Capitolul CXXXV

Urmărirea. A treia zi

Dimineața celei de-a treia zile răsări senină și proaspătă și, încă o dată, singuraticul om de veghe peste noapte în vârful trinchetului fu înlocuit de mulțimile străjerilor de zi, care împestrițau fiecare arbore și aproape fiecare vergă.

„O vedeți?” strigă Ahab; dar balena încă nu se arătase.

„Totuși, suntem în siajul ei care nu dă greș; urmăriți doar siajul acela, atâta tot. Cei de la cârmă; țineți-o tot așa, cum mergeți și cum ați mers. Ce zi frumoasă, iarăși! De-ar fi o lume abia făcută, făcută ca un pavilion de vară pentru îngeri, și dimineața aceasta cea dintâi în care și-ar deschide porțile pentru ei, o zi mai frumoasă n-ar putea răsări peste lumea aceea. Iată hrană pentru gânduri, dacă Ahab ar avea timp să gândească; dar Ahab nu gândește niciodată; el doar simte, simte, simte; și asta-i destulă furnicătură pentru un muritor! Să gândești e îndrăzneală. Numai Dumnezeu are acest drept și privilegiu. Gândirea este, sau ar trebui să fie, răcoare și liniște; iar bietele noastre inimi zvâcnesc și bietele noastre creiere bat prea tare pentru așa ceva. Și totuși, uneori mi s-a părut că creierul meu era foarte liniștit — înghețat de liniștit, de-mi trosnește așa craniul acesta bătrân, ca un pahar al cărui cuprins se preface în gheață și-l sfărâmă. Și părul acesta tot mai crește, chiar acum; crește chiar în clipa aceasta și căldura trebuie să-l facă să crească; dar nu, e ca iarba aceea obișnuită care crește oriunde, între crăpăturile cu pământ ale gheții din Groenlanda ori în lava Vezuviului. Cum îl mai suflă vânturile sălbatice; mi-l biciuiesc în jur, cum zdrențele rupte ale velelor sfâșiate izbesc corabia zbuciumată de care se agață. Un vânt josnic, care fără îndoială a suflat mai înainte prin coridoare și celule de închisori și prin saloane de spitale și le-a aerisit, iar acum vine să sufle aici, nevinovat ca lâna mieilor. Piei! — e spurcat. De-aș fi eu vântul, n-aș mai sufla peste o lume atât de rea și de nenorocită. M-aș târî undeva într-o peșteră și m-aș ascunde acolo. Și totuși, vântul e un lucru nobil și eroic! Cine l-a biruit vreodată? În orice luptă, a lui e lovitura cea din urmă și cea mai amară. Năpustește-te cu lancea asupra lui și nu faci decât să treci prin el. Ha! Un vânt laș care lovește oameni goi pușcă, dar nu stă să primească nici măcar o lovitură. Până și Ahab e mai viteaz — mai nobil decât lucrul acela. De-ar avea vântul un trup; dar toate lucrurile care-l scot cel mai tare din fire și-l înfurie pe muritor, toate acestea sunt fără trup, însă fără trup numai ca obiecte, nu ca agenți. E o deosebire cu totul aparte, nespus de vicleană, oh, nespus de răuvoitoare! Și totuși, spun iarăși, și acum jur, că în vânt e ceva cu totul glorios și plin de har. Cel puțin aceste calde alizee, care, prin cerurile limpezi, suflă drept înainte, cu o blândețe puternică și statornică, viguroasă; și nu se abat de la țintă, oricât s-ar întoarce și-ar schimba bordul curenții mai prejos ai mării și oricât ar goni și s-ar răsuci cele mai mărețe Mississippiuri de pe uscat, nesigure încotro s-o apuce până la urmă. Și, pe Polii cei veșnici! Aceleași alizee care-mi mână atât de drept corabia bună; aceste alizee, ori ceva asemenea lor — ceva tot atât de neschimbător și de puternic — îmi mână și sufletul cu chilă! La treabă! Voi, cei de sus! Ce vedeți?”

„Nimic, domnule.”

