Cetologie
Ne-am avântat deja cu îndrăzneală în larg; dar curând ne vom pierde în nemărginirile lui fără țărmuri și fără porturi. Înainte să se întâmple asta; înainte ca „Pequod”, cu carena lui plină de alge, să se legene alături de carenele leviatanilor încrustate cu scoici; chiar de la început e bine să ne ocupăm de o chestiune aproape de neocolit pentru înțelegerea temeinică și pătrunzătoare a dezvăluirilor mai deosebite despre leviatani și a aluziilor de tot felul ce vor urma.
Aș vrea acum să vă pun înainte o prezentare sistematică a balenei în marile ei genuri. Dar nu-i o sarcină ușoară. Aici se încearcă nici mai mult, nici mai puțin decât clasificarea părților unui haos. Ascultați ce au statornicit cele mai bune și mai recente autorități.
„Nicio ramură a zoologiei nu e atât de încâlcită ca aceea numită cetologie”, spune căpitanul Scoresby, în anul 1820.
„Nu e intenția mea, chiar de mi-ar sta în putere, să cercetez adevărata metodă de a împărți cetaceele în grupuri și familii. * * * În rândul istoricilor acestui animal domnește o confuzie deplină” (cașalotul), spune chirurgul Beale, în anul 1839.
„Neputința de a ne duce cercetările în apele de nepătruns.” „Văl de nestrăbătut care ne acoperă cunoașterea cetaceelor.” „Un câmp presărat cu spini.” „Toate aceste indicii neîntregi nu slujesc decât să ne chinuiască pe noi, naturaliștii.”
Așa vorbesc despre balenă marele Cuvier, John Hunter și Lesson, acele lumini ale zoologiei și anatomiei. Totuși, deși cunoaștere adevărată e puțină, cărți sunt din belșug; și așa stau lucrurile, întrucâtva, și cu cetologia, sau știința balenelor. Mulți sunt oamenii, mici și mari, de odinioară și de acum, oameni de uscat și oameni de mare, care au scris despre balenă, pe larg ori pe scurt. Să trecem în revistă câțiva: autorii Bibliei; Aristotel; Pliniu; Aldrovandi; Sir Thomas Browne; Gesner; Ray; Linnaeus; Rondeletius; Willoughby; Green; Artedi; Sibbald; Brisson; Marten; Lacépède; Bonneterre; Desmarest; baronul Cuvier; Frederick Cuvier; John Hunter; Owen; Scoresby; Beale; Bennett; J. Ross Browne; autorul cărții „Miriam Coffin”; Olmstead; și reverendul T. Cheever. Dar la ce au slujit, până la urmă, toate scrierile lor pentru o privire de ansamblu vă vor arăta extrasele citate mai sus.
Dintre numele din această listă de autori despre balene, numai cei de după Owen au văzut balene vii; și numai unul dintre ei a fost un adevărat harponier și vânător de balene de meserie. Mă refer la căpitanul Scoresby. În privința balenei de Groenlanda, sau balenei propriu-zise, el este cea mai bună autoritate de care dispunem. Dar Scoresby nu știa nimic și nu spune nimic despre marele cașalot, pe lângă care balena de Groenlanda abia dacă merită pomenită. Și fie spus aici că balena de Groenlanda este o uzurpatoare a tronului mărilor. Nici măcar nu este, câtuși de puțin, cea mai mare dintre balene. Totuși, din pricina vechimii pretențiilor sale și a adâncii neștiințe care, până acum vreo șaptezeci de ani, învăluia cașalotul, pe atunci fabulos ori cu totul necunoscut, neștiință care și astăzi domnește pretutindeni, în afară de câteva lăcașuri ale științei și porturi de baleniere, uzurparea aceasta a fost deplină în toate privințele. Aproape toate aluziile la leviatani ale marilor poeți din vremuri trecute vă vor convinge că, pentru ei, balena de Groenlanda era, fără rival, monarhul mărilor. Dar a venit în sfârșit vremea unei noi proclamații. Aici e Charing Cross; ascultați, voi, oameni buni cu toții — balena de Groenlanda e detronată — marele cașalot domnește acum!
