Moby Dick
Eu, Ishmael, făceam parte din acel echipaj; strigătele mele se înălțaseră laolaltă cu ale celorlalți; jurământul meu fusese sudat cu ale lor; și cu atât mai tare strigam, cu atât mai vârtos îmi ciocăneam și nituiam jurământul, din pricina groazei din sufletul meu. Mă stăpânea un simțământ sălbatic, mistic, de împărtășire; vrajba nestinsă a lui Ahab părea a mea. Cu urechi lacome am aflat povestea monstrului ucigaș împotriva căruia eu și toți ceilalți ne legaserăm prin jurăminte de silnicie și răzbunare.
De ceva timp încoace, deși numai la răstimpuri, Balena Albă, fără tovarăși și singuratică, bântuia mările sălbatice străbătute mai ales de vânătorii de cașaloți. Dar nu toți știau de existența ei; doar câțiva, în comparație, o văzuseră știind că e ea; iar cei care chiar se luptaseră cu ea, știind cu cine au de-a face, erau într-adevăr foarte puțini. Marele număr al balenierelor; felul dezordonat în care erau împrăștiate pe întreaga circumferință a apelor, multe împingându-și cutezător căutarea de-a lungul unor latitudini pustii, încât vreme de douăsprezece luni în șir sau și mai mult abia dacă întâlneau, ori nu întâlneau deloc, vreun velier care să le aducă vești; lungimea peste măsură a fiecărei călătorii; neregularitatea datelor la care plecau de acasă — toate acestea, laolaltă cu alte împrejurări directe și indirecte, împiedicaseră multă vreme răspândirea, în întreaga flotă balenieră a lumii, a veștilor anume care îl deosebeau pe Moby Dick. Nu prea încăpea îndoială că mai multe corăbii povestiseră cum întâlniseră, în cutare vreme sau pe cutare meridian, un cașalot de o mărime și o afurisenie neobișnuite, care, după ce le pricinuise mari nenorociri atacatorilor, le scăpase cu desăvârșire; pentru unii, spun eu, nu era o presupunere neîntemeiată că balena aceea nu putea fi alta decât Moby Dick. Totuși, cum în ultima vreme vânătoarea de cașaloți fusese însemnată de felurite și nu tocmai rare dovezi de mare ferocitate, viclenie și răutate ale monstrului atacat, vânătorii care se luptaseră din întâmplare cu Moby Dick, fără să știe că era el, se mulțumeau poate, în cea mai mare parte, să pună groaza aparte pe care o trezea mai degrabă pe seama primejdiilor vânătorii de cașaloți în genere decât pe seama unei cauze individuale. Cam astfel fusese privită până atunci de oameni și dezastruoasa întâlnire dintre Ahab și balenă.
Cât despre cei care auziseră dinainte de Balena Albă și o zăriseră din întâmplare, la început aproape toți coborâseră bărcile după ea tot atât de îndrăzneț și fără frică precum după oricare altă balenă din acea specie. Dar cu vremea asemenea nenorociri urmară acestor atacuri — nu doar încheieturi și glezne scrântite, membre rupte sau amputări prin mușcătură, ci lovituri de moarte, în cel mai deplin înțeles al morții —, asemenea respingeri dezastruoase, repetate, îngrămădindu-și toate grozăviile asupra lui Moby Dick, încât ajunseră să zdruncine dârzenia multor vânători viteji la care venise în cele din urmă povestea Balenei Albe.
Nu lipsiră nici zvonurile sălbatice de tot felul, care umflară și făcură încă mai înfricoșătoare adevăratele istorisiri ale acestor întâlniri ucigătoare. Căci nu numai că zvonurile fabuloase cresc firesc din însuși trupul tuturor întâmplărilor uimitoare și cumplite, cum copacul lovit dă naștere ciupercilor lui; dar în viața pe mare, mult mai mult decât pe uscat, zvonurile sălbatice prisosesc oriunde se găsește un fapt îndeajuns de însemnat de care să se prindă. Și cum marea întrece uscatul în această privință, tot astfel vânătoarea de balene întrece orice alt fel de viață marinărească prin minunăția și grozăvia zvonurilor care umblă uneori pe acolo. Căci vânătorii de balene, ca obște, nu numai că nu sunt scutiți de neștiința și superstițiile moștenite de toți marinarii, dar, dintre toți, ei sunt, fără îndoială, cei aduși cel mai nemijlocit în atingere cu tot ce e îngrozitor de uimitor în mare; față în față, nu doar privesc cele mai mari minunății ale ei, ci, cu mâna împotriva fălcii, se și luptă cu ele. Singur, în ape atât de îndepărtate încât, de-ai naviga o mie de mile și ai trece pe lângă o mie de țărmuri, n-ai ajunge la vreo piatră de vatră cioplită ori la ceva primitor sub acea parte a soarelui; la asemenea latitudini și longitudini, urmând și o meserie ca a lui, vânătorul de balene e învăluit de înrâuriri care toate îi fac închipuirea grea de multe și mărețe zămisliri.