„Nimic! Și se apropie prânzul! Dublonul își caută un stăpân! Uitați-vă la soare! Da, da, așa trebuie să fie. Am trecut înaintea ei. Cum, am luat-o înainte? Da, acum ea mă urmărește pe mine; nu eu pe ea — rău lucru; aș fi putut să-mi dau seama. Prostule! Parâmele — harpoanele pe care le târăște după ea. Da, da, am depășit-o azi-noapte. Întoarceți! Întoarceți! Coborâți toți, în afară de străjerii obișnuiți! Oamenii la brațele vergilor!”

Pe drumul de până atunci, vântul bătuse oarecum dinspre o latură a pupei corăbiei „Pequod”, așa că acum, îndreptată în sensul opus, corabia cu vergile brațate înainta strâns în vânt, bătând din nou smântâna propriului său siaj alb.

„Acum cârmește împotriva vântului spre falca deschisă”, murmură Starbuck pentru sine, încolăcind pe balustradă brațul vergei mari, abia tras. „Dumnezeu să ne păzească, dar îmi simt de pe acum oasele umede în mine și dinăuntru îmi udă carnea. Mă tem că nu ascult de Dumnezeul meu ascultând de el!”

„Pregătește-te să mă ridici!” strigă Ahab, înaintând spre coșul de cânepă. „Ar trebui s-o întâlnim curând.”

„Da, da, domnule”, și îndată Starbuck îndeplini porunca lui Ahab, iar Ahab atârna încă o dată în înalt.

Trecu acum o oră întreagă; bătută ca aurul până se întinse în veacuri. Timpul însuși își ținea acum îndelung răsuflarea, într-o încordată așteptare. Dar, în cele din urmă, la vreo trei puncte de compas față de prora din vânt, Ahab zări din nou jetul și îndată, din cele trei vârfuri de arbori, se înălțară trei țipete, de parcă ar fi grăit limbile de foc.

„Frunte-n frunte te întâmpin a treia oară, Moby Dick! Voi, cei de pe punte! — brațați mai strâns în vânt; vârâți-o în ochiul vântului. E prea departe ca să coborâm încă bărcile, domnule Starbuck. Velele flutură! Stai deasupra timonierului aceluia cu un mai în mână! Așa, așa; ea merge repede, iar eu trebuie să cobor. Dar să mai arunc de aici, de sus, o privire bună de jur împrejur asupra mării; pentru asta e timp. O priveliște bătrână, bătrână, și totuși, cumva, atât de tânără; da, și neschimbată nici cât o clipire de când am văzut-o întâia oară, copil, de pe dealurile nisipoase din Nantucket! Aceeași! — aceeași! — aceeași pentru Noe ca și pentru mine. Sub vânt e o ploaie blândă. Ce minunate întinderi sub vânt! Trebuie să ducă undeva — la altceva decât un uscat de rând, mai îmbelșugat decât palmierii. Sub vânt! Balena Albă merge încolo; privește atunci în vânt; zarea mai bună, chiar dacă mai amară. Dar rămas-bun, rămas-bun, bătrân vârf de arbore! Ce-i aici? — verde? Da, mușchi mărunți în crăpăturile acestea strâmbe. Pe capul lui Ahab nu sunt asemenea pete verzi lăsate de vreme! Iată deosebirea dintre bătrânețea omului și a materiei. Dar da, bătrân arbore, îmbătrânim amândoi împreună; totuși, coci zdravene avem, nu-i așa, corabia mea? Da, fără un picior, atâta tot. Pe ceruri, lemnul acesta mort întrece în orice privință carnea mea vie. Nu mă pot măsura cu el; și am cunoscut corăbii făcute din copaci morți care au trăit mai mult decât oameni făcuți din cea mai vie substanță a unor tați vii. Ce-a spus? Că tot va merge înaintea mea, pilotul meu; și totuși va mai fi văzut o dată? Dar unde? Voi mai avea ochi pe fundul mării, dacă voi coborî treptele acelea fără sfârșit? Și toată noaptea am plutit tot mai departe de el, oriunde s-o fi scufundat. Da, da, ca atâția alții, ai spus un adevăr cumplit în ce te privește pe tine, o, parsule; dar cu Ahab, aici ai țintit prea scurt. Rămas-bun, vârf de arbore — ține bine ochii pe balenă cât sunt plecat. Vom vorbi mâine, ba nu, la noapte, când Balena Albă va zăcea acolo jos, legată de cap și de coadă.”

