Capitolul LXXXI

„Pequod” întâlnește „Fecioara”

Sosi ziua predestinată și, la vremea cuvenită, întâlnirăm corabia „Jungfrau”, din Bremen, cu Derick De Deer la comandă.

Odinioară cei mai mari vânători de balene din lume, olandezii și germanii sunt acum printre cei mai neînsemnați; dar ici și colo, la mari depărtări de latitudine și longitudine, încă le mai întâlnești uneori pavilionul în Pacific.

Dintr-o pricină oarecare, „Jungfrau” părea foarte dornică să ne prezinte omagiile. Încă la o oarecare depărtare de „Pequod”, se întoarse cu prova în vânt și, coborând o barcă, își trimise căpitanul spre noi; acesta stătea nerăbdător în proră, în loc să stea la pupă.

— Ce ține acolo în mână? strigă Starbuck, arătând spre un lucru pe care germanul îl flutura. — Nu se poate! O cană cu cioc de umplut lămpi!

— Nu-i asta, zise Stubb, nu, nu, e un ibric de cafea, domnule Starbuck; vine să ne facă el cafeaua, neamțu’; nu vedeți bidonul acela mare de tinichea de lângă el? Acolo-i apa clocotită. Oh! E de treabă, neamțu’.

— Ia mai du-te! strigă Flask. — E o cană de umplut lămpi și un bidon de untură. A rămas fără untură și a venit la cerșit.

Oricât de ciudat ar părea ca o corabie de untură să împrumute untură chiar pe locul vânătorii de balene și oricât ar contrazice asta, pe dos, vechiul proverb despre căratul cărbunilor la Newcastle, uneori chiar se întâmplă un asemenea lucru; iar în cazul de față căpitanul Derick De Deer purta fără îndoială o cană de umplut lămpi, întocmai cum spusese Flask.

Când urcă pe punte, Ahab îl luă dintr-odată la întrebări, fără să dea nicio atenție lucrului pe care-l ținea în mână; dar, în graiul său stâlcit, germanul arătă curând că nu știa absolut nimic despre Balena Albă; și întoarse îndată vorba spre cana de umplut lămpi și bidonul de untură, adăugând câteva observații despre cum trebuia să se bage noaptea în hamac pe un întuneric desăvârșit — ultima lui picătură de untură din Bremen se isprăvise, și încă nu prinsese nici măcar un pește-zburător care să umple lipsa; încheie lăsând să se înțeleagă că nava lui era într-adevăr ceea ce, în meseria vânătorii, se numește în termeni tehnici una curată — adică goală —, meritând pe deplin numele de „Jungfrau”, sau „Fecioara”.

După ce i se împliniră nevoile, Derick plecă; dar încă nu ajunsese la bordul corăbiei sale, când din vârful catargelor ambelor nave fură semnalate, aproape în același timp, balene; și atât de dornic era Derick de urmărire, încât, fără să se oprească să-și pună pe punte bidonul și cana de umplut lămpi, își răsuci barca și porni după uriașele căni de umplut lămpi.

Acum, cum vânatul se ivise sub vânt, el și celelalte trei bărci germane care-l urmară curând aveau un avans însemnat față de chilele de pe „Pequod”. Erau opt balene, un cârd de mărime mijlocie. Dându-și seama de primejdie, înaintau toate alături, cu mare iuțeală, drept înaintea vântului, frecându-și flancurile atât de aproape unele de altele ca tot atâtea perechi de cai înhămați. Lăsau în urmă un siaj mare și lat, de parcă ar fi desfășurat neîncetat pe mare un pergament mare și lat.

Chiar în acest siaj iute, și cu mulți stânjeni marini în urmă, înota un taur bătrân, uriaș și cocoșat, care, prin înaintarea lui relativ înceată, precum și prin neobișnuitele cruste gălbui ce-l năpădeau, părea bolnav de gălbinare ori de vreo altă neputință. Părea îndoielnic ca această balenă să facă parte din cârdul dinainte; căci asemenea leviatani venerabili nu obișnuiesc să fie câtuși de puțin sociabili. Totuși, se ținea în siajul lor, deși apa împinsă înapoi de ei trebuie să-l fi încetinit, căci spuma albă, sau talazul de la botul lui lat, era frântă, ca valul format când se întâlnesc doi curenți dușmani. Jetul lui era scurt, încet și trudnic; ieșea ca o izbucnire înecăcioasă și se destrăma în fâșii sfâșiate, urmate de ciudate frământări subterane în trupul lui, ce păreau să-și găsească ieșirea la celălalt capăt, îngropat în apă, făcând apele să bolborosească în urmă.