Nu e de mirare, așadar, că zvonurile umflate despre Balena Albă, tot sporind doar prin trecerea peste cele mai largi întinderi de apă, încorporară până la urmă aluzii morbide de tot soiul și sugestii fetale, abia înfiripate, despre puteri supranaturale, care îl învestiră pe Moby Dick cu noi grozăvii, neîmprumutate din nimic ce se arată privirii. Așa încât, în multe cazuri, ajunse să stârnească o asemenea panică, încât puțini dintre cei care, fie și numai prin zvonuri, auziseră de Balena Albă, puțini dintre acei vânători erau gata să înfrunte primejdiile fălcii ei.
Dar mai lucrau și alte înrâuriri practice, și mai hotărâtoare. Nici până în zilele noastre nu s-a stins din mintea vânătorilor de balene, ca obște, faima de la început a cașalotului, care îl deosebește atât de înfricoșător de toate celelalte soiuri de leviatan. Sunt și astăzi printre ei oameni care, deși destul de pricepuți și de curajoși ca să se lupte cu balena groenlandeză sau balena propriu-zisă, s-ar feri poate — fie din lipsă de experiență în meserie, fie din nepricepere ori sfială — de o luptă cu cașalotul; în orice caz, sunt destui vânători, mai ales dintre neamurile baleniere care nu navighează sub steagul american, care nu s-au întâlnit niciodată ca dușmani cu un cașalot și a căror singură cunoștință despre leviatan se mărginește la monstrul lipsit de noblețe vânat la început în Nord; șezând pe tambuchiuri, oamenii aceștia ascultă cu interesul și spaima copilului de lângă vatră poveștile sălbatice și stranii despre vânătoarea de balene din Sud. Nici nu e înțeleasă mai adânc, nicăieri, grozăvia covârșitoare a marelui cașalot decât la bordul corăbiilor ale căror prove îl înfruntă.
Și de parcă realitatea puterii lui, acum încercată, și-ar fi aruncat umbra înaintea ei în vechile vremuri de legendă, găsim naturaliști de cabinet — Olassen și Povelsen — care spun despre cașalot că nu e doar spaima tuturor celorlalte făpturi din mare, ci e și atât de neînchipuit de feroce, încât însetează necontenit după sânge omenesc. Nici măcar până într-o vreme atât de târzie precum cea a lui Cuvier nu se șterseră asemenea impresii ori altele aproape la fel. Căci în „Istoria naturală”, baronul însuși afirmă că la vederea cașalotului toți peștii, inclusiv rechinii, sunt „cuprinși de cele mai vii spaime” și „adesea, în graba fugii lor, se izbesc de stânci cu atâta putere, încât mor pe loc”. Și oricât ar putea îndrepta experiența obștească a vânătorii asemenea relatări, credința superstițioasă în ele, în toată grozăvia lor, până și în setea de sânge pomenită de Povelsen, renaște în mintea vânătorilor în unele întorsături ale meseriei lor.
Astfel, copleșiți de zvonurile și semnele prevestitoare despre Moby Dick, nu puțini dintre vânători își aminteau zilele de început ale vânătorii de cașaloți, când era adesea greu să-i îndupleci pe vânătorii îndelung încercați de balene propriu-zise să se avânte în primejdiile acestui război nou și cutezător; asemenea oameni susțineau că, deși ceilalți leviatani puteau fi urmăriți cu nădejde, să gonești și să îndrepți lancea spre o arătare precum cașalotul nu era dat omului muritor. Că o asemenea încercare te-ar arunca negreșit, sfâșiat, într-o grabnică veșnicie. În această privință pot fi consultate câteva documente remarcabile.
