Vârful catargului
Pe vreme mai plăcută mi-a venit, prin rotație cu ceilalți marinari, rândul să stau pentru întâia oară de veghe în vârful catargului.
Pe cele mai multe baleniere americane, oamenii sunt puși de veghe în vârfurile catargelor aproape în aceeași clipă în care corabia părăsește portul, chiar de-ar avea cincisprezece mii de mile și mai bine de străbătut până la locurile ei de vânătoare. Și dacă, după o călătorie de trei, patru ori cinci ani, se apropie de casă având în ea ceva gol — fie și numai o sticluță —, atunci vârfurile catargelor sunt ținute ocupate până în ultima clipă; și abia când prăjinile rândunicilor intră printre turlele portului renunță ea cu totul la speranța de a mai captura încă o balenă.
Cum însă statul de veghe în vârful catargului, pe uscat ori pe mare, este o îndeletnicire foarte veche și interesantă, să ne întindem aici puțin asupra ei. Eu socot că primii veghetori din vârful catargului au fost vechii egipteni; fiindcă, în toate cercetările mele, nu găsesc pe nimeni înaintea lor. Căci, deși înaintașii lor, ziditorii Babelului, trebuie negreșit să fi avut de gând, prin turnul lor, să înalțe cel mai semeț vârf de catarg din toată Asia ori chiar din Africa, totuși, cum se poate spune că acel mare catarg de piatră al lor a căzut peste bord, în cumplita vijelie a mâniei lui Dumnezeu, înainte să i se fi pus discul din vârf, nu le putem da acestor ziditori ai Babelului întâietate asupra egiptenilor. Iar afirmația că egiptenii erau un neam de veghetori din vârful catargului se întemeiază pe credința răspândită printre arheologi că primele piramide au fost clădite în scopuri astronomice: o teorie sprijinită în chip ciudat de alcătuirea în trepte a tuturor celor patru laturi ale acelor edificii; astfel încât, ridicându-și picioarele nemaipomenit de sus, astronomii de odinioară obișnuiau să urce până în vârf și să strige când vedeau stele noi, întocmai cum veghetorii unei corăbii de azi strigă când o velă ori o balenă tocmai intră în câmpul privirii. În Sfântul Stâlpnic, vestitul pustnic creștin de demult, care și-a ridicat în pustiu un stâlp înalt de piatră și și-a petrecut în vârful lui întreaga parte din urmă a vieții, trăgându-și hrana de jos cu un palanc, avem un exemplu de seamă de veghetor neînfricat din vârful catargului: unul pe care nici cețurile ori gerurile, nici ploaia, grindina ori lapovița nu-l puteau alunga de la locul său, ci care, ținând piept vitejește tuturor până la sfârșit, a murit, literalmente, la post. Dintre veghetorii moderni din vârful catargului nu avem decât o ceată fără viață; niște oameni de piatră, fier și bronz care, deși sunt cât se poate de capabili să țină piept unei vijelii zdravene, sunt cu totul neputincioși să strige când descoperă vreo priveliște ciudată. Iată-l pe Napoleon; în vârful coloanei Vendôme, stă cu brațele încrucișate, la vreo o sută cincizeci de picioare în văzduh, nepăsător acum cine stăpânește punțile de jos: Louis Philippe, Louis Blanc ori Louis Diavolul. Mărețul Washington stă și el sus de tot, pe semețul său catarg mare din Baltimore; și, ca unul dintre stâlpii lui Hercule, coloana lui înseamnă acel hotar al măreției omenești dincolo de care puțini muritori vor trece. Și amiralul Nelson, pe un cabestan din bronz de tun, stă de veghe în vârful catargului din Trafalgar Square; chiar când e cel mai ascuns în fumul acela al Londrei, tot se dă un semn că un erou nevăzut se află acolo; fiindcă unde-i fum trebuie să fie și foc. Dar nici mărețul Washington, nici Napoleon, nici Nelson nu vor răspunde vreunei chemări de jos, oricât de nebunește li s-ar cere să vină cu sfaturile lor în ajutorul punților tulburate asupra cărora privesc; oricât s-ar presupune că duhurile lor pătrund prin ceața deasă a viitorului și deslușesc ce bancuri de nisip și ce stânci trebuie ocolite.