— Cine are niște elixir paregoric? zise Stubb. — Mă tem că-l doare stomacul. Doamne, închipuiți-vă o jumătate de acru de durere de stomac! Vânturile potrivnice țin un Crăciun nebun în el, băieți. E primul vânt rău pe care-l știu să bată dinspre pupă; dar ia uitați-vă, ați mai văzut balenă să facă asemenea ambardee? Trebuie că și-a pierdut echea.

Ca o corabie din comerțul cu Indiile, supraîncărcată, ce coboară de-a lungul coastei Hindustanului cu puntea încărcată de cai înspăimântați, înclinându-se, îngropându-și prova, legănându-se și tăvălindu-se în mers, tot astfel își urnea această balenă bătrână bătrânul trup; și, întorcându-se din când în când puțin pe capetele greoaie ale coastelor, dezvăluia pricina siajului ei șerpuit în ciotul nefiresc al înotătoarei de la tribord. Dacă pierduse acea înotătoare în luptă ori se născuse fără ea, ar fi fost greu de spus.

— Așteaptă numai puțin, bătrâne, și-ți dau eu o legătură pentru brațul acela rănit, strigă crudul Flask, arătând spre parâma de balenă de lângă el.

— Vezi să nu te lege el pe tine cu ea! strigă Starbuck. — Trageți, ori pune neamțul mâna pe el!

Cu un singur gând, toate bărcile rivale adunate se îndreptau spre acest unic pește, nu numai fiindcă era balena cea mai mare și, prin urmare, cea mai de preț, ci și fiindcă era cea mai aproape de ele, iar celelalte balene înaintau cu o asemenea iuțeală, încât aproape că sfidau deocamdată orice urmărire. În această clipă, chilele de pe „Pequod” trecuseră ca săgeata pe lângă cele trei bărci germane coborâte ultimele; dar, datorită marelui avans pe care-l avusese, barca lui Derick conducea încă urmărirea, deși rivalii străini se apropiau de el cu fiecare clipă. Se temeau de un singur lucru: fiind deja atât de aproape de țintă, putea arunca fierul înainte ca ei să-l ajungă cu totul și să-l depășească. Cât despre Derick, părea foarte încredințat că așa avea să fie și flutura din când în când, cu un gest batjocoritor, cana de umplut lămpi către celelalte bărci.

— Câine fără obraz și nerecunoscător! strigă Starbuck. — Mă batjocorește și mă sfidează chiar cu cutia milei pe care i-am umplut-o nici cu cinci minute în urmă! Apoi, în șoapta lui obișnuită, încordată: — Trageți, ogarilor! Țineți-vă după el!

— Vă spun eu cum stă treaba, oameni buni, strigă Stubb echipajului său. — E împotriva religiei mele să mă mânii; dar tare l-aș mânca pe neamțu’ acela ticălos. Trageți, nu vreți? O să-l lăsați pe nemernicul ăla să vă bată? Vă place coniacul? Atunci, un poloboc de coniac celui mai bun! Haideți, de ce nu vi se sparge vreunuia un vas de sânge? Cine-a aruncat o ancoră peste bord? Nu ne mișcăm niciun țol; ne-a prins calmul. Hei, crește iarba pe fundul bărcii — și, pe Dumnezeu, catargul ăla a dat muguri. Nu merge așa, băieți. Uitați-vă la neamțu’ acela! Ce mai încolo și-ncoace, oameni buni, scuipați foc ori ba?

— Oh! Uitați ce spume face! strigă Flask, țopăind în sus și-n jos. — Ce cocoașă — oh, haideți, puneți mușchii la lucru — stă ca un buștean! Oh, băieții mei, haideți, trageți — clătite și scoici quahog la cină, știți voi, băieții mei — scoici coapte și brioșe — oh, haideți, haideți, trageți — face o sută de butoaie — nu-l pierdeți acum — nu, oh, nu! — uitați-vă la neamțu’ acela — oh, n-o să trageți pentru budinca voastră, băieții mei — ce matahală! Ce mai matahală! Nu vă place spermanțetul? Acolo se duc trei mii de dolari, oameni buni! O bancă! O bancă întreagă! Banca Angliei! Oh, haideți, haideți, haideți! Ce pune acum la cale neamțu’ acela?

