo treizeci în urma ei. Dacă cel mai înverșunat dușman al vostru ar veni drept spre voi, cu pumnalul ridicat, în plină zi, n-ați putea să-l vedeți, tot așa cum nu l-ați vedea dacă s-ar furișa spre voi pe la spate. Într-un cuvânt, ați avea două spate, ca să spunem așa; dar, în același timp, și două fețe (fețe laterale): căci ce alcătuiește fața unui om — ce, într-adevăr, dacă nu ochii lui?
Mai mult, pe când la cele mai multe dintre celelalte animale la care mă pot gândi acum ochii sunt așezați astfel încât să-și îmbine pe nesimțite puterea de vedere și să dea creierului o singură imagine, nu două, așezarea aparte a ochilor balenei, despărțiți de-a binelea de multele picioare cubice ale capului masiv, care se înalță între ei ca un munte mare ce desparte două lacuri aflate în văi — aceasta trebuie, desigur, să despartă cu totul impresiile transmise de fiecare organ independent. Prin urmare, balena trebuie să vadă o imagine distinctă de o parte și o altă imagine distinctă de cealaltă; pe când tot ce se află între ele trebuie să fie pentru ea întuneric adânc și neant. S-ar putea spune, de fapt, că omul privește lumea dintr-o gheretă de santinelă, cu două cercevele unite la fereastră. Dar la balenă aceste două cercevele sunt așezate separat, făcând două ferestre distincte, însă păgubind jalnic vederea. Această particularitate a ochilor balenei trebuie avută mereu în minte la vânătoare; și cititorul trebuie s-o țină minte în câteva dintre scenele ce vor urma.
S-ar putea pune o întrebare curioasă și nespus de încurcată despre această chestiune a vederii, în privința leviatanului. Dar trebuie să mă mulțumesc cu o aluzie. Câtă vreme ochii omului sunt deschiși la lumină, actul de a vedea e involuntar; adică atunci nu se poate împiedica să vadă mecanic orice obiect aflat înaintea lui. Cu toate acestea, experiența fiecăruia îl va învăța că, deși poate cuprinde dintr-o singură privire o mulțime de lucruri, fără să le deosebească, îi este cu totul cu neputință să cerceteze atent și pe deplin două lucruri — oricât de mari sau de mici — în una și aceeași clipă; chiar dacă stau alături și se ating. Dar, dacă acum despărțiți aceste două obiecte și înconjurați fiecare cu un cerc de întuneric adânc, atunci, ca să vedeți unul dintre ele în așa fel încât să vă îndreptați mintea asupra lui, celălalt va fi cu totul exclus din conștiința acelei clipe. Cum stau, atunci, lucrurile cu balena? E adevărat că amândoi ochii ei, în sine, trebuie să lucreze deodată; dar e creierul ei atât de mult mai cuprinzător, mai în stare să îmbine și mai subtil decât al omului, încât poate cerceta atent, în aceeași clipă, două priveliști distincte, una de o parte și cealaltă într-o direcție tocmai opusă? Dacă poate, atunci e un lucru tot atât de minunat la ea ca și cum un om ar putea urmări deodată demonstrațiile a două probleme distincte din Euclid. Și, cercetată cu rigoare, comparația aceasta nu are nimic nepotrivit.
Poate că e doar un capriciu deșert, dar întotdeauna mi s-a părut că șovăielile nemaipomenite ale mișcării unor balene, când sunt împresurate de trei ori patru bărci; sfiala și înclinarea spre spaime ciudate, atât de obișnuite la asemenea balene — cred că toate acestea izvorăsc indirect din nedumerirea neputincioasă a voinței, în care trebuie să le arunce puterile lor de vedere despărțite și diametral opuse.
