Iscălitura
Mergeam spre capătul debarcaderului, către corabie, Queequeg ducându-și harponul, când căpitanul Peleg ne strigă tare din wigwamul său, cu vocea lui aspră, spunând că nu bănuise că prietenul meu era canibal și vestind, pe deasupra, că nu îngăduia niciun canibal la bordul acelei nave dacă nu-și arăta mai întâi actele.
— Ce vreți să spuneți, căpitane Peleg? întrebai, sărind acum pe parapet și lăsându-mi tovarășul în picioare pe debarcader.
— Vreau să spun, răspunse el, că trebuie să-și arate actele.
— Da, zise căpitanul Bildad cu vocea lui cavernoasă, ițindu-și capul din wigwam, din spatele lui Peleg. Trebuie să arate că s-a convertit. Fiu al întunericului, adăugă, întorcându-se spre Queequeg, ești acum în comuniune cu vreo biserică creștină?
— Păi, zisei, e membru al Primei Biserici Congregaționaliste.
Se cuvine să spun aici că mulți sălbatici tatuați care navighează pe corăbiile din Nantucket ajung, în cele din urmă, să se convertească și să intre în biserici.
— Prima Biserică Congregaționalistă! strigă Bildad. Cum! Aceea care se închină în casa de rugăciune a diaconului Deuteronomy Coleman?
Și, spunând acestea, își scoase ochelarii, îi frecă cu bandana lui mare și galbenă și, punându-i cu mare grijă, ieși din wigwam; apoi, aplecându-se țeapăn peste parapet, îl cercetă îndelung pe Queequeg.
— De cât timp e membru? mă întrebă apoi, întorcându-se spre mine. Nu de prea multă vreme, bănuiesc, tinere.
— Nu, zise Peleg, și nici botezat cum trebuie n-a fost, altfel i s-ar fi spălat de pe față ceva din albăstreala aia diavolească.
— Ia spune drept, strigă Bildad, e filistinul aista membru cu drepturi depline al adunării diaconului Deuteronomy? Nu l-am văzut niciodată ducându-se acolo, și eu trec pe lângă ea în fiecare zi a Domnului.
— Nu știu nimic despre diaconul Deuteronomy ori despre adunarea lui, zisei; tot ce știu e că Queequeg de aici e din naștere membru al Primei Biserici Congregaționaliste. El însuși e diacon, Queequeg.
— Tinere, zise Bildad aspru, îți bați joc de mine; lămurește-mă, tinere hitit! Ce biserică vrei să spui? Răspunde-mi.
Văzându-mă astfel strâns cu ușa, răspunsei:
— Mă refer, domnule, la aceeași străveche Biserică catolică din care facem parte și dumneata, și eu, și căpitanul Peleg de colo, și Queequeg de aici, și noi toți, fiecare fiu de mamă și fiecare suflet dintre noi; marea și veșnica Primă Congregație a acestei întregi lumi care se închină; toți facem parte din ea; numai că unii dintre noi țin la niște idei ciudate care nu ating cu nimic marea credință; în aceasta ne dăm cu toții mâna.
— Ne matisăm mâinile, asta vrei să spui! strigă Peleg, apropiindu-se. Tinere, ai face mai bine să te îmbarci ca misionar decât ca marinar de rând; n-am auzit niciodată o predică mai bună. Diaconul Deuteronomy… păi, nici părintele Mapple însuși n-ar putea s-o întreacă, și el nu-i oricine. Vino la bord, vino la bord; lasă actele. Ia zi-i lui Quohog de colo… cum îi zici? Zi-i lui Quohog să vină încoace. Pe ancora cea mare, ce harpon are acolo! Pare lucru bun; și-l mânuiește cum trebuie. Ia spune, Quohog, sau cum te-o chema, ai stat vreodată în prora unei bărci de vânătoare de balene? Ai lovit vreodată un pește?
Fără să spună un cuvânt, Queequeg, în felul lui sălbatic, sări pe parapet, de acolo în prora uneia dintre bărcile de vânătoare de balene atârnate de bordaj; apoi, proptindu-și genunchiul stâng și cumpănindu-și harponul, strigă cam așa:
— Căp’tane, vede picătură mică de smoală pe apă colo? Vede? Ei, zice că ea un ochi de balenă; ei, atunci!
Și, ochind cu precizie, azvârli fierul drept peste borul lat al pălăriei bătrânului Bildad, de-a curmezișul punților corăbiei, și lovi pata lucitoare de smoală, făcând-o să dispară.
— Acum, zise Queequeg, trăgând liniștit saula, zice că ea ochi de balenă; păi, balenă aia moartă.
— Repede, Bildad, îi zise Peleg tovarășului său, care, îngrozit de harponul ce-i trecuse atât de aproape, se retrăsese spre scara cabinei. Repede, îți zic, Bildad, adu actele corăbiei. Trebuie să-l avem pe Arici ăsta, adică pe Quohog, într-una dintre bărcile noastre. Ascultă, Quohog, îți dăm a nouăzecea parte, și asta-i mai mult decât i s-a dat vreodată vreunui harponier plecat din Nantucket.