În această clipă Derick tocmai își arunca cana de umplut lămpi, și totodată bidonul de untură, către bărcile ce înaintau; poate cu îndoita intenție de a întârzia drumul rivalilor și de a-și grăbi în același timp, cu economie de puteri, propria înaintare prin impulsul de o clipă al aruncării înapoi.

— Pescadorul olandez fără obraz! strigă Stubb. — Trageți acum, oameni buni, ca cincizeci de mii de corăbii de linie pline de diavoli roșcați. Ce zici, Tashtego; ești omul care să-și frângă șira spinării în douăzeci și două de bucăți pentru cinstea bătrânului Gay Head? Ce zici?

— Zic: trageți, fir-ar al naibii! strigă indianul.

Întărâtate crâncen, dar în aceeași măsură, de batjocurile germanului, cele trei bărci de pe „Pequod” începură acum să se așeze aproape alături; și, rânduite astfel, se apropiau de el cu fiecare clipă. În acea frumoasă ținută degajată și cavalerească a comandantului bărcii când se apropie de pradă, cei trei secunzi stăteau mândri în picioare, dând din când în când o mână de ajutor la vâsla marinarului de la pupă, cu un strigăt însuflețitor: „Uite cum alunecă acum! Ura pentru briza de frasin alb! Jos cu neamțu’! Treceți peste el!”

Dar Derick avusese de la început un avans atât de hotărât, încât, în ciuda întregii lor vitejii, ar fi ieșit învingător în această întrecere, dacă o dreaptă judecată nu s-ar fi abătut asupra lui într-un „rac” al vâslei: pana vâslașului său de la mijloc rămase prinsă în apă. În timp ce nătăflețul acesta stângaci se străduia să-și elibereze frasinul alb și, din această pricină, barca lui Derick era gata să se răstoarne, iar el tuna asupra oamenilor săi într-o cumplită furie — acela fu un prilej bun pentru Starbuck, Stubb și Flask. Cu un strigăt, se avântară năprasnic înainte și se înșirară pieziș lângă partea dinspre pupă a bărcii germanului. Încă o clipă, și toate cele patru bărci se aflau în diagonală chiar în siajul balenei, iar pe amândouă laturile, pornind de la ele, se întindea talazul înspumat pe care-l făcea ea.

Era o priveliște înspăimântătoare, nespus de vrednică de milă și înnebunitoare. Balena înainta acum cu capul afară și își trimitea jetul înainte într-un șuvoi neîntrerupt și chinuit; iar singura ei biată înotătoare îi bătea flancul într-o agonie de spaimă. Când într-o parte, când în cealaltă, făcea ambardee în fuga ei șovăitoare și, la fiecare talaz pe care-l spărgea, se afunda spasmodic în mare ori, rostogolindu-se într-o parte, își întorcea către cer singura înotătoare ce bătea. Așa am văzut o pasăre cu aripa tunsă, descriind în aer cercuri frânte de spaimă, străduindu-se zadarnic să scape de șoimii pirați. Dar pasărea are glas și își face cunoscută frica prin țipete plângătoare; pe când frica acestei vaste și mute brute a mării era înlănțuită și zăvorâtă prin farmec în ea; nu avea glas, în afară de acea răsuflare înecăcioasă prin răsuflătoare, și asta făcea priveliștea ei nespus de vrednică de milă; iar totuși, în uimitoarea ei masă, în falca asemenea unui grilaj coborâtor și în coada atotputernică, era destul ca să-l îngrozească pe cel mai neînfricat om care o compătimea astfel.

Văzând acum că numai câteva clipe le-ar mai fi trebuit bărcilor de pe „Pequod” ca să capete întâietatea, Derick, decât să fie astfel lipsit de pradă, alese să riște ceea ce lui trebuie să-i fi părut o aruncare la o depărtare cu totul neobișnuită, înainte ca ultima șansă să-i scape pentru totdeauna.