Nu există decât două cărți care să pretindă cât de cât a vă înfățișa cașalotul viu și care, totodată, să izbutească măcar în cea mai mică măsură. Sunt cărțile lui Beale și Bennett; amândoi au fost la vremea lor chirurgi pe baleniere engleze din Mările Sudului și amândoi sunt oameni exacți și demni de încredere. Materialul original despre cașalot din volumele lor este, de nevoie, puțin; dar, până unde merge, e de o calitate minunată, deși se mărginește în cea mai mare parte la descrierea științifică. Până acum însă, cașalotul, științific ori poetic, nu trăiește întreg în nicio literatură. Viața lui, cu mult mai mult decât a oricărei alte balene vânate, a rămas nescrisă.
Feluritele specii de balene au acum nevoie de un soi de clasificare cuprinzătoare, pe înțelesul tuturor, fie și numai de o schiță simplă, deocamdată, ale cărei părți să fie întregite apoi de lucrătorii ce vor veni. Cum nu se înfățișează un om mai bun să ia chestiunea în mână, îmi ofer aici bietele strădanii. Nu făgăduiesc nimic desăvârșit; căci orice lucru omenesc socotit desăvârșit trebuie, tocmai de aceea, să fie negreșit cu cusur. Nu voi pretinde să dau o descriere anatomică amănunțită a feluritelor specii, nici — cel puțin aici — prea mult din orice altă descriere. Rostul meu este doar să schițez planul unei sistematizări a cetologiei. Eu sunt arhitectul, nu constructorul.
Dar e o treabă grea; niciun simplu sortator de scrisori de la poștă nu-i poate face față. Să bâjbâi după ei până în fundul mării; să-ți ai mâinile printre temeliile de nespus, coastele și chiar bazinul lumii; asta e ceva înfricoșător. Cine sunt eu să încerc să prind de nas cu cârligul leviatanul acesta! Cumplitele batjocuri din Iov m-ar putea înspăimânta. „Va face el (leviatanul) un legământ cu tine? Iată că nădejdea de a-l prinde e deșartă!” Dar am înotat prin biblioteci și am navigat prin oceane; am avut de-a face cu balenele cu mâinile acestea pe care le vedeți; vorbesc serios; și voi încerca. Mai sunt câteva lucruri de lămurit înainte.
Mai întâi: starea nesigură și nestatornică a acestei științe a cetologiei este dovedită chiar din pridvor de faptul că, prin unele părți, încă se mai dezbate dacă balena este un pește. În „Sistemul naturii”, în anul 1776, Linnaeus declară: „Prin aceasta despart balenele de pești.” Dar eu știu, din cunoaștere proprie, că până în anul 1850 rechinii și scrumbiile, heringii de râu și heringii încă împărțeau cu Leviatanul stăpânirea acelorași mări, împotriva decretului limpede al lui Linnaeus.
Temeiurile pentru care Linnaeus ar fi vrut să alunge balenele din ape le înșiră astfel: „Din pricina inimii lor calde cu două camere, a plămânilor lor, a pleoapelor mobile, a urechilor scobite, penem intrantem feminam mammis lactantem”, și, în sfârșit, „ex lege naturæ jure meritoque”. Le-am supus pe toate acestea prietenilor mei Simeon Macey și Charley Coffin, din Nantucket, amândoi comeseni ai mei într-o anumită călătorie, și s-au unit în părerea că motivele înșirate erau cu totul neîndestulătoare. Charley lăsă să se înțeleagă, în chip necuviincios, că erau baliverne.
Să se știe că, lăsând deoparte orice argument, mă așez pe vechiul și bunul temei că balena este un pește și-l chem pe sfântul Iona să mă sprijine. Odată lămurit acest lucru de căpetenie, următoarea întrebare este: în ce privință lăuntrică se deosebește balena de ceilalți pești? Linnaeus v-a dat mai sus acele trăsături. Dar, pe scurt, sunt acestea: plămâni și sânge cald; pe când toți ceilalți pești n-au plămâni și au sânge rece.
Apoi: cum să definim balena după trăsăturile ei vădite din afară, ca s-o însemnăm fără greș pentru tot timpul ce va veni? Pe scurt, așadar, balena este un pește care aruncă jeturi, cu coada orizontală. Iat-o. Oricât de strânsă, definiția aceasta e rodul unei meditații largi. Morsa aruncă jeturi cam ca o balenă; dar morsa nu e pește, fiindcă e amfibie. Însă ultimul termen al definiției, alăturat celui dintâi, e și mai convingător. Aproape oricine trebuie să fi observat că toți peștii cunoscuți oamenilor de uscat n-au coada lată, ci verticală, adică de sus în jos. Pe când, la peștii care aruncă jeturi, coada, deși poate avea o formă asemănătoare, ia invariabil o poziție orizontală.