Coborârăm așadar în cabină și, spre marea mea bucurie, Queequeg fu în curând înscris în echipajul aceleiași corăbii din care făceam parte și eu.
Când toate pregătirile se încheiară și Peleg puse totul la punct pentru iscălire, se întoarse spre mine și zise:
— Bănuiesc că Quohog de colo nu știe să scrie, nu-i așa? Ia spune, Quohog, trăsni-te-ar! Îți iscălești numele ori îți faci semnul?
Dar, la această întrebare, Queequeg, care mai luase parte de două-trei ori la asemenea ceremonii, nu păru câtuși de puțin rușinat; luă pana oferită și reproduse pe hârtie, la locul cuvenit, întocmai o ciudată figură rotundă pe care o avea tatuată pe braț; astfel că, din pricina greșelii încăpățânate a căpitanului Peleg în privința numelui său, se înfățișa cam așa:
Quohog. Semnul lui: ✠
Între timp, căpitanul Bildad ședea privindu-l pe Queequeg cu luare-aminte, fără să-și dezlipească ochii de el; în cele din urmă, se ridică solemn și, scotocind prin buzunarele uriașe ale hainei sale cenușiu-maronii, cu poale largi, scoase un mănunchi de broșuri; alese una intitulată „Se apropie Ziua de Apoi; sau Nu-i timp de pierdut”, o puse în mâinile lui Queequeg și, cuprinzându-i-le împreună cu cartea în amândouă mâinile sale, îl privi stăruitor în ochi și zise:
— Fiu al întunericului, trebuie să-mi fac datoria față de tine; sunt unul dintre proprietarii acestei corăbii și mă îngrijesc de sufletele întregului ei echipaj; dacă încă te agăți de obiceiurile tale păgâne, cum mă tem cu mâhnire, te implor să nu rămâi pe vecie robul lui Belial. Leapădă idolul Bell și balaurul cel hidos; întoarce-te din calea mâniei ce va să vină; fii cu ochii în patru, îți zic; o! Doamne, Dumnezeule! Ține cârma departe de groapa cu foc!
Ceva din sarea mării mai stăruia încă în graiul bătrânului Bildad, amestecându-se pestriț cu vorbele din Scriptură și cu cele de toate zilele.
— Stai acolo, stai, Bildad, nu ne strica harponierul! strigă Peleg. Harponierii pioși nu sunt niciodată buni marinari: își pierd rechinul din ei; niciun harponier nu face cât un pai dacă nu-i cam rechinos. Așa a fost și cu tânărul Nat Swaine, odată cel mai viteaz comandant de barcă din tot Nantucketul și Vineyardul; intră în adunarea credincioșilor și nu se mai alese nimic de el. Se sperie așa de tare pentru afurisitul lui suflet, încât se strângea în sine și se abătea din calea balenelor, de frică de ce-l aștepta după, dacă i se sfărâma barca și se ducea la Davy Jones.
— Peleg! Peleg! zise Bildad, ridicându-și ochii și mâinile. Și tu însuți, ca și mine, ai văzut multe vremuri primejdioase; știi, Peleg, ce înseamnă frica de moarte; cum poți, atunci, să trăncănești în chip atât de nelegiuit? Îți dezminți propria inimă, Peleg. Spune-mi, când această „Pequod” de aici și-a pierdut peste bord cele trei catarge în taifunul acela de lângă Japonia, în călătoria aceea când erai secundul căpitanului Ahab, nu te-ai gândit atunci la Moarte și la Judecată?
— Auzi-l, auzi-l acum! strigă Peleg, străbătând cabina și vârându-și mâinile adânc în buzunare. Auziți-l, cu toții! Să mă gândesc la asta! Când în fiecare clipă credeam că se va scufunda corabia! Atunci, Moartea și Judecata? Cum? Cu toate cele trei catarge bubuind fără încetare, izbindu-se de bordaj; și fiecare talaz spărgându-se peste noi, din proră până-n pupă. Să mă gândesc atunci la Moarte și la Judecată? Nu! N-aveam timp să mă gândesc atunci la Moarte. La Viață ne gândeam căpitanul Ahab și cu mine; și la cum să-i salvăm pe toți oamenii, cum să înălțăm catarge de avarie, cum să ajungem în portul cel mai apropiat; la asta mă gândeam.
Bildad nu mai spuse nimic, ci își încheie haina și păși țanțoș pe punte, unde îl urmarăm. Acolo stătea, foarte liniștit, supraveghind niște velari care cârpeau un gabier în partea de mijloc a corăbiei. Din când în când, se apleca să ridice câte un petic ori să salveze un capăt de sfoară gudronată care altfel s-ar fi risipit.