Dădu porunca și, tot privind în jur, fu coborât lin până pe punte, prin văzduhul albastru despicat.

La vremea cuvenită, bărcile fură lăsate pe apă; dar, pe când Ahab, în picioare la pupa luntrei sale, plutea chiar în pragul coborârii, îi făcu semn secundului — care ținea pe punte una dintre parâmele palancului — și-i ceru să se oprească.

„Starbuck!”

„Domnule?”

„Pentru a treia oară corabia sufletului meu pleacă în această călătorie, Starbuck.”

„Da, domnule, așa vrei dumneata.”

„Unele corăbii pleacă din port și, după aceea, rămân dispărute pentru totdeauna, Starbuck!”

„Adevărat, domnule: cel mai trist adevăr.”

„Unii oameni mor la reflux; alții când apa e scăzută; alții la fluxul cel mai ridicat; — iar eu mă simt acum ca un talaz care nu-i decât o coamă înspumată, Starbuck. Sunt bătrân; — dă mâna cu mine, omule.”

Mâinile li se întâlniră; ochii li se prinseră unii de alții; lacrimile lui Starbuck erau cleiul.

„Oh, căpitanul meu, căpitanul meu! — inimă nobilă — nu te duce — nu te duce! — uite, plânge un bărbat viteaz; cât de mare trebuie să fie atunci chinul acestei rugăminți!”

„Coborâți!” strigă Ahab, azvârlind de lângă el brațul secundului. „Pregătiți echipajul!”

Într-o clipă, barca dădea ocol, trasă de vâsle, aproape pe sub pupă.

„Rechinii! Rechinii!” strigă o voce de la fereastra joasă a cabinei; „O, stăpâne, stăpânul meu, întoarce-te!”

Dar Ahab nu auzi nimic; căci propria lui voce se înălțase atunci, iar barca sălta înainte.

Totuși, vocea grăise adevărul; căci abia se depărtase de corabie, când mulțimi de rechini, părând să se ridice din apele întunecate de sub cocă, mușcară cu răutate din penele vâslelor de fiecare dată când acestea se cufundau în apă; și astfel însoțeau barca prin mușcăturile lor. Nu e un lucru neobișnuit să li se întâmple bărcilor baleniere în mările acelea mișunătoare; rechinii părând uneori să le urmeze cu aceeași preștiință cu care vulturii dau târcoale flamurilor regimentelor ce mărșăluiesc în Răsărit. Dar aceștia erau primii rechini observați de pe „Pequod” de când fusese zărită întâia oară Balena Albă; și, dacă pricina era că oamenii lui Ahab erau cu toții barbari galbeni ca tigrii și, prin urmare, carnea lor mirosea mai tare a mosc pentru simțurile rechinilor — lucru despre care se știe uneori că-i înrâurește —, oricum ar fi fost, păreau să urmeze numai acea barcă, fără să le supere pe celelalte.