Prin definiția de mai sus a balenei, nu înlătur nicidecum din frăția leviatanilor vreo vietate a mării pe care cei mai pricepuți oameni din Nantucket au socotit-o până acum balenă; și nici, pe de altă parte, nu-i alătur vreun pește socotit până acum străin de autoritățile în materie.[2] Prin urmare, toți peștii mai mici care aruncă jeturi și au coada orizontală trebuie cuprinși în acest plan de temelie al cetologiei. Iată, așadar, marile împărțiri ale întregii oștiri a balenelor.
Întâi: după mărime, împart balenele în trei CĂRȚI de căpetenie (care se pot împărți, la rândul lor, în capitole), iar acestea le vor cuprinde pe toate, mici și mari.
I. Balena in-folio; II. balena in-octavo; III. balena in-duodecimo.
Ca tip al balenelor in-folio înfățișez cașalotul; al celor in-octavo, grampusul; al celor in-duodecimo, marsuinul.
IN-FOLIO. Aici cuprind următoarele capitole: I. Cașalotul; II. balena propriu-zisă; III. balena cu înotătoare dorsală; IV. balena cu cocoașă; V. balena cu spinarea-brici; VI. balena cu pântece de pucioasă.
CARTEA I (in-folio), Capitolul I (Cașalotul). — Această balenă, cunoscută vag printre englezii de odinioară drept balena Trumpa, balena Physeter și balena cu cap de nicovală, este Cachalot-ul de azi al francezilor, Pottfisch-ul germanilor și Macrocephalus-ul Cuvintelor Lungi. Ea este, fără îndoială, cel mai mare locuitor al globului; cea mai cumplită dintre toate balenele de întâlnit; cea mai maiestuoasă la înfățișare; și, în sfârșit, de departe cea mai prețioasă în negoț, fiind singura vietate din care se obține substanța aceea valoroasă, spermanțetul. Toate particularitățile ei vor fi înfățișate pe larg în multe alte locuri. Deocamdată mă ocup mai ales de numele ei englezesc, Sperm Whale. Privit filologic, e absurd. Acum câteva veacuri, când cașalotul era aproape cu totul necunoscut ca vietate de sine stătătoare, iar uleiul lui se obținea numai întâmplător din pești eșuați, se pare că lumea socotea spermanțetul ca provenind dintr-o vietate identică aceleia cunoscute pe atunci în Anglia drept balena de Groenlanda, sau balena propriu-zisă. Se mai credea că același spermanțet era lichidul dătător de viață al balenei de Groenlanda, pe care prima silabă a cuvântului îl numește de-a dreptul. Pe atunci, spermanțetul era nespus de rar; nu se folosea la luminat, ci numai ca unguent și doctorie. Nu se găsea decât la spițeri, așa cum cumperi azi o uncie de revent. Când, după părerea mea, s-a aflat cu vremea adevărata natură a spermanțetului, negustorii i-au păstrat numele dintâi; fără îndoială, pentru a-i spori prețul printr-o idee care vorbea atât de ciudat despre raritatea lui. Și astfel trebuie să fi ajuns numele să fie dat, în cele din urmă, balenei din care se obținea cu adevărat acest spermanțet.
CARTEA I (in-folio), Capitolul II (Balena propriu-zisă). — Într-o privință, aceasta este cea mai venerabilă dintre leviatani, fiind cea dintâi vânată regulat de om. Ea dă produsul cunoscut drept os de balenă, sau fanon, și uleiul numit anume „ulei de balenă”, o marfă inferioară în negoț. Pescarii o numesc de-a valma cu toate aceste nume: Balena; Balena de Groenlanda; Balena Neagră; Marea Balenă; Balena Adevărată; Balena Propriu-Zisă. Multă neclaritate învăluie identitatea speciei botezate în atâtea feluri. Care este, așadar, balena pe care o cuprind în a doua specie a balenelor mele in-folio? Este Marele Mysticetus al naturaliștilor englezi; Balena de Groenlanda a vânătorilor englezi de balene; Baliene Ordinaire a vânătorilor francezi; Growlands Walfish a suedezilor. Este balena pe care olandezii și englezii o vânează de mai bine de două veacuri în mările arctice; este balena pe care pescarii americani o urmăresc de mult în Oceanul Indian, pe bancurile Braziliei, pe Coasta de Nord-Vest și în felurite alte părți ale lumii, numite de ei Locuri de Vânătoare ale Balenei Propriu-Zise.