Poate părea neîngăduit să-i alături, în vreo privință, pe veghetorii din vârful catargului de pe uscat celor de pe mare; dar că în adevăr nu este așa o dovedește limpede o însemnare pentru care răspunde Obed Macy, singurul istoric al Nantucketului. Vrednicul Obed ne spune că, în vremurile de început ale vânătorii de balene, înainte ca oamenii să fi trimis corăbii cu regularitate după acest vânat, locuitorii insulei înălțau de-a lungul țărmului niște prăjini mari, pe care veghetorii se suiau cu ajutorul unor stinghii bătute în cuie, cam cum urcă găinile scara în coteț. Acum câțiva ani, același sistem fusese adoptat de vânătorii de balene din golfurile Noii Zeelande, care, la vederea vânatului, le dădeau de veste celor din bărcile aflate lângă plajă, gata și cu oamenii în ele. Dar obiceiul acesta a ieșit acum din uz; să ne întoarcem, așadar, la singurul vârf de catarg adevărat, acela al unei baleniere pe mare. Cele trei vârfuri de catarg sunt ținute ocupate de la răsărit până la apus; marinarii stau de veghe cu rândul, ca la timonă, și se schimbă o dată la două ore. Pe vremea senină de la tropice e peste măsură de plăcut în vârful catargului; ba, pentru un om visător și meditativ, e încântător. Stai acolo, la o sută de picioare deasupra punților tăcute, pășind peste adânc, ca și când catargele ar fi niște picioroange uriașe, iar dedesubt și, s-ar zice, printre picioarele tale înoată cei mai mari monștri ai mării, întocmai cum odinioară treceau corăbiile printre cizmele vestitului Colos din vechiul Rhodos. Stai acolo, pierdut în nesfârșita înșiruire a mării, unde nimic nu se încrețește în afară de valuri. Corabia cufundată în transă se leagănă alene; alizeele somnoroase suflă; totul te topește în moleșeală. În cea mai mare parte, în această viață a vânătorii de balene la tropice, te învăluie o sublimă lipsă de întâmplări; nu auzi știri; nu citești gazete; edițiile speciale, cu relatările lor senzaționale despre lucruri de toate zilele, nu te amăgesc cu tulburări de prisos; nu auzi de necazuri de familie, de hârtii de valoare falimentare, de prăbușirea acțiunilor; nu te frământă niciodată gândul la ce vei avea la prânz — fiindcă toate mesele tale pentru trei ani și mai bine sunt bine adăpostite în butoaie, iar lista de bucate rămâne neschimbată.
Pe una dintre aceste baleniere sudice, într-o lungă călătorie de trei ori patru ani, cum se întâmplă adesea, suma tuturor orelor pe care le petreci în vârful catargului s-ar ridica la câteva luni întregi. Și e mult de deplâns că locul căruia îi dăruiești o parte atât de însemnată din întreaga durată firească a vieții tale este atât de trist lipsit de orice ar aduce a locuință primitoare ori ar putea naște acel simțământ plăcut că te afli la locul tău, cum îl găsești într-un pat, într-un hamac, într-un dric, într-o gheretă, într-un amvon, într-o trăsură ori în oricare dintre acele mici și tihnite născociri în care oamenii se izolează vremelnic. Locul tău cel mai obișnuit de cocoțat este capul arboretului, unde stai pe două stinghii subțiri și paralele, aproape numai la baleniere întâlnite, numite crucetele arboretului. Aici, azvârlit în toate părțile de mare, un începător se simte cam tot atât de în largul său ca și când ar sta pe coarnele unui taur. Firește, pe vreme rece îți poți duce casa cu tine acolo sus, sub forma unei mantale de cart; dar, la drept vorbind, nici cea mai groasă manta de cart nu e o casă mai mult decât este trupul gol; căci, așa cum sufletul e lipit înăuntrul cortului său de carne și nu se poate mișca în voie în el, nici măcar nu poate ieși din el fără mare primejdie de a pieri, ca un pelerin neștiutor care străbate iarna Alpii înzăpeziți, tot așa o manta de cart nu este atât o casă, cât un simplu înveliș ori o piele în plus care te îmbracă. Nu-ți poți pune o poliță ori o comodă în trup, și tot atât de puțin poți face din mantaua ta de cart un dulap încăpător.