„Inimă de oțel făurit!” murmură Starbuck, privind peste bord și urmărind cu ochii barca ce se depărta — „mai poți să răsuni vitejește în fața priveliștii aceleia? — îți cobori chila printre rechini hrăpăreți și ei te urmează la vânătoare cu gurile căscate; și tocmai în această a treia zi hotărâtoare? — Căci, atunci când trei zile curg una într-alta într-o singură urmărire încordată, neîntreruptă, fii sigur că întâia e dimineața, a doua amiaza, iar a treia seara și sfârșitul acelui lucru — oricare ar fi sfârșitul. Oh! Dumnezeul meu! Ce-mi străbate ființa și mă lasă atât de liniștit, ca de moarte, și totuși în așteptare — încremenit în vârful unui fior! Lucrurile viitoare înoată înaintea mea, ca niște contururi goale și schelete; tot trecutul s-a întunecat cumva. Mary, fetițo! Pălești în străluciri stinse în urma mea; băiete! Parcă nu-ți mai văd decât ochii, de un albastru minunat. Cele mai stranii taine ale vieții par să se limpezească; dar norii trec între ele — Se apropie sfârșitul călătoriei mele? Îmi simt picioarele slabe; ca ale unuia care a umblat toată ziua. Pipăie-ți inima — mai bate? — Mișcă-te, Starbuck! — alungă asta — mișcă-te, mișcă-te! Vorbește cu glas tare! — Voi, cei din vârf! Vedeți mâna băiatului meu pe deal? — Nebun; — voi, cei de sus! — țineți ochiul cel mai ager pe bărci: — luați bine seama la balenă! — Ho! Iarăși! — alungați șoimul acela! Uite! Ciugulește — sfâșie flamura” — arătând spre steagul roșu ce flutura la discul din vârful arborelui mare — „Ha! Zboară cu ea! — Unde e bătrânul acum? Vezi priveliștea asta, o, Ahab! — Cutremură-te, cutremură-te!”

Bărcile nu se îndepărtaseră prea mult când, printr-un semn din vârfurile arborilor — un braț îndreptat în jos —, Ahab află că balena se cufundase; dar, vrând să fie aproape de ea la următoarea ieșire, își ținu drumul puțin pieziș față de corabie; echipajul vrăjit păstra tăcerea cea mai adâncă, în timp ce valurile din față băteau și iar băteau în prora ce li se împotrivea.

„Bateți, bateți-vă cuiele, o, valuri! Bateți-le până la cap! Nu loviți decât un lucru fără capac; și niciun coșciug și niciun dric nu pot fi ale mele: — și numai cânepa mă poate ucide! Ha! Ha!”

Deodată, apele din jurul lor se umflară încet în cercuri largi; apoi se ridicară repede, de parcă alunecau pieziș de pe un munte de gheață scufundat, care urca iute la suprafață. Se auzi un vuiet jos; un zumzet subpământean; și apoi toți își ținură răsuflarea; căci, împovărată de parâme târâte, de harpoane și de lănci, o formă uriașă țâșni, pe lung, dar pieziș, din mare. Învăluită într-un văl subțire și lăsat de ceață, pluti o clipă în văzduhul încurcubeiat; apoi căzu înapoi în adânc, înecând totul în jur. Împinse cu forță la treizeci de picioare în sus, apele scânteiară o clipă ca niște grămezi de fântâni țâșnitoare, apoi se prăbușiră sfărâmate într-o ploaie de fulgi, lăsând cercul suprafeței smântânit ca laptele proaspăt în jurul trunchiului de marmură al balenei.

„Trageți!” strigă Ahab vâslașilor și bărcile țâșniră înainte la atac; dar, înnebunită de fiarele proaspete de ieri, care se corodau în ea, Moby Dick părea stăpânită, laolaltă, de toți îngerii căzuți din cer. Șirurile largi de tendoane sudate, întinse peste fruntea ei albă și lată, sub pielea străvezie, păreau împletite laolaltă; cu capul înainte, veni vânturându-și coada printre bărci; și încă o dată le lovi și le împrăștie; vărsând fiarele și lăncile din bărcile celor doi ofițeri și spărgând câte o latură a părții de sus a prorilor lor, dar lăsând barca lui Ahab aproape fără o zgârietură.

Pe când Daggoo și Queequeg astupau scândurile desfăcute; și pe când balena, înotând departe de ei, se întoarse și-și arătă un flanc întreg, trecând iar iute pe lângă ei; în clipa aceea se înălță un țipăt scurt. Legat de jur împrejur de spinarea peștelui; țintuit în voltele peste volte în care, în noaptea trecută, balena își înfășurase în jur răsucirile parâmelor, se văzu trupul pe jumătate sfârtecat al parsului; veșmintele lui negre zdrențuite; ochii lui umflați ațintiți drept spre bătrânul Ahab.

Harponul îi căzu din mână.