Unii pretind că văd o deosebire între balena de Groenlanda a englezilor și balena propriu-zisă a americanilor. Dar ele se potrivesc întocmai în toate trăsăturile lor mari; și nu s-a adus încă niciun fapt hotărât pe care să se întemeieze o deosebire radicală. Tocmai prin nesfârșitele subîmpărțiri întemeiate pe cele mai neconcludente deosebiri ajung unele ramuri ale istoriei naturale să fie atât de respingător de încâlcite. Balena propriu-zisă va fi tratată în altă parte ceva mai pe larg, pentru a lămuri cașalotul.
CARTEA I (in-folio), Capitolul III (Balena cu înotătoare dorsală). — Sub acest nume socotesc un monstru care, numit în fel și chip Balena cu Înotătoare Dorsală, Jet-Înalt și Long-John, a fost văzut aproape în toate mările și este de obicei balena al cărei jet îndepărtat îl zăresc atât de des călătorii ce străbat Atlanticul pe rutele pacheboturilor de New York. Prin lungimea la care ajunge și prin fanoane, se aseamănă cu balena propriu-zisă; dar are trupul mai puțin gros și o culoare mai deschisă, apropiată de măsliniu. Buzele ei mari seamănă cu un cablu, alcătuit din cutele oblice, răsucite între ele, ale unor riduri adânci. Marele ei semn deosebitor, înotătoarea din care-i vine numele, sare adesea în ochi. Această înotătoare are vreo trei sau patru picioare lungime, crește vertical din partea dinapoi a spinării, este unghiulară și are capătul foarte ascuțit. Chiar dacă nu se vede nici cea mai mică altă parte a vietății, înotătoarea singură se vede uneori limpede ieșind din apă. Când marea e potrivit de liniștită și ușor încrețită de unde rotunde, iar înotătoarea aceasta, ca un gnomon, se ridică și aruncă umbre pe fața zbârcită a apei, cercul de apă din jurul ei poate părea oarecum un cadran solar, cu tija lui și cu liniile ondulate ale orelor săpate pe el. Pe cadranul acela al lui Ahaz, umbra se întoarce adesea înapoi. Balena cu înotătoare dorsală nu trăiește în cârduri. Pare o urâtoare de balene, așa cum unii oameni sunt urâtori de oameni. Foarte sfioasă; mereu singuratică; ieșind pe neașteptate la suprafață în apele cele mai îndepărtate și mai posomorâte; jetul ei drept, unic și înalt se ridică precum o suliță înaltă și mizantropă pe o câmpie stearpă; înzestrată cu o putere și o iuțeală atât de minunate la înot, încât sfidează orice urmărire omenească de azi; leviatanul acesta pare Cain cel surghiunit și de neînvins al neamului său, purtând ca semn tija aceea pe spinare. Fiindcă are fanoane în gură, Balena cu înotătoare dorsală este uneori cuprinsă, împreună cu balena propriu-zisă, într-o specie teoretică numită Balene cu Fanoane. Din aceste așa-numite Balene cu Fanoane par să existe mai multe soiuri, dintre care însă cele mai multe sunt puțin cunoscute. Balene cu nas lat și balene cu cioc; balene cu cap de știucă; balene gheboase; balene cu falca de jos și balene cu rostru sunt numele date de pescari câtorva soiuri.
În legătură cu numele acesta de „Balene cu Fanoane”, e foarte însemnat să spunem că, oricât ar înlesni o asemenea nomenclatură pomenirea unor feluri de balene, e totuși zadarnic să încerci o clasificare limpede a Leviatanului după fanoane, cocoașă, înotătoare ori dinți; deși aceste părți sau trăsături însemnate par, în chip vădit, mai potrivite să dea temeiul unui sistem regulat de cetologie decât oricare alte deosebiri trupești luate separat, pe care balena le înfățișează în feluritele ei soiuri. Cum vine asta? Fanoanele, cocoașa, înotătoarea dorsală și dinții: particularitățile acestora sunt împrăștiate de-a valma printre toate soiurile de balene, fără legătură cu alcătuirea lor în alte privințe, mai de căpetenie. Astfel, cașalotul și balena cu cocoașă au fiecare câte o cocoașă; dar acolo se oprește asemănarea. Apoi, aceeași balenă cu cocoașă și balena de Groenlanda au fiecare fanoane; dar iarăși acolo se oprește asemănarea. Și la fel e cu celelalte părți pomenite mai sus. În feluritele soiuri de balene, ele se îmbină atât de neregulat ori, luată oricare dintre ele separat, se află atât de neregulat izolată, încât sfidează cu totul orice metodă generală întemeiată pe asemenea temeiuri. De stânca aceasta s-a sfărâmat fiecare naturalist al balenelor.