Cu toate acestea, erau unii care, chiar în fața acestor lucruri, erau gata să-l urmărească pe Moby Dick; și un număr încă mai mare care, întâmplându-se să audă de el doar de departe și nelămurit, fără amănuntele precise ale vreunei nenorociri anume și fără adaosuri superstițioase, erau destul de dârji ca să nu fugă din luptă dacă li se ivea.
Una dintre născocirile sălbatice pomenite, care sfârșiseră prin a se lega de Balena Albă în mintea celor înclinați spre superstiție, era ideea nepământeană că Moby Dick ar fi omniprezent; că fusese cu adevărat întâlnit la latitudini opuse în una și aceeași clipă.
Nici nu era această idee, oricât de credule trebuie să fi fost asemenea minți, cu totul lipsită de o slabă aparență de probabilitate superstițioasă. Căci, după cum tainele curenților mărilor nu s-au dezvăluit încă nici celor mai erudite cercetări, tot astfel căile ascunse ale cașalotului sub luciul apei rămân, în mare parte, de neînțeles pentru urmăritorii săi; și din când în când au dat naștere celor mai ciudate și mai potrivnice speculații, îndeosebi despre chipurile misterioase în care, după ce se scufundă la mare adâncime, se strămută cu o iuțeală atât de uriașă până în punctele cele mai îndepărtate unul de altul.
E un lucru bine știut atât pe balenierele americane, cât și pe cele englezești, și consemnat cu autoritate, cu ani în urmă, de Scoresby, că au fost prinse, departe în nordul Pacificului, balene în ale căror trupuri s-au găsit cârlige de harpoane aruncate în mările Groenlandei. Nici nu se poate tăgădui că, în unele dintre aceste cazuri, s-a afirmat că răstimpul dintre cele două atacuri n-ar fi putut întrece prea multe zile. De aici, prin deducție, unii vânători au crezut că Pasajul de Nord-Vest, atâta vreme o problemă pentru om, n-a fost niciodată o problemă pentru balenă. Astfel, în experiența vie și adevărată a unor oameni vii, minunile povestite odinioară despre muntele Strella din interiorul Portugaliei, aproape de vârful căruia se spunea că ar fi un lac în care epavele corăbiilor pluteau până la suprafață, și povestea încă mai minunată a izvorului Aretusa de lângă Siracusa, ale cărui ape se credea că vin din Țara Sfântă printr-un pasaj subpământean — aceste istorisiri fabuloase sunt aproape pe deplin egalate de realitățile vânătorului de balene.
Nevoiți, așadar, să se deprindă cu asemenea minuni și știind că, după atacuri repetate și neînfricate, Balena Albă scăpase vie, nu-i prea de mirare că unii vânători mergeau încă mai departe cu superstițiile lor; declarau că Moby Dick nu era doar omniprezent, ci și nemuritor, căci nemurirea nu e decât omniprezență în timp; că, și dacă i s-ar sădi în coaste dumbrăvi de sulițe, tot ar înota mai departe nevătămat; ori dacă ar fi vreodată silit să sufle sânge gros, o asemenea priveliște n-ar fi decât o înșelăciune cumplită; căci iarăși, la sute de leghe depărtare, printre valuri neînsângerate, i s-ar vedea din nou jetul nepătat.
Dar chiar despuiat de aceste bănuieli supranaturale, era destul în alcătuirea pământească și în firea de netăgăduit a monstrului ca să izbească imaginația cu o putere neobișnuită. Căci nu atât mărimea lui neobișnuită îl deosebea de ceilalți cașaloți, cât, după cum s-a mai pomenit, fruntea aparte, încrețită, albă ca zăpada, și cocoașa albă, înaltă, în chip de piramidă. Acestea erau trăsăturile lui de seamă; semnele prin care, chiar în mările fără margini și neînsemnate pe hărți, își dezvăluia de la mare depărtare identitatea celor care îl cunoșteau.
Restul trupului lui era atât de vărgat, pătat și marmorat cu aceeași culoare de giulgiu, încât, până la urmă, dobândise numele aparte de Balena Albă; nume îndreptățit, într-adevăr, la propriu, de înfățișarea lui vie, când îl vedeai alunecând în miezul zilei printr-o mare albastră-închisă, lăsând o dâră ca o Cale Lactee de spumă cremoasă, toată înstelată cu luciri aurii.