„Înșelat, înșelat!” — trăgând o răsuflare lungă și subțire — „Da, parsule! Te văd iar. — Da, și mergi înaintea mea; și acesta, acesta e dricul pe care mi-ai făgăduit să-l văd. Dar te țin de cuvânt până la ultima literă. Unde e al doilea dric? Plecați, ofițeri, la corabie! Bărcile acelea nu mai sunt bune de nimic; reparați-le dacă puteți la timp și întoarceți-vă la mine; dacă nu, ajunge să moară Ahab — Jos, oameni! Cel dintâi lucru care doar încearcă să sară din barca în care stau, pe acela-l harponez. Nu sunteți alți oameni, ci brațele și picioarele mele; așa că ascultați-mă. — Unde e balena? S-a cufundat iar?”

Dar privea prea aproape de barcă; fiindcă, de parcă ar fi vrut să scape cu leșul pe care-l purta și de parcă locul acelei ultime întâlniri n-ar fi fost decât o etapă a călătoriei sale sub vânt, Moby Dick înota acum iarăși neabătut înainte; și aproape trecuse de corabie — care până atunci navigase în sensul potrivnic ei, deși deocamdată înaintarea îi fusese oprită. Părea să înoate cu cea mai mare iuțeală și să nu mai urmărească acum decât propriul său drum drept prin mare.

„Oh! Ahab”, strigă Starbuck, „nu e prea târziu să te oprești, nici acum, în a treia zi. Uite! Moby Dick nu te caută. Tu, tu o cauți ca un nebun!”

Punând vela în vântul care se ridica, barca singuratică fu împinsă iute sub vânt, de vâsle și de pânză deopotrivă. Și, în cele din urmă, când Ahab aluneca pe lângă corabie, atât de aproape încât deslușea limpede chipul lui Starbuck aplecat peste balustradă, îi strigă să întoarcă vasul și să-l urmeze, nu prea repede, la o depărtare chibzuită. Privind în sus, îi văzu pe Tashtego, Queequeg și Daggoo urcând cu înfrigurare spre cele trei vârfuri de arbori; în timp ce vâslașii se legănau în cele două bărci sparte, abia ridicate la bordaj, și lucrau de zor să le repare. Pe rând, prin saborduri, în goana lui, îi mai zări în treacăt pe Stubb și pe Flask, trebăluind pe punte printre snopuri de fiare și lănci noi. Văzând toate acestea; auzind ciocanele în bărcile sparte; cu totul alte ciocane păreau să-i bată un cui în inimă. Dar își veni în fire. Și acum, observând că flamura ori steagul lipsea din vârful arborelui mare, îi strigă lui Tashtego, care abia ajunsese pe acel reazem, să coboare din nou după alt steag, un ciocan și cuie și să-l bată astfel în cuie de arbore.

Fie că era istovită de goana urmăririi de trei zile și de piedica pusă înotului de povara înnodată pe care o purta; fie că în ea se ascundeau viclenie și răutate: oricare ar fi fost adevărul, mersul Balenei Albe părea acum să încetinească, judecând după barca ce se apropia iarăși atât de iute; deși, într-adevăr, ultimul avans al balenei nu fusese atât de mare ca mai înainte. Și încă, pe când Ahab aluneca peste valuri, rechinii nemiloși îl însoțeau; și se țineau atât de îndârjit de barcă; și mușcau atât de necontenit vâslele în mișcare, încât penele ajunseră zimțuite și zdrobite și lăsau mici așchii în mare aproape la fiecare cufundare.

„Nu-i băgați în seamă! Dinții aceia doar dau vâslelor voastre furcheți noi. Trageți! E un reazem mai bun falca rechinului decât apa care cedează.”

„Dar cu fiecare mușcătură, domnule, penele subțiri se fac tot mai mici și mai mici!”

„Vor ține destul! Trageți! — Dar cine poate spune” — murmură el — „dacă rechinii aceștia înoată să se înfrupte din balenă sau din Ahab? — Dar trageți! Da, cu toată viața, acum — ne apropiem. Cârma! Ia cârma; lasă-mă să trec” — și, vorbind astfel, doi dintre vâslași îl ajutară să înainteze spre prora bărcii care încă zbura.