Dar poate că s-ar crede că în părțile lăuntrice ale balenei, în anatomia ei — acolo, măcar, vom nimeri clasificarea potrivită. Nu; ce anume, bunăoară, e mai izbitor în anatomia balenei de Groenlanda decât fanoanele? Totuși, am văzut că după fanoane e cu neputință s-o clasificăm corect. Iar dacă te cobori în măruntaiele feluriților leviatani, nu vei găsi acolo deosebiri care să-i fie celui ce alcătuiește un sistem nici pe a cincizecea parte atât de folositoare ca acelea din afară, înșirate mai sus. Ce mai rămâne, atunci? Nimic altceva decât să luăm balenele cu tot trupul, în întregul lor volum îmbelșugat, și să le sortăm cu îndrăzneală așa. Acesta este sistemul Bibliografic adoptat aici; și este singurul care poate izbuti, fiindcă numai el poate fi pus în fapt. Să mergem mai departe.
CARTEA I (in-folio), Capitolul IV (Balena cu cocoașă). — Balena aceasta e văzută adesea pe coasta nord-americană. A fost prinsă de multe ori acolo și remorcată în port. Are în spinare o boccea mare, ca un negustor ambulant; ori i-ai putea spune balena «Elefantul și Castelul». Oricum, numele ei popular nu o deosebește îndeajuns, fiindcă și cașalotul are o cocoașă, deși una mai mică. Uleiul ei nu e prea valoros. Are fanoane. Este cea mai jucăușă și mai voioasă dintre toate balenele, făcând în general mai multă spumă veselă și apă albă decât oricare alta.
CARTEA I (in-folio), Capitolul V (Balena cu spinarea-brici). — Despre această balenă se știe puțin, în afară de nume. Am văzut-o de la depărtare, în largul Capului Horn. Retrasă din fire, se ferește deopotrivă de vânători și de filosofi. Deși nu e lașă, nu și-a arătat încă nicio altă parte decât spinarea, care se ridică într-o creastă lungă și ascuțită. S-o lăsăm să se ducă. Puține alte lucruri mai știu despre ea, și nici alții nu știu mai mult.
CARTEA I (in-folio), Capitolul VI (Balena cu pântece de pucioasă). — Alt domn retras, cu un pântece de pucioasă, dobândit fără îndoială frecându-se de dalele Tartarului, în vreuna dintre scufundările sale mai adânci. Este văzut rar; cel puțin eu nu l-am văzut niciodată decât în mările sudice cele mai îndepărtate, și atunci mereu de la o depărtare prea mare ca să-i cercetez chipul. Nu e niciodată urmărit; ar fugi cu parâme de lungimea unor frângherii întregi. Se povestesc minuni despre el. Adio, Pântece de Pucioasă! Nu-ți mai pot spune nimic care să fie adevărat, și nici cel mai bătrân om din Nantucket nu poate.
Astfel se încheie CARTEA I (in-folio), și acum începe CARTEA II (in-octavo).
IN-OCTAVO.[3] Aici intră balenele de mărime mijlocie, printre care pot fi numărate, deocamdată: I. grampusul; II. Peștele Negru; III. narvalul; IV. Biciuitorul; V. Ucigașul.
CARTEA II (in-octavo), Capitolul I (Grampusul). — Deși peștele acesta, a cărui respirație puternică și răsunătoare, sau mai degrabă suflare, a dat oamenilor de uscat o vorbă de pomină, este un locuitor atât de cunoscut al adâncurilor, lumea nu-l numără totuși printre balene. Dar, întrucât are toate marile trăsături distinctive ale leviatanului, cei mai mulți naturaliști l-au recunoscut drept leviatan. Este un in-octavo de mărime mijlocie, măsurând între cincisprezece și douăzeci și cinci de picioare în lungime, cu o circumferință pe potrivă la mijloc. Înoată în turme; nu este niciodată vânat în mod regulat, deși uleiul lui e în cantitate însemnată și destul de bun pentru iluminat. Unii pescari socotesc apropierea lui drept semn prevestitor al venirii marelui cașalot.
