Dulgherul
Așază-te ca un sultan printre lunile lui Saturn și privește numai omul, luat ca o înaltă abstracție; îți pare o minune, o măreție și o durere. Dar, din același loc, privește omenirea în masă și, în cea mai mare parte, îți pare o gloată de dubluri de prisos, atât contemporane, cât și ereditare. Însă, oricât de umil ar fi fost și oricât de departe de a întruchipa înalta abstracție umană, dulgherul de pe „Pequod” nu era o dublură; de aceea intră acum în persoană pe această scenă.
Ca toți dulgherii de corabie care străbat mările, și mai ales cei de pe baleniere, era, până la un anumit punct, cu o îndemânare practică și fără fasoane, deopotrivă priceput în numeroase meserii și îndeletniciri înrudite cu a sa; căci meseria dulgherului este trunchiul străvechi, cu multe ramuri, al tuturor acelor meșteșuguri numeroase care au mai mult sau mai puțin de-a face cu lemnul ca material ajutător. Dar, pe lângă faptul că i se potrivea observația generală de mai sus, acest dulgher de pe „Pequod” era deosebit de destoinic în acele mii de urgențe mecanice fără nume care se ivesc necontenit pe o corabie mare, într-o călătorie de trei sau patru ani, pe mări necivilizate și îndepărtate. Căci, fără să mai vorbim de promptitudinea lui în îndatoririle obișnuite — repararea bărcilor sparte și a pieselor de arboradă crăpate, îndreptarea formei palelor prost croite ale vâslelor, montarea unor ochiuri rotunde de sticlă în punte ori a unor cuie noi de lemn în scândurile bordajului și alte felurite treburi care țineau mai nemijlocit de meseria lui —, era, pe deasupra, fără nicio șovăire, priceput în tot soiul de îndeletniciri potrivnice între ele, atât folositoare, cât și slujind unor capricii.
Singura mare scenă pe care își juca toate rolurile atât de felurite era bancul cu menghine: o masă lungă, grosolană și grea, înzestrată cu mai multe menghine de diferite mărimi, atât din fier, cât și din lemn. În toate momentele, afară de acelea când balenele se aflau alături de corabie, acest banc era bine legat de-a curmezișul navei, lipit de spatele instalației de topire.
O cavilă de legat parâmele se dovedește prea groasă ca să intre lesne în gaura ei: dulgherul o prinde într-una dintre menghinele sale mereu pregătite și o subțiază îndată cu pila. O pasăre de uscat rătăcită, cu penaj ciudat, nimerește la bord și este prinsă: din bețe bine rindeluite de os de balenă propriu-zisă și traverse de fildeș de cașalot, dulgherul îi face o colivie cu înfățișare de pagodă. Un vâslaș își scrântește încheietura mâinii: dulgherul îi prepară o loțiune alinătoare. Stubb poftea să i se picteze stele de un roșu aprins pe pala fiecărei vâsle; strângând fiecare vâslă în menghina sa mare de lemn, dulgherul îi așterne simetric constelația. Un marinar are chef să poarte cercei din os de rechin: dulgherul îi găurește urechile. Pe altul îl doare măseaua: dulgherul scoate cleștele și, lovind cu o mână bancul, îi spune să se așeze acolo; dar bietul om se zvârcolește nestăpânit sub operația încă neterminată; învârtind mânerul menghinei de lemn, dulgherul îi face semn să-și prindă falca în ea dacă vrea să-i scoată dintele.
Astfel, acest dulgher era pregătit în toate privințele și, în toate, deopotrivă nepăsător și fără respect. Dinții îi socotea bucățele de fildeș; capetele nu le vedea decât ca scripeți de ridicat arborii gabieri; pe oameni înșiși îi lua cu ușurință drept cabestane. Dar, cu atâtea priceperi pe un câmp atât de întins și cu o îndemânare atât de vioaie, toate acestea ar părea să dovedească o neobișnuită agerime a minții. Însă nu tocmai așa stăteau lucrurile. Prin nimic nu se făcea acest om mai remarcat decât printr-o anumită obtuzitate parcă impersonală; impersonală, spun, căci se contopea treptat atât de mult cu infinitul lucrurilor din jur, încât părea una cu obtuzitatea generală ce se putea desluși în întreaga lume văzută, care, deși necontenit activă în nenumărate chipuri, își păstrează veșnic tăcerea și nu te bagă în seamă, chiar dacă sapi temelii pentru catedrale. Și totuși, această obtuzitate pe jumătate înspăimântătoare, care părea să cuprindă și o lipsă de inimă ramificată în toate direcțiile, era presărată ciudat, din când în când, cu un umor bătrân, ca o cârjă, antediluvian și gâfâit, străbătut uneori de o anumită istețime căruntă; un umor care ar fi putut face să treacă vremea în cartul de la miezul nopții pe teuga bărboasă a Arcei lui Noe. Oare să fi fost pentru că acest bătrân dulgher rătăcise toată viața, iar atâta rostogolire încoace și încolo nu numai că nu adunase mușchi, ci, mai mult, îi ștersese prin frecare și puținele lucruri lipite pe dinafară care ar fi putut să-i aparțină de la început? Era o esență despoiată; un întreg nefracționat; neatins de compromisuri ca un prunc nou-născut; trăia fără să se raporteze cu bună știință la lumea aceasta ori la cealaltă. Ai fi putut aproape spune că această ciudată lipsă de compromisuri cuprindea în el un fel de lipsă de inteligență; căci, în numeroasele lui meserii, nu părea să lucreze atât prin rațiune ori instinct, ori pur și simplu fiindcă fusese învățat, ori prin vreun amestec al tuturor acestora, în părți egale sau inegale, ci numai printr-un fel de proces surd și mut, spontan și literal. Era un pur mânuitor; creierul lui, dacă avusese vreodată unul, trebuie să i se fi scurs de timpuriu în mușchii degetelor. Semăna cu una dintre acele unelte din Sheffield, fără rațiune și totuși foarte folositoare, multum in parvo, având înfățișarea — deși puțin umflată — a unui briceag de buzunar obișnuit; dar cuprinzând nu numai lame de felurite mărimi, ci și șurubelnițe, tirbușoane, pensete, sule, penițe, rigle, pile de unghii și teșitoare. Așa că, dacă superiorii voiau să folosească dulgherul drept șurubelniță, nu aveau decât să-i deschidă acea parte și șurubul era strâns; ori, dacă îl voiau drept pensetă, îl luau de picioare și iat-o acolo.
Totuși, după cum am dat de înțeles mai înainte, acest dulgher cu toate uneltele, care se deschidea și se închidea, nu era, până la urmă, o simplă mașinărie automată. Dacă nu avea în el un suflet obișnuit, avea un ceva subtil care, într-un chip anormal, își îndeplinea cumva datoria. Ce era acel ceva, fie esență de argint viu, fie câteva picături de amoniac, nu se poate spune. Dar era acolo; și sălășluia acolo de vreo șaizeci de ani ori mai mult. Și acesta era, acest principiu vital de neînțeles și iscusit din el, acesta era cel care îl făcea să monologheze o mare parte din timp; dar numai ca o roată fără rațiune, care monologhează și ea zumzăind; sau, mai degrabă, trupul lui era o gheretă de santinelă, iar acest monologist stătea de strajă acolo și vorbea tot timpul ca să nu adoarmă.