În cele din urmă, când luntrea fu abătută într-o parte și ajunse să alerge de-a lungul flancului Balenei Albe, aceasta părea, lucru straniu, să nu ia deloc seama la apropierea ei — cum li se întâmplă uneori balenelor —, iar Ahab se afla cu totul în ceața fumurie de munte care, aruncată de jetul balenei, se răsucea în jurul marii ei cocoașe, un Monadnock; era chiar atât de aproape de ea; când, cu trupul arcuit pe spate și amândouă brațele ridicate sus, întinse în cumpănă, își aruncă fierul cumplit și blestemul cu mult mai cumplit în balena detestată. Cum oțelul și blestemul se cufundară până la manșon, parcă sorbite de o mlaștină, Moby Dick se zvârcoli într-o parte; își rostogoli spasmodic flancul apropiat spre proră și, fără s-o spargă, înclină barca atât de brusc, încât, dacă n-ar fi fost partea înălțată a copastiei de care se ținea atunci, Ahab ar fi fost azvârlit încă o dată în mare. Așa, trei dintre vâslași — care nu știuseră clipa exactă a aruncării și, prin urmare, nu fuseseră pregătiți pentru urmări — fură azvârliți afară; dar căzură în așa fel încât doi dintre ei se prinseră într-o clipă iar de copastie și, ridicați până la ea de un val înspumat, se aruncară cu tot trupul înapoi în barcă; al treilea rămase neputincios în urmă, dar încă plutea și înota.

Aproape în aceeași clipă, cu o voință uriașă, de o iuțeală fără trepte, fulgerătoare, Balena Albă țâșni prin marea învolburată. Dar când Ahab îi strigă cârmaciului să mai ia volte cu parâma și s-o țină așa; și-i porunci echipajului să se întoarcă pe locurile lui și să tragă barca până la țintă; în clipa când parâma trădătoare simți acea îndoită încordare și smucitură, se rupse în văzduhul gol!

„Ce se rupe în mine? Un tendon trosnește! — E întreg iar; vâslele! Vâslele! Năpustiți-vă asupra ei!”

Auzind năvala cumplită a bărcii ce izbea marea, balena se întoarse să-și înfățișeze fruntea albă în fața atacului; dar, în acea întoarcere, zărind coca neagră a corăbiei care se apropia; părând să vadă în ea izvorul tuturor prigonirilor sale; socotind-o — poate — un dușman mai mare și mai nobil; se năpusti deodată spre prora ce înainta, izbindu-și fălcile printre ploi înflăcărate de spumă.

Ahab se clătină; mâna îi izbi fruntea. „Orbesc; mâinilor! Întindeți-vă înaintea mea, să-mi mai pot găsi drumul pe pipăite. E noapte?”

„Balena! Corabia!” strigară vâslașii ghemuiți de frică.

„Vâslele! Vâslele! Înclină-te spre adâncurile tale, o, mare, ca, înainte să fie prea târziu pentru totdeauna, Ahab să poată aluneca această ultimă, ultimă oară până la ținta sa! Văd: corabia! Corabia! Năvăliți, oamenii mei! Nu-mi veți salva corabia?”

Dar, când vâslașii împingeau cu putere barca prin marea care bătea cu barosul, capetele din proră a două scânduri, lovite mai înainte de balenă, se desfăcură și, aproape într-o clipă, barca vremelnic scoasă din luptă zăcea aproape la nivelul valurilor; echipajul ei, pe jumătate prin apă, împroșcând în jur, se străduia să astupe spărtura și să scoată apa ce năvălea înăuntru.

Între timp, în acea singură clipă de privit, ciocanul lui Tashtego din vârful arborelui rămase suspendat în mâna lui; iar steagul roșu, înfășurându-l pe jumătate ca o mantie scoțiană, se întinse apoi drept în afară, ca însăși inima lui ce curgea înainte; în timp ce Starbuck și Stubb, în picioare pe bompresul de dedesubt, văzură monstrul ce se năpustea tot atât de curând ca el.