CARTEA II (in-octavo), Capitolul II (Peștele Negru). — Dau tuturor acestor pești numele populare ale pescarilor, fiindcă, îndeobște, sunt cele mai bune. Când vreun nume se întâmplă să fie vag ori lipsit de înțeles grăitor, voi spune asta și voi propune altul. Așa fac acum cu Peștele Negru, numit astfel, căci culoarea neagră este regula la aproape toate balenele. Spuneți-i, așadar, Balena-Hienă, dacă vă place. Lăcomia lui e bine cunoscută; și fiindcă unghiurile dinăuntru ale buzelor îi sunt curbate în sus, poartă pe chip un veșnic rânjet mefistofelic. Balena aceasta măsoară, în medie, vreo șaisprezece sau optsprezece picioare în lungime. Se găsește la aproape toate latitudinile. Are un fel aparte de a-și arăta, când înoată, înotătoarea dorsală încovoiată, care seamănă oarecum cu un nas roman. Când nu au o îndeletnicire mai bănoasă, vânătorii de cașaloți prind câteodată Balena-Hienă, ca să-și întrețină provizia de ulei ieftin pentru nevoile casei — așa cum unele gospodine chibzuite, când n-au musafiri și stau singure cuc, ard seu urât mirositor în locul cerii parfumate. Deși stratul lor de grăsime e foarte subțire, unele dintre aceste balene vă vor da peste treizeci de galoane de ulei.
CARTEA II (in-octavo), Capitolul III (Narvalul), adică Balena cu Nară. — Alt exemplu de balenă cu un nume curios, numită astfel, presupun, fiindcă neobișnuitul ei corn a fost luat la început drept un nas ascuțit. Făptura măsoară vreo șaisprezece picioare în lungime, iar cornul ei are, în medie, cinci picioare, deși unele trec de zece și ajung chiar la cincisprezece picioare. La drept vorbind, cornul acesta nu e decât un colț alungit, care iese din falcă pe o linie puțin coborâtă față de orizontală. Dar nu se găsește decât în partea stângă, ceea ce are un efect neplăcut, dându-i posesorului ceva din înfățișarea unui om stângaci și neîndemânatic. Ar fi greu de spus la ce anume slujește acest corn ori această lance de fildeș. Nu pare să fie folosit ca lama peștelui-spadă ori a peștelui cu cioc; deși unii marinari îmi spun că narvalul îl întrebuințează drept greblă, răscolind fundul mării după hrană. Charley Coffin spunea că e folosit drept străpungător de gheață; căci narvalul, ridicându-se la suprafața Mării Polare și găsind-o acoperită de gheață, își împinge cornul în sus și astfel răzbește prin ea. Dar nu puteți dovedi că vreuna dintre aceste presupuneri este corectă. Părerea mea este că, oricum și-ar folosi narvalul în realitate cornul acesta așezat într-o parte — oricum ar fi — i-ar fi, fără îndoială, foarte la îndemână ca un cuțit de hârtie, când citește broșuri. Am auzit narvalul numit Balena cu Colț, Balena cu Corn și Balena-Unicorn. Este, desigur, un exemplu curios al unicornismului ce se găsește în aproape toate regnurile naturii însuflețite. Din anumiți autori vechi retrași între zidurile mănăstirilor am aflat că același corn al unicornului de mare era socotit în vremurile de demult marele antidot împotriva otrăvii și, ca atare, preparatele din el se vindeau la prețuri uriașe. Era și distilat, pentru a da săruri volatile doamnelor care leșinau, în același fel în care coarnele cerbilor sunt prefăcute în săruri de amoniu. La început era socotit, în sine, un obiect de mare curiozitate. Slova Gotică îmi povestește despre întoarcerea lui Sir Martin Frobisher din acea călătorie, când regina Bess îi făcea un semn plin de curtoazie cu mâna împodobită cu giuvaieruri, de la o fereastră a palatului Greenwich, iar corabia lui îndrăzneață cobora pe Tamisa: «Când Sir Martin se întoarse din acea călătorie», zice Slova Gotică, «în genunchi îi înfățișă Alteței Sale un corn de narval nemaipomenit de lung, care multă vreme după aceea stătu atârnat în castelul Windsor.» Un autor irlandez susține că și contele de Leicester, în genunchi, îi înfățișă Alteței Sale un alt corn, al unei fiare de uscat de felul unicornului.
