Brit
Cârmind spre nord-est de la insulele Crozet, dădurăm peste întinse pajiști de brit, materia aceea măruntă și galbenă cu care se hrănește în mare parte balena propriu-zisă. Pe leghe și leghe se unduia în jurul nostru, încât părea că navigam prin câmpuri fără margini de grâu copt și auriu.
A doua zi se văzură numeroase balene propriu-zise care, ferite de atacul unei baleniere de cașaloți ca „Pequod”, înotau leneș, cu fălcile deschise, prin brit; acesta, lipindu-se de fibrele ce alcătuiesc franjurii acelei minunate jaluzele venețiene din gurile lor, era astfel despărțit de apa care se scurgea pe la buze.
Ca niște cosași de dimineață care, unul lângă altul, își trec coasele încet, cu fâșâit, prin iarba lungă și udă a pajiștilor mlăștinoase, tot așa înotau acești monștri, scoțând un sunet straniu, de iarbă tăiată, și lăsând în urmă nesfârșite brazde de albastru pe marea galbenă.[10]
Dar numai sunetul pe care îl făceau despicând britul amintea cât de cât de cosași. Văzute din vârfurile arborilor, mai ales când se opreau și rămâneau nemișcate o vreme, uriașele lor forme negre semănau mai mult cu mase de stâncă lipsite de viață decât cu orice altceva. Și, după cum în marile ținuturi de vânătoare ale Indiei străinul trece uneori pe câmpii, la depărtare de elefanți culcați, fără să știe că sunt elefanți, luându-i drept ridicături golașe, înnegrite, ale pământului, tot așa se întâmplă adesea cu cel care vede întâia oară această specie de leviatani ai mării. Și, chiar când îi recunoaște în cele din urmă, mărimea lor nemăsurată face foarte greu de crezut cu adevărat că asemenea mase voluminoase, crescute peste măsură, pot fi străbătute, în toate părțile lor, de același fel de viață care trăiește într-un câine ori într-un cal.
Într-adevăr, și în alte privințe, abia dacă poți privi vreo făptură a adâncurilor cu aceleași simțăminte cu care le privești pe cele de la țărm. Căci, deși unii naturaliști de odinioară au susținut că toate făpturile uscatului își au semenele în mare; și deși, privind lucrurile în linii mari, se prea poate să fie așa; totuși, coborând la amănunte, unde, de pildă, ne dă oceanul vreun pește care să corespundă, ca fire, bunătății înțelepte a câinelui? Numai despre blestematul rechin se poate spune că, în vreo privință generală, îi seamănă întrucâtva.
Dar, deși oamenii de pe uscat, în general, i-au privit întotdeauna pe băștinașii mărilor cu simțăminte de nespusă înstrăinare și silă; deși știm că marea este o veșnică terra incognita, astfel încât Columb a plutit peste nenumărate lumi necunoscute ca să-și descopere singura lui lume apuseană de la suprafață; deși, de departe, cele mai cumplite dintre toate dezastrele muritorilor s-au abătut din vremuri fără amintire și fără deosebire asupra zecilor și sutelor de mii de oameni care s-au dus pe ape; deși o singură clipă de cugetare ne va învăța că, oricât s-ar lăuda omul, acest prunc, cu știința și iscusința lui și oricât ar spori acea știință și iscusință într-un viitor măgulitor, totuși, în vecii vecilor, până la tunetul Judecății de Apoi, marea îl va ocărî și îl va ucide și va preface în pulbere cea mai măreață, cea mai țeapănă fregată pe care o poate face; cu toate acestea, prin necontenita repetare a acestor impresii, omul și-a pierdut simțământul grozăviei depline ce-i aparține mării dintru început.
Întâia barcă despre care citim a plutit pe un ocean care, cu răzbunare portugheză, înghițise o lume întreagă, fără să lase măcar o văduvă. Același ocean se rostogolește acum; același ocean a nimicit corăbiile naufragiate de anul trecut. Da, muritori neghiobi, potopul lui Noe încă nu s-a retras; încă acoperă două treimi din frumoasa lume.
Prin ce se deosebesc marea și uscatul, încât o minune pe unul nu este o minune pe celălalt? Groaze mai presus de fire s-au lăsat asupra evreilor când, sub picioarele lui Core și ale cetei sale, pământul viu s-a deschis și i-a înghițit pentru totdeauna; și totuși, în vremurile noastre, nu-i un singur apus de soare fără ca, întocmai în același fel, marea vie să înghită corăbii și echipaje.
Dar marea nu e numai un asemenea dușman al omului, care îi este străin, ci e și un demon pentru propriile odrasle; mai rea decât gazda persană care și-a ucis oaspeții, ea nu cruță făpturile pe care le-a născut singură. Ca o tigroaică sălbatică ce, rostogolindu-se în junglă, își strivește propriii pui, tot așa marea izbește de stânci chiar și cele mai puternice balene și le lasă acolo, alături de epavele despicate ale corăbiilor. Nicio milă și nicio putere în afară de a ei nu o strunesc. Gâfâind și pufnind ca un armăsar de război turbat, care și-a pierdut călărețul, oceanul fără stăpân cotropește globul.
Gândește-te la viclenia mării: cum cele mai temute făpturi ale ei lunecă pe sub apă, mai tot timpul nevăzute și ascunse trădător sub cele mai frumoase nuanțe de azur. Gândește-te și la strălucirea și frumusețea diavolești ale multora dintre cele mai neîndurătoare triburi ale ei, precum gingașa formă împodobită a multor specii de rechini. Gândește-te, încă o dată, la canibalismul universal al mării: toate făpturile ei se pradă unele pe altele, ducând un război veșnic de când a început lumea.
Gândește-te la toate acestea; apoi întoarce-te spre acest pământ verde, blând și nespus de ascultător; gândește-te la amândouă, la mare și la uscat; și nu găsești o stranie asemănare cu ceva din tine însuți? Căci, după cum acest înspăimântător ocean înconjoară uscatul înverzit, tot așa în sufletul omului se află o insulă Tahiti, plină de pace și bucurie, dar împresurată de toate grozăviile vieții pe jumătate cunoscute. Dumnezeu să te aibă în pază! Nu te desprinde de insula aceea; nu te vei mai putea întoarce niciodată!
Note
[10] Acea parte a mării cunoscută printre vânătorii de balene drept „Bancurile Braziliei” nu poartă acest nume din pricina locurilor puțin adânci și a apelor al căror fund se poate atinge cu sonda — așa cum îl poartă bancurile de la Newfoundland —, ci din pricina acelei uimitoare înfățișări de pajiște, pricinuită de întinsele îngrămădiri de brit ce plutesc neîncetat la acele latitudini, unde balena propriu-zisă e adesea urmărită.