„Balena, balena! Cârma în vânt, cârma în vânt! Oh, voi, toate blândele puteri ale văzduhului, strângeți-mă acum la piept! Nu-l lăsați pe Starbuck să moară, dacă trebuie să moară, într-un leșin de femeie. Cârma în vânt, vă spun — proștilor, falca! Falca! Acesta e sfârșitul tuturor rugăciunilor mele izbucnite din piept? Al tuturor credințelor mele de-o viață? Oh, Ahab, Ahab, iată lucrarea ta. Ține-o așa! Timonierule, ține-o așa. Nu, nu! Cârma în vânt iar! Se întoarce spre noi! Oh, fruntea ei neîmpăcată se năpustește asupra unuia căruia datoria îi spune că nu poate pleca. Dumnezeul meu, stai lângă mine acum!”

„Nu stați lângă mine, ci stați sub mine, oricine-ați fi voi care vreți acum să-l ajutați pe Stubb; căci și Stubb rămâne aici. Rânjesc la tine, balenă rânjită! Cine l-a ajutat vreodată pe Stubb ori l-a ținut pe Stubb treaz, dacă nu însuși ochiul neclipitor al lui Stubb? Iar acum bietul Stubb se duce la culcare pe o saltea mult prea moale; de-ar fi umplută cu vreascuri! Rânjesc la tine, balenă rânjită! Priviți, soare, lună și stele! Vă numesc asasinii unui flăcău tot atât de bun ca oricare dintre cei ce și-au împroșcat vreodată duhul. Cu toate astea, tot aș mai ciocni pahare cu voi, dacă mi-ați întinde cupa! Oh, oh! Oh, oh! Balenă rânjită, dar curând o să tot înghițim! De ce nu fugi, o, Ahab! Cât despre mine, jos pantofii și haina; să moară Stubb în izmene! Totuși, o moarte nespus de mucegăită și prea sărată; — cireșe! Cireșe! Cireșe! Oh, Flask, ce n-aș da pentru o cireașă roșie înainte să murim!”

„Cireșe? Aș vrea doar să fim acolo unde cresc. Oh, Stubb, sper că biata mea mamă și-a ridicat partea din simbrie mai înainte; dacă nu, puțini bănuți de aramă îi vor mai veni acum, căci călătoria s-a sfârșit.”

La prora corăbiei, aproape toți marinarii atârnau acum fără să mai lucreze; ciocane, bucăți de scândură, lănci și harpoane, ținute mecanic în mâini, așa cum săriseră de la feluritele lor treburi; toți ochii lor vrăjiți ațintiți asupra balenei care, mișcându-și straniu dintr-o parte în alta capul care hotăra soarta, mâna înainte, în goana ei, o bandă largă de spumă întinsă în semicerc. Pedeapsa, răzbunarea iute, răutatea veșnică i se citeau în întreaga înfățișare și, în ciuda a tot ce putea face muritorul, contrafortul alb și solid al frunții ei izbi prora de la tribord a corăbiei, de se clătinară oameni și lemne. Unii căzură cu fața la pământ. Ca niște discuri smulse din vârfurile arborilor, capetele harponierilor de sus se scuturară pe gâturile lor de tauri. Prin spărtură auziră apele năvălind ca torentele de munte pe un jgheab.

„Corabia! Dricul! — al doilea dric!” strigă Ahab din barcă; „lemnul ei nu putea fi decât american!”

Scufundându-se sub corabia care se lăsa la fund, balena fugi tremurând de-a lungul chilei; dar, întorcându-se sub apă, țâșni iute iar la suprafață, departe de cealaltă latură a prorei, însă la doar câțiva yarzi de barca lui Ahab, unde rămase, o vreme, nemișcată.