Nici mărimea neobișnuită, nici culoarea deosebită, nici măcar falca de jos deformată nu înveșmântau balena cu atâta groază firească precum acea răutate inteligentă, fără seamăn, pe care, după relatări anume, o dovedise iar și iar în atacurile sale. Mai presus de toate, retragerile ei înșelătoare stârneau poate mai multă spaimă decât orice altceva. Căci se știa că de mai multe ori, pe când înota înaintea urmăritorilor ei care jubilau, cu toate semnele vădite ale fricii, se întorsese brusc și, năpustindu-se asupra lor, fie le sfărâmase bărcile în așchii, fie îi gonise îngroziți înapoi la corabie.
Încă de pe atunci, vânarea ei adusese mai multe morți. Dar deși asemenea nenorociri, oricât de puțin vestite la țărm, nu erau nicidecum neobișnuite în meserie, în cele mai multe cazuri ferocitatea Balenei Albe părea atât de diavolește premeditată, încât fiecare ciuntire ori moarte pe care o pricinuia nu era privită cu totul ca lucrarea unei făpturi fără minte.
Judecați, așadar, până la ce culmi de furie învăpăiată, rătăcită, erau împinse mințile vânătorilor celor mai îndârjiți, când, printre așchiile bărcilor mestecate și mădularele tovarășilor sfâșiați, care se scufundau, înotau afară din albele închegări ale cumplitei mânii a balenei, spre lumina senină, înnebunitoare, a soarelui, care zâmbea mai departe ca la o naștere ori la o nuntă.
Cu cele trei bărci ale sale sfărâmate împrejur și cu vâsle și oameni deopotrivă învârtindu-se în vârtejuri, un căpitan înșfăcase din prora spartă cuțitul de tăiat parâme și se năpustise asupra balenei ca un duelist din Arkansas asupra dușmanului său, căutând orbește, cu o lamă de șase țoli, să ajungă la viața balenei, la un stânjen marin în adâncul ei. Acel căpitan era Ahab. Și atunci, măturând deodată pe sub el cu falca de jos în chip de seceră, Moby Dick îi secerase piciorul, precum un cosaș un fir de iarbă pe câmp. Niciun turc cu turban, niciun venețian ori malaiez plătit n-ar fi putut să-l lovească cu mai multă răutate aparentă. Nu prea era, așadar, pricină de îndoială că de la acea întâlnire aproape fatală Ahab nutrea împotriva balenei o sălbatică sete de răzbunare, cu atât mai cruntă cu cât, în morbiditatea lui frenetică, ajunsese până la urmă să identifice cu ea nu numai toate durerile sale trupești, ci și toate înverșunările minții și ale sufletului. Balena Albă înota înaintea lui ca întruparea monomaniacă a tuturor acelor puteri răuvoitoare pe care unii oameni adânci le simt rozându-i pe dinăuntru, până când rămân să trăiască doar cu jumătate de inimă și jumătate de plămân. Acea răutate de neatins care există de la începuturi, căreia chiar și creștinii de astăzi îi atribuie stăpânirea asupra unei jumătăți din lumi și pe care vechii ofiți din Răsărit o venerau în statuia diavolului lor — Ahab nu cădea înaintea ei și nu i se închina precum ei; ci, strămutându-i în delir ideea în detestata Balenă Albă, se măsura cu ea, așa mutilat cum era. Tot ce înnebunește și chinuie mai mult; tot ce răscolește drojdia lucrurilor; tot adevărul cu răutate în el; tot ce rupe tendoanele și face creierul să se închege; toate subtilele demonisme ale vieții și gândului; tot răul, pentru nebunul Ahab, era personificat vizibil și putea fi atacat cu adevărat în Moby Dick. El îngrămădea pe cocoașa albă a balenei toată furia și ura obștească simțite de întregul lui neam de la Adam încoace; apoi, de parcă pieptul i-ar fi fost un mortier, făcea să plesnească asupra ei obuzul inimii sale fierbinți.