Dar abia se ridică harponierul său pentru lovitură, că toți cei trei tigri — Queequeg, Tashtego, Daggoo — săriră instinctiv în picioare și, stând într-un șir oblic, își ațintiră deodată vârfurile; iar cele trei fiare de Nantucket, aruncate peste capul harponierului german, intrară în balenă. Aburi orbitori de spumă și foc alb! Cele trei bărci, în furia dintâi a goanei năvalnice a balenei, izbiră în lături barca germanului cu atâta putere, încât Derick și harponierul său zădărnicit fură azvârliți din ea, iar cele trei chile zburătoare trecură peste ei.

— Nu vă temeți, cutiuțele mele de unt, strigă Stubb, aruncându-le o privire din fugă pe când trecea ca săgeata. — O să vă culeagă numaidecât — e bine — am văzut niște rechini în urmă — câinii Sfântului Bernard, știți voi — îi ajută pe călătorii la ananghie. Ura! Așa se navighează acum. Fiecare chilă, o rază de soare! Ura! Iată-ne ca trei oale de tinichea la coada unei pume turbate! Asta-mi amintește cum te prinzi de un elefant, într-un tilbury, pe o câmpie — îți zboară spițele roților, băieți, când te prinzi astfel de el; și mai e și primejdia să fii azvârlit afară când dai de un deal. Ura! Așa se simte un om când pleacă la Davy Jones — o goană pe un plan înclinat fără capăt! Ura! Balena asta duce poșta veșniciei!

Dar goana monstrului fu scurtă. Cu un gâfâit neașteptat, se scufundă tumultuos. Într-o goană scrâșnitoare, cele trei parâme zburară în jurul stâlpilor cu atâta putere, încât săpară șanțuri adânci în ei; și atât de tare se temeau harponierii că această scufundare iute va isprăvi curând parâmele, încât, punându-și la lucru toată puterea și îndemânarea, făcură repetate înfășurări fumegânde cu parâma ca s-o țină strâns; până când, în cele din urmă — din pricina tracțiunii verticale de la scobiturile căptușite cu plumb ale bărcilor, de unde cele trei parâme coborau drept în albastru —, copastiile prorelor ajunseră aproape la nivelul apei, iar cele trei pupe se înălțară sus în aer. Și cum balena încetă curând să se afunde, rămaseră câtva timp în acea poziție, temându-se să mai dea din parâmă, deși situația era puțin delicată. Dar, deși bărci au fost trase la fund și pierdute în acest fel, tocmai această „ținere strânsă”, cum i se spune; această tragere în sus de carnea vie a spinării, cu cârligele ascuțite; tocmai aceasta îl chinuie adesea pe Leviatan până ce se ridică iar curând să întâlnească lancea ascuțită a dușmanilor. Totuși, fără să mai vorbim de primejdia lucrului, e îndoielnic dacă această cale este întotdeauna cea mai bună; căci e firesc să presupunem că, cu cât balena lovită rămâne mai mult sub apă, cu atât se istovește mai tare. Fiindcă, datorită enormei suprafețe a trupului ei — la un cașalot pe deplin crescut, ceva mai puțin de două mii de picioare pătrate —, presiunea apei este imensă. Știm cu toții sub ce uimitoare greutate atmosferică stăm noi înșine; chiar aici, deasupra pământului, în aer; cât de vastă, atunci, povara unei balene ce poartă pe spinare o coloană de două sute de stânjeni marini de ocean! Trebuie să egaleze cel puțin greutatea a cincizeci de atmosfere. Un vânător de balene a socotit-o la greutatea a douăzeci de corăbii de linie, cu toate tunurile, proviziile și oamenii lor la bord.

Pe când cele trei bărci stăteau acolo, pe marea aceea ce se legăna lin, privind în jos, în veșnica ei amiază albastră; și cum niciun geamăt ori strigăt de vreun fel, ba nici măcar o undă sau o bulă nu se ridica din adâncurile ei, ce om de uscat ar fi crezut că, sub toată acea tăcere și liniște, cel mai mare monstru al mărilor se zvârcolea și se răsucea în agonie! Nu se vedeau la proră nici opt țoli de parâmă verticală. Pare de crezut că de trei fire atât de subțiri marele Leviatan atârna ca greutatea cea mare a unui ceas ce se întoarce o dată la opt zile? Atârna? Și de ce? De trei bucăți de scândură. Aceasta e făptura despre care s-a spus cândva atât de triumfător: „Poți tu să-i umpli pielea cu fiare cu cârlige? Sau capul cu sulițe de pescuit? Sabia celui ce dă în el nu ține piept, nici lancea, nici sulița de aruncat, nici cămașa de zale: fierul îl socotește paie; săgeata nu-l poate pune pe fugă; sulițele de aruncat sunt socotite miriște; râde de scuturarea unei lănci!” Aceasta e făptura? Acesta e el? Oh! Să-i urmeze pe profeți neîmplinirile. Căci, cu puterea a o mie de coapse în coadă, Leviatanul își vârâse capul sub munții mării, ca să se ascundă de sulițele de pescuit de pe „Pequod”!