Dar urechea balenei e tot atât de curioasă ca ochiul. Dacă nu cunoașteți deloc neamul lor, ați putea căuta ceasuri întregi pe aceste două capete, fără să descoperiți vreodată acel organ. Urechea n-are niciun fel de pavilion exterior; și în orificiul însuși abia puteți vârî o pană, atât e de uimitor de mic. Urechea e așezată puțin în spatele ochiului. În privința urechilor, trebuie observată această deosebire importantă dintre cașalot și balena propriu-zisă: pe când urechea celui dintâi are o deschidere exterioară, cea a celei din urmă e acoperită în întregime și uniform de o membrană, astfel încât e cu totul nevăzută din afară.
Nu e ciudat ca o ființă atât de uriașă ca balena să vadă lumea printr-un ochi atât de mic și să audă tunetul printr-o ureche mai mică decât a unui iepure? Dar, dacă ochii ei ar fi mari cât lentila marelui telescop al lui Herschel, iar urechile încăpătoare cât pridvoarele catedralelor, ar vedea oare mai departe ori ar auzi mai ascuțit? Nicidecum. Atunci de ce încerci să-ți „lărgești” mintea? Rafineaz-o.
Acum, cu orice pârghii și mașini cu abur avem la îndemână, să răsturnăm capul cașalotului, ca să stea cu partea de jos în sus; apoi, urcând pe o scară până în creștet, să aruncăm o privire în adâncul gurii; și, dacă trupul nu s-ar afla acum cu totul despărțit de cap, am putea coborî, cu un felinar, în stomacul lui, acea mare Peșteră Mammoth din Kentucky. Dar să ne ținem aici de dintele acesta și să privim împrejur, acolo unde ne aflăm. Ce gură într-adevăr frumoasă și cu înfățișare neprihănită! De la podea până la tavan, căptușită, ori mai degrabă tapetată, cu o membrană albă, strălucitoare, lucioasă ca satinurile miresei.
Dar ieșiți acum și priviți această falcă de jos, nemaipomenită, care pare capacul lung și îngust al unei tabachere uriașe, cu balamaua la un capăt, în loc să fie pe o latură. Dacă o ridicați cu pârghia, ca s-o aduceți deasupra capului și să-i dezveliți șirurile de dinți, pare un înfricoșător grilaj coborâtor de poartă; și chiar asta se dovedește, vai, pentru mulți bieți nenorociți de la vânătoare, peste care acești țepi cad cu putere de străpungere. Dar mult mai cumplit e s-o vedeți când, la stânjeni marini adâncime, zăriți vreo balenă bosumflată, plutind acolo suspendată, cu uriașa ei falcă, lungă de vreo cincisprezece picioare, atârnând drept în jos, în unghi drept cu trupul, întocmai ca bastonul de bompres al unei corăbii. Această balenă nu e moartă; e doar abătută; poate nu-i în apele ei; ipohondră; și atât de apatică, încât balamalele fălcii i s-au destins, lăsând-o într-o postură atât de stângace, o rușine pentru întregul ei neam, care, fără îndoială, trebuie s-o blesteme cu încleștarea fălcilor.
De cele mai multe ori, această falcă de jos — ușor de desfăcut din balamale de un meșter încercat — e desprinsă și ridicată pe punte pentru a se scoate dinții de fildeș și a se dobândi o rezervă de os de balenă tare și alb, din care pescarii făuresc tot felul de obiecte curioase, printre care bastoane, bețe de umbrelă și mânere de cravașă.
Cu o ridicare lungă și obositoare, falca e târâtă la bord, ca și cum ar fi o ancoră; și, când vine vremea potrivită — la câteva zile după celelalte treburi —, Queequeg, Daggoo și Tashtego, fiind toți dentiști desăvârșiți, sunt puși să scoată dinții. Cu o cazma ascuțită de tranșat balene, Queequeg crestează gingiile; apoi falca e legată de buloanele cu inel și, cu un palanc montat de sus, dinții sunt smulși, așa cum boii din Michigan scot buturugile de stejari bătrâni din ținuturile împădurite și sălbatice. Sunt, de obicei, patruzeci și doi de dinți în total; la balenele bătrâne, mult tociți, dar necariați; și nici plombați după meșteșugul nostru. Falca e apoi tăiată cu ferăstrăul în plăci și stivuită ca grinzile pentru construirea caselor.