Narvalul are o înfățișare foarte pitorească, asemenea leopardului, având culoarea de fond albă ca laptele, presărată cu pete negre rotunde și lunguiețe. Uleiul lui este de o calitate cu totul superioară, limpede și fin; dar e puțin, iar narvalul este rareori vânat. Se găsește mai ales în mările circumpolare.
CARTEA II (in-octavo), Capitolul IV (Ucigașul). — Despre balena aceasta puțin se știe cu precizie în Nantucket, iar naturaliștii de meserie nu știu absolut nimic. Din câte am văzut de la depărtare, aș spune că este cam de mărimea unui grampus. E foarte sălbatică — un fel de pește din Fiji. Uneori apucă de buză marile balene in-folio și atârnă acolo ca o lipitoare, până când uriașa brută este chinuită de moarte. Ucigașul nu e niciodată vânat. N-am auzit vreodată ce fel de ulei are. S-ar putea găsi cusur numelui dat acestei balene, fiindcă nu o deosebește limpede. Căci cu toții suntem ucigași, pe uscat și pe mare; inclusiv Bonaparții și Rechinii.
CARTEA II (in-octavo), Capitolul V (Biciuitorul). — Domnul acesta e vestit pentru coada lui, pe care o folosește drept nuia ca să-și bată dușmanii. Se urcă pe spinarea balenei in-folio și, în timp ce aceasta înoată, își plătește drumul biciuind-o; tot așa cum unii dascăli își fac drum prin lume printr-un procedeu asemănător. Despre Biciuitor se știe și mai puțin decât despre Ucigaș. Amândoi sunt în afara legii, chiar și în mările fără de lege.
Astfel se încheie CARTEA II (in-octavo), și începe CARTEA III (in-duodecimo).
IN-DUODECIMO. — Aici intră balenele mai mici. I. Marsuinul-Ura. II. Marsuinul algerin. III. Marsuinul cu botul făinos.
Celor care nu s-au întâmplat să studieze îndeosebi subiectul li se poate părea ciudat că pești ce nu depășesc de obicei patru sau cinci picioare sunt orânduiți printre BALENE — cuvânt care, în înțelesul său popular, trezește întotdeauna ideea de uriaș. Dar făpturile trecute mai sus ca in-duodecimo sunt negreșit balene, după termenii definiției mele: un pește care aruncă jeturi, cu coada orizontală.
CARTEA III (in-duodecimo), Capitolul I (Marsuinul-Ura). — Acesta e marsuinul comun, întâlnit aproape peste tot pe glob. Numele i l-am dat eu; căci există mai multe feluri de marsuini și trebuie făcut ceva ca să-i deosebim. Îi spun astfel fiindcă înoată mereu în bancuri pline de veselie, care, în largul mării, se tot aruncă spre cer, ca șepcile unei mulțimi de 4 iulie. Apariția lor e întâmpinată, de obicei, cu bucurie de marinar. Plini de voie bună, vin întotdeauna din valurile bătute de briză dinspre vânt. Sunt flăcăii care trăiesc mereu cu vântul din pupă. Sunt socotiți semn de noroc. Dacă voi înșivă vă puteți stăpâni într-atât încât să nu strigați de trei ori «ura!» la vederea acestor pești plini de viață, atunci Cerul să vă ajute; duhul veseliei evlavioase nu se află în voi. Un Marsuin-Ura bine hrănit și dolofan vă va da un galon zdravăn de ulei bun. Dar lichidul fin și delicat extras din fălcile lui este nespus de valoros. Îl caută bijutierii și ceasornicarii. Marinarii îl pun pe pietrele de ascuțit. Carnea de marsuin e bună de mâncat, să știți. Poate nu v-a trecut niciodată prin minte că marsuinul aruncă jeturi. Într-adevăr, jetul lui e atât de mic, încât nu se vede prea lesne. Dar, când veți mai avea prilejul, priviți-l; și veți vedea însuși marele cașalot în miniatură.
CARTEA III (in-duodecimo), Capitolul II (Marsuinul algerin). — Un pirat. Foarte sălbatic. Se găsește, cred, numai în Pacific. Este ceva mai mare decât Marsuinul-Ura, dar are, în linii mari, aceeași alcătuire. Întărâtați-l, și se va lua la luptă cu un rechin. Am coborât de multe ori barca după el, dar nu l-am văzut încă prins.