Nu e probabil ca această monomanie să se fi ivit în el chiar în clipa în care trupul îi fusese ciuntit. Atunci, năpustindu-se cu cuțitul în mână asupra monstrului, nu făcuse decât să dea frâu unei dușmănii trupești, pătimașe și bruște; iar când primise lovitura care îl sfâșiase, probabil că nu simțise decât sfâșierea chinuitoare a trupului, nimic mai mult. Dar când această ciocnire îl silise să se întoarcă acasă și, luni îndelungate de zile și săptămâni, Ahab și chinul stătuseră lungiți împreună în același hamac, ocolind în miezul iernii acel mohorât și urlător Cap al Patagoniei, atunci trupul său sfâșiat și sufletul său crestat sângerară unul într-altul și, întrepătrunzându-se astfel, îl înnebuniră. Că abia atunci, în drumul spre casă, după întâlnire, pusese stăpânire pe el monomania definitivă pare aproape sigur, judecând după faptul că, la răstimpuri în timpul călătoriei, era un smintit care delira; și, deși rămas fără un picior, în pieptul lui egiptean se ascundea încă atâta vigoare, sporită și mai mult de delir, încât secunzii fură nevoiți să-l lege strâns, chiar acolo, pe când naviga, aiurând în hamacul său. În cămașă de forță, se legăna în balansul nebun al vijeliilor. Și când ajunseră la latitudini mai îndurătoare, iar corabia, cu bonetele ușoare întinse, plutea peste tropicele liniștite și, după toate aparențele, delirul bătrânului părea lăsat în urmă odată cu talazurile Capului Horn, și el ieșea din vizuina întunecată în lumina și aerul binecuvântate — chiar și atunci, când arăta acea înfățișare hotărâtă și stăpână pe sine, oricât de palidă, și dădea iar ordine liniștite, iar secunzii îi mulțumeau lui Dumnezeu că groaznica nebunie trecuse —, chiar și atunci, Ahab turba mai departe în sinea lui ascunsă. Nebunia omenească e adesea un lucru viclean și nespus de pisicesc. Când crezi că a fugit, poate doar s-a prefăcut într-o formă încă mai subtilă. Nebunia deplină a lui Ahab nu se potolise, ci se strânsese, adâncindu-se, precum Hudsonul neîmpuținat, când nobilul acesta din Nord curge îngust, dar adânc de nepătruns, prin defileul Highland. Dar după cum, în monomania lui cu șuvoi îngust, nu rămăsese în urmă niciun strop din larga lui nebunie, tot astfel, în acea largă nebunie, nu pierise niciun strop din marea lui inteligență firească. Ceea ce înainte fusese un agent viu devenea acum un instrument viu. Dacă e îngăduită o metaforă atât de furioasă, nebunia lui aparte luase cu asalt întreaga lui minte sănătoasă, o cucerise și întorsese toate tunurile ei adunate asupra propriei ținte smintite; astfel că, departe de a-și fi pierdut puterea, Ahab avea acum, pentru acel singur scop, o putere de o mie de ori mai mare decât îndreptase vreodată, cu mintea sănătoasă, asupra vreunui țel rațional.
Aceasta e mult; și totuși partea mai întinsă, mai întunecată, mai adâncă a lui Ahab nici măcar n-a fost bănuită. Dar în zadar încerci să faci adâncurile înțelese de toți, și tot adevărul e adânc. Coborâți pe căi cotite, adânc, din însăși inima acestui țepos Hôtel de Cluny în care ne aflăm — oricât de măreț și minunat, părăsiți-l acum — și îndreptați-vă, voi, suflete mai nobile, mai triste, spre acele vaste săli romane ale Termelor; acolo, mult sub turnurile fantastice ale pământului de sus al omului, rădăcina măreției sale, întreaga lui esență cutremurătoare șade bărboasă, cu pompă domnească; o antichitate îngropată sub antichități și întronată pe torsuri! Astfel, cu un tron sfărâmat, zeii cei mari își bat joc de regele captiv; astfel, ca o cariatidă, el șade răbdător, susținând pe fruntea înghețată antablamentele îngrămădite ale veacurilor. Coborâți pe căi cotite acolo, voi, suflete mai mândre, mai triste! Întrebați-l pe regele acela mândru și trist! O asemănare de familie! Da, el v-a zămislit, tinere vlăstare împărătești surghiunite; și numai de la sumbrul vostru părinte vă va veni vechea taină de Stat.