„Îmi întorc trupul de la soare. Hei, Tashtego! Să-ți aud ciocanul. Oh! Voi, cele trei turle ale mele care nu v-ați predat; tu, chilă necrăpată; și cocă tiranizată numai de Dumnezeu; tu, punte neclintită și cârmă trufașă, și proră îndreptată spre Pol — corabie glorioasă în moarte! Trebuie, așadar, să pieriți, și fără mine? Sunt lipsit de ultima mândrie dragă chiar și celui mai de rând căpitan naufragiat? Oh, moarte singuratică peste viață singuratică! Oh, acum simt că măreția mea cea mai înaltă stă în durerea mea cea mai înaltă. Ho, ho! Din toate hotarele voastre cele mai îndepărtate, revărsați-vă acum, talazuri îndrăznețe ale întregii mele vieți trecute, și încălecați acest unic brizant îngrămădit al morții mele! Spre tine mă rostogolesc, balenă care nimicești totul, fără să birui; până la sfârșit mă încleștez cu tine; din inima iadului te înjunghii; de dragul urii îmi scuip ultima suflare spre tine. Scufundați toate coșciugele și toate dricurile într-un singur iaz! Și, fiindcă nici unele, nici altele nu pot fi ale mele, lasă-mă atunci să fiu târât în bucăți, urmărindu-te încă, deși legat de tine, balenă blestemată! Astfel îmi dau sulița!”

Harponul fu aruncat; balena lovită zbură înainte; cu o iuțeală care aprindea, parâma alergă prin șanț; — se încurcă. Ahab se aplecă s-o elibereze; o eliberă; dar volta în zbor îl prinse de gât și, fără glas, cum muții turci își sugrumă victima cu coarda arcului, fu azvârlit din barcă înainte ca echipajul să știe că dispăruse. În clipa următoare, ochiul greu matisat de la capătul din urmă al parâmei zbură din ciubărul cu desăvârșire gol, doborî un vâslaș și, izbind marea, dispăru în adâncurile ei.

O clipă, echipajul înmărmurit al bărcii stătu nemișcat; apoi se întoarse. „Corabia? Dumnezeule mare, unde e corabia?” Curând, prin văluri întunecoase, năucitoare, îi văzură stafia pierind pieziș, ca în aburita Fata Morgana; numai arborii cei mai de sus mai ieșeau din apă; în timp ce, țintuiți prin orbire, credință ori soartă pe reazemele lor odinioară înalte, harponierii păgâni încă își păstrau posturile de veghe ce se scufundau peste mare. Și acum, cercuri concentrice prinseră chiar barca singuratică și tot echipajul ei, și fiecare vâslă plutitoare, și fiecare prăjină de lance și, învârtind totul, viu și neviu, iar și iar într-un singur vârtej, duseră departe de vedere până și cea mai mică așchie din „Pequod”.

Dar, pe când ultimele revărsări se amestecau peste capul scufundat al indianului de la arborele mare, lăsând încă la vedere câțiva țoli din catargul drept, împreună cu steagul ale cărui fâșii lungi, de mai mulți yarzi, fluturau liniștit, în potriviri ironice, peste talazurile nimicitoare pe care aproape le atingeau — în clipa aceea, un braț roșu și un ciocan plutiră în aer liber, ridicate înapoi, în mișcarea de a prinde tot mai zdravăn și mai zdravăn steagul în cuie de catargul ce se scufunda. Un șoim al cerului care, batjocoritor, urmărise în jos discul din vârful arborelui mare, din căminul lui firesc printre stele, ciugulind steagul și stânjenindu-l pe Tashtego acolo; pasărea aceasta nimeri acum cu aripa ei largă, fâlfâitoare, între ciocan și lemn; și, simțind în aceeași clipă acel fior eteric, sălbaticul scufundat dedesubt, în ultima-i suflare, își ținu ciocanul încremenit acolo; și astfel pasărea cerului, cu țipete de arhanghel și cu ciocul ei împărătesc îndreptat în sus, și cu întreaga făptură prinsă înfășurată în steagul lui Ahab, coborî cu corabia lui, care, ca Satana, nu voia să se scufunde în iad până nu târa cu ea o parte vie din cer și nu-și făcea din ea un coif.

Acum, păsări mici zburau țipând peste hăul încă deschis; un talaz alb și posomorât izbea pereții lui abrupți; apoi totul se prăbuși, iar marele lințoliu al mării se rostogoli mai departe, cum se rostogolea și acum cinci mii de ani.