CARTEA III (in-duodecimo), Capitolul III (Marsuinul cu botul făinos). — Cel mai mare fel de marsuin; și întâlnit numai în Pacific, după câte se știe. Singurul nume englezesc sub care a fost cunoscut până acum este cel al pescarilor — Marsuinul balenei propriu-zise, fiindcă se găsește mai ales în apropierea acelui in-folio. Ca formă se deosebește întrucâtva de Marsuinul-Ura, fiind mai puțin rotund și vesel la mijloc; are, de fapt, o siluetă tare îngrijită, de domn. Nu are înotătoare pe spinare (cei mai mulți alți marsuini au), are o coadă minunată și ochi sentimentali de indian, de culoarea alunei. Dar botul lui făinos strică tot. Deși întreaga spinare, până la înotătoarele laterale, este de un negru adânc, o linie de hotar, limpede ca semnul de pe carena unei corăbii numit «brâul alb», îl străbate de la provă la pupă în două culori despărțite: negru deasupra și alb dedesubt. Albul cuprinde o parte din cap și întregul bot, făcându-l să arate de parcă tocmai ar fi scăpat dintr-o vizită hoțească la un sac de făină. Ce înfățișare meschină și făinoasă! Uleiul lui este foarte asemănător cu al marsuinului comun.
*****
Dincolo de in-duodecimo, sistemul acesta nu merge, întrucât marsuinul e cea mai mică dintre balene. Mai sus îi aveți pe toți leviatanii de seamă. Dar mai există o gloată de balene îndoielnice, fugare, pe jumătate fabuloase, pe care, ca vânător american de balene, le cunosc din auzite, dar nu personal. Le voi înșira după numele lor de la teugă; căci poate că o asemenea listă va fi de folos cercetătorilor de mai târziu, care vor putea duce la capăt ceea ce eu doar am început aici. Dacă vreuna dintre balenele următoare va fi prinsă și însemnată de acum înainte, va putea fi lesne cuprinsă în acest Sistem, potrivit mărimii sale in-folio, in-octavo ori in-duodecimo: Balena cu Bot de Butelie; Balena Junk; Balena cu Cap de Budincă; Balena de la Cap; Balena Călăuză; Balena-Tun; Balena Scragg; Balena Arămuită; Balena-Elefant; Balena Aisberg; Balena Quog; Balena Albastră; etc. Din autorități islandeze, olandeze și vechi englezești s-ar putea cita alte liste de balene îndoielnice, binecuvântate cu tot soiul de nume necioplite. Dar le omit ca fiind cu totul învechite; și cu greu mă pot împiedica să le bănuiesc de a fi doar sunete, pline de leviatanism, dar care nu înseamnă nimic.
În sfârșit: s-a spus de la început că acest sistem nu va fi desăvârșit aici, dintr-odată. Nu puteți să nu vedeți limpede că mi-am ținut cuvântul. Dar îmi las acum Sistemul cetologic așa, neterminat, cum a fost lăsată marea catedrală din Köln, cu macaraua încă stând în vârful turnului neîncheiat. Căci micile construcții pot fi terminate de primii lor arhitecți; cele mărețe, cele adevărate, lasă întotdeauna urmașilor piatra din vârf. Să mă ferească Dumnezeu să duc vreodată ceva la capăt. Cartea aceasta întreagă nu e decât o schiță — ba nu, doar schița unei schițe. O, Timp, Tărie, Bani și Răbdare!
Note
[2] Știu că, până în ziua de azi, peștii numiți lamantini și dugongi (peștele-porc și peștele-scroafă ai familiei Coffin din Nantucket) sunt numărați de mulți naturaliști printre balene. Dar, cum acești pești-porci sunt o tagmă băgăcioasă și vrednică de dispreț, care se ascunde mai ales la gurile râurilor și se hrănește cu fân ud, și mai ales fiindcă nu aruncă jeturi, le tăgăduiesc calitatea de balene; și le-am înmânat pașapoarte să părăsească Regatul Cetologiei.
[3] De ce această carte a balenelor nu se numește in-quarto este cât se poate de limpede. Fiindcă, deși balenele din acest ordin sunt mai mici decât cele din ordinul dinainte, ele păstrează totuși o asemănare proporțională cu acestea în formă; pe când volumul in-quarto al legătorului de cărți, în forma sa micșorată, nu păstrează forma volumului in-folio, dar volumul in-octavo o păstrează.