În legătură cu toate acestea, e mult de deplâns că vârfurile catargelor unei baleniere sudice nu sunt înzestrate cu acele mici corturi ori amvoane de invidiat numite «cuiburi de cioară», în care veghetorii unei baleniere groenlandeze sunt apărați de vremea vitregă a mărilor înghețate. În povestirea la gura sobei a căpitanului Sleet, intitulată „O călătorie printre aisberguri, în căutarea balenei groenlandeze și, în treacăt, pentru redescoperirea coloniilor islandeze pierdute ale vechii Groenlande”, în acest volum admirabil, tuturor veghetorilor din vârful catargului li se oferă o descriere fermecător de amănunțită a cuibului de cioară, pe atunci de curând inventat, de pe „Glacier”, cum se numea buna corabie a căpitanului Sleet. Îl numise «cuibul de cioară al lui Sleet», în cinstea lui însuși; el fiind inventatorul dintâi și deținătorul brevetului, fără nicio falsă sfială ridicolă și socotind că, dacă le dăm copiilor noștri propriile noastre nume — noi, tații, fiind inventatorii dintâi și deținătorii brevetelor —, tot așa ar trebui să botezăm cu numele nostru orice alt aparat pe care l-am zămisli. Ca formă, cuibul de cioară al lui Sleet seamănă cu un butoi mare; e însă deschis deasupra, unde are un paravan lateral mobil, menit să stea în partea dinspre vânt a capului tău pe vreme de vijelie puternică. Fiind fixat în vârful catargului, urci în el printr-o mică trapă din fund. În partea dinapoi, adică înspre pupa corăbiei, se află un scaun comod, cu o lădiță dedesubt pentru umbrele, fulare și mantale. În față este un suport de piele în care să-ți ții portavocea, pipa, luneta și celelalte înlesniri marinărești. Când căpitanul Sleet în persoană stătea de veghe în acest cuib al lui, ne spune că avea întotdeauna la el o pușcă, și ea prinsă în suport, împreună cu un flacon de pulbere și cu alice, ca să împuște narvalii răzleți, sau inorogii mărilor pribegi, care bântuiau apele acelea; fiindcă nu-i poți împușca cu izbândă de pe punte, din pricina rezistenței apei, dar să tragi de sus în jos asupra lor este cu totul altceva. Era, vădit, o muncă făcută din dragoste pentru căpitanul Sleet să descrie, așa cum o face, toate micile înlesniri ale cuibului său de cioară; dar, deși se întinde asupra multora dintre ele și ne dă o relatare foarte științifică a experiențelor sale din cuib, cu o mică busolă pe care o ținea acolo ca să contracareze erorile izvorâte din ceea ce se numește «atracția locală» a tuturor magneților din habitaclu — o eroare care se poate pune pe seama apropierii, în plan orizontal, a fierului din scândurile corăbiei și, în cazul lui „Glacier”, poate pe seama atâtor fierari decăzuți printre oamenii echipajului —, zic că, deși căpitanul e aici foarte prudent și științific, cu toate savantele sale «deviații ale busolei din habitaclu», «observații cu busola azimutală» și «erori aproximative», știe el prea bine, căpitanul Sleet, că nu era atât de cufundat în acele adânci meditații magnetice încât să nu fie atras din când în când spre sticluța aceea pătrată, bine umplută, atât de frumos vârâtă într-o parte a cuibului său, la îndemâna mâinii. Deși, în ansamblu, îl admir mult și chiar îl iubesc pe viteazul, cinstitul și învățatul căpitan, totuși mă supără foarte tare că trece cu totul sub tăcere sticluța aceea, când te gândești ce prieten credincios și ce mângâiere trebuie să-i fi fost, pe când, cu degetele în mănuși cu un singur deget și cu capul în glugă, studia matematica acolo sus, în acel cuib de pasăre, la trei ori patru prăjini de pol.
Dar dacă noi, vânătorii de balene din Sud, nu suntem atât de bine adăpostiți acolo sus ca odinioară căpitanul Sleet și groenlandezii lui, neajunsul acesta este totuși din plin cumpănit de seninătatea, atât de izbitor deosebită, a acelor mări ispititoare pe care noi, vânătorii sudici, plutim de cele mai multe ori. Eu unul obișnuiam să urc pe greement alene, fără nicio grabă, oprindu-mă în gabie să stau de vorbă cu Queequeg ori cu oricine altcineva, liber de cart, pe care l-aș fi găsit acolo; apoi mai suiam puțin și, aruncându-mi leneș un picior peste verga gabierului, aruncam o primă privire peste pășunile apelor, ca, în sfârșit, să urc până la destinația mea din urmă.