În inima lui, Ahab întrezărea ceva din aceasta, și anume: toate mijloacele mele sunt sănătoase, mobilul și scopul meu, smintite. Dar nu avea puterea să nimicească, să schimbe ori să ocolească faptul; știa, de asemenea, că se prefăcuse multă vreme înaintea oamenilor și că, într-un fel, încă se mai prefăcea. Dar această prefăcătorie o putea doar sesiza, n-o putea și stăpâni prin voință. Totuși, îi reușea atât de bine, încât, când păși în cele din urmă la țărm cu piciorul de fildeș, nimeni din Nantucket nu-l socoti altfel decât mâhnit în chip firesc, până în adâncuri, de cumplita nenorocire care îl lovise.
Vestea delirului său de netăgăduit pe mare fu și ea pusă de oameni pe seama unei pricini înrudite. Tot astfel și posomorârea sporită care, de atunci înainte, până chiar în ziua când plecă pe „Pequod” în călătoria de acum, îi stătea mereu încruntată pe frunte. Nici nu e prea neverosimil ca oamenii socotiți ai acelei insule chibzuite, departe de a se îndoi că era potrivit pentru încă o călătorie balenieră din pricina unor asemenea semne întunecate, să fi fost înclinați să creadă că tocmai ele îl făceau încă mai potrivit și mai ascuțit pentru o îndeletnicire atât de plină de furie și sălbăticie precum vânătoarea sângeroasă de balene. Ros pe dinăuntru și ars pe dinafară de colții înfipți, necruțători, ai unei idei fără leac, un asemenea om, dacă s-ar fi găsit, ar fi părut tocmai cel potrivit să-și arunce harponul și să-și ridice lancea împotriva celei mai înfricoșătoare dintre brute. Ori, dacă din vreo pricină ar fi fost socotit trupește neputincios pentru aceasta, tot un asemenea om ar fi părut mai presus de toți în stare să-și îmbărbăteze și să-și mâne cu urlete supușii la atac. Dar fie acestea cum or fi, sigur e că, ținând în el, zăvorâtă și încuiată, taina smintită a furiei sale nestinse, Ahab pornise dinadins în călătoria de acum cu singurul și atotcuprinzătorul scop de a vâna Balena Albă. De-ar fi bănuit măcar pe jumătate vreuna dintre vechile lui cunoștințe de pe uscat ce pândea atunci în el, cât de grabnic sufletele lor îngrozite și drepte ar fi smuls corabia din mâinile unui asemenea om diavolesc! Ei erau porniți pe călătorii profitabile, cu câștig de numărat în dolari bătuți la monetărie. El urmărea o răzbunare cutezătoare, neînduplecată și supranaturală.
Iată, așadar, acest bătrân cărunt și nelegiuit, gonind cu blesteme o balenă a lui Iov în jurul lumii, în fruntea unui echipaj făcut, în cea mai mare parte, din renegați corciți, lepădați ai lumii și canibali — slăbit și moralicește de neputința, la Starbuck, a virtuții ori a judecății drepte fără alt sprijin, de veselia invulnerabilă a indiferenței și nesăbuinței lui Stubb și de mediocritatea atotpătrunzătoare a lui Flask. Un asemenea echipaj, cu asemenea ofițeri, părea anume ales și adunat de o fatalitate infernală ca să-l ajute în răzbunarea sa monomaniacă. Cum răspundeau ei atât de puternic mâniei bătrânului — prin ce vrajă rea le erau stăpânite sufletele, încât uneori ura lui părea aproape a lor, iar Balena Albă tot atât de nesuferit vrăjmaș pentru ei precum pentru el; cum se făcuseră toate acestea; ce era Balena Albă pentru ei ori cum, fără să-și dea seama, în vreun chip nedeslușit, nebănuit, ar fi putut să li se înfățișeze ca marele demon lunecător al mărilor vieții — a lămuri toate acestea ar însemna să te scufunzi mai adânc decât poate Ishmael. Minerul subpământean care lucrează în noi toți — cum poți ghici încotro îi duce puțul după sunetul surd, mereu schimbător, al târnăcopului său? Cine nu se simte tras irezistibil de braț? Ce bărcuță remorcată de un vas cu șaptezeci și patru de tunuri poate sta pe loc? Eu, unul, m-am lăsat pradă dezlănțuirii clipei și locului; dar, deși ardeam să întâlnesc balena, nu puteam vedea în acea brută decât răul cel mai ucigător.