Dați-mi voie să-mi descarc aici sufletul și să mărturisesc de-a dreptul că vegheam tare prost. Cu problema universului răsucindu-se în mine, cum aș fi putut — lăsat cu totul în voia mea la o asemenea înălțime născătoare de gânduri —, cum aș fi putut să nu-mi iau ușor îndatorirea de a respecta ordinele permanente ale tuturor balenierelor: «Ține ochiul dinspre vânt deschis și strigă de fiecare dată»?
Și dați-mi voie să vă îndemn aici cu toată căldura, o, stăpâni de corăbii din Nantucket! Feriți-vă să luați în veghetoarea voastră vânătoare vreun flăcău cu frunte suptă și ochi adâncit, înclinat spre meditații la vreme nepotrivită și gata să se îmbarce cu Fedon în cap, în loc de Bowditch. Feriți-vă, vă spun, de unul ca acesta; balenele voastre trebuie văzute înainte de a putea fi ucise; iar acest tânăr platonician cu ochii adânciți vă va remorca pe zece dâre în jurul lumii, fără să vă facă mai bogați nici măcar cu un pint de untură de cașalot. Nici nu sunt câtuși de puțin de prisos aceste mustrări. Căci, în zilele noastre, vânătoarea de balene oferă un azil multor tineri romantici, melancolici și distrași, scârbiți de grijile chinuitoare ale pământului și căutând simțire în catran și untură. Nu arareori Childe Harold se cocoță în vârful catargului vreunei baleniere fără noroc și înșelate în speranțe și, cu vorbă posomorâtă, izbucnește:
„Unduiește, ocean adânc și-albastru-ntunecat, unduiește! Zece mii de vânători de untură te străbat în van.”
Foarte adesea căpitanii acestor corăbii îi iau la rost pe acești tineri filosofi distrași, mustrându-i că nu simt destul «interes» pentru călătorie și dându-le pe jumătate de înțeles că sunt atât de iremediabil străini de orice ambiție onorabilă, încât, în taina sufletului, ar prefera să nu vadă balene, decât să le vadă. Dar totul în zadar; tinerii aceștia platonicieni își închipuie că vederea lor e neîndestulătoare; sunt miopi; la ce bun, atunci, să-și încordeze nervul văzului? Și-au lăsat ochelarii de operă acasă.
«Maimuță ce ești», îi spuse un harponier unuia dintre acești flăcăi, «de aproape trei ani tot vânăm pe mare, și tu n-ai dat de veste nici măcar de-o balenă. Sunt rare balenele ca dinții de găină ori de câte ori ești tu aici sus.» Poate că erau; ori poate că se aflau bancuri întregi de balene în zarea depărtată; dar acest tânăr distrat, adormit de cadența în care valurile se îngemănează cu gândurile într-o asemenea toropeală, ca de opiu, a unei reverii goale și inconștiente, își pierde în cele din urmă identitatea; ia oceanul tainic de la picioarele sale drept chipul văzut al acelui suflet adânc, albastru și fără fund care pătrunde omenirea și natura; și orice lucru ciudat, abia zărit, lunecător și frumos care-i scapă, orice înotătoare ce se înalță, abia întrezărită, dintr-o formă nedeslușită, îi pare întruparea acelor gânduri fugare care nu populează sufletul decât trecând necontenit prin el. În această stare vrăjită, duhul tău se retrage, ca un reflux, spre locul de unde a venit; se împrăștie prin timp și spațiu; precum cenușa panteistă a lui Cranmer, risipită, ajungând în cele din urmă să fie parte din fiecare țărm de pe întregul glob.
Nu mai e acum în tine altă viață decât acea viață legănată, dată de o corabie care se leagănă domol; de ea, împrumutată de la mare; de mare, de la mareele de nepătruns ale lui Dumnezeu. Dar, cât te ține somnul acesta, visul acesta, mișcă-ți mâna ori piciorul cu un țol; slăbește-ți fie și puțin strânsoarea; și identitatea îți revine în groază. Plutești deasupra vârtejurilor carteziene. Și poate că, la amiază, pe vremea cea mai frumoasă, cu un țipăt pe jumătate sugrumat, cazi prin văzduhul acela limpede în marea verii, ca să nu te mai ridici niciodată. Luați bine aminte, panteiștilor!