În acea lumină piezișă a soarelui de după-amiază, umbrele pe care cele trei bărci le trimiteau sub suprafață trebuie să fi fost destul de lungi și destul de late ca să umbrească jumătate din oastea lui Xerxes. Cine poate spune cât de înspăimântătoare trebuie să fi fost pentru balena rănită asemenea uriașe năluci ce-i treceau peste cap!

— Fiți gata, oameni buni; se mișcă! strigă Starbuck, când cele trei parâme vibrară deodată în apă, aducând limpede în sus până la ei, ca prin fire magnetice, bătăile de viață și de moarte ale balenei, astfel încât fiecare vâslaș le simți pe banca sa. În clipa următoare, ușurate în mare parte de tracțiunea în jos de la proră, bărcile săltară brusc în sus, cum ar sălta un mic câmp de gheață când o turmă deasă de urși albi e speriată de pe el și alungată în mare.

— Trageți înăuntru! Trageți înăuntru! strigă iar Starbuck. — Se ridică! Parâmele, din care cu o clipă înainte nu se putea câștiga nici măcar o lățime de palmă, erau acum aruncate înapoi în bărci, toate șiroind, în colaci lungi și repezi; și curând balena străpunse apa la mai puțin de două lungimi de corabie de vânători.

Mișcările ei îi arătau limpede istovirea extremă. La cele mai multe animale de uscat există anumite valve sau stăvilare în multe dintre venele lor, prin care, atunci când sunt rănite, sângele este oprit numaidecât, măcar într-o oarecare măsură, pe anumite direcții. La balenă nu e așa; una dintre particularitățile ei este că vasele de sânge au o structură cu totul lipsită de valve, astfel că, atunci când e străpunsă chiar și de un vârf atât de mic precum cel al unui harpon, începe pe dată o scurgere ucigătoare din întregul ei sistem arterial; iar când aceasta e sporită de presiunea extraordinară a apei la mare adâncime sub suprafață, s-ar putea spune că viața i se varsă din trup în șuvoaie neîncetate. Totuși, atât de vastă e cantitatea de sânge din ea și atât de depărtate și de numeroase sunt izvoarele lui dinăuntru, încât va sângera astfel și va tot sângera o vreme însemnată; întocmai cum, într-o secetă, va curge un râu ce-și are obârșia în izvoarele unor dealuri îndepărtate și nevăzute. Chiar acum, când bărcile vâsleau spre această balenă și treceau primejdios peste lobii cozii ei ce se legănau, iar lăncile erau aruncate în ea, le urmau jeturi statornice din rana nou făcută, care țâșneau fără oprire; pe când răsuflătoarea firească din cap trimitea în aer umezeala ei înspăimântată numai la răstimpuri, oricât de dese. Din acest din urmă orificiu nu ieșea încă sânge, căci până atunci nu fusese atinsă nicio parte vitală a ei. Viața ei, cum îi spun cu tâlc, era neatinsă.

Cum bărcile o înconjurau acum mai îndeaproape, i se dezvălui limpede toată partea de sus a trupului, împreună cu mult din ceea ce stă de obicei sub apă. I se văzură ochii, sau mai degrabă locurile unde-i fuseseră ochii. Așa cum în găurile nodurilor celor mai falnici stejari, când zac doborâți, se adună ciudate excrescențe diforme, tot astfel, din locurile pe care ochii balenei le ocupaseră cândva, ieșeau acum bulbi orbi, groaznic de vrednici de milă la vedere. Dar milă nu era. Cu toată bătrânețea ei, cu singurul ei braț și cu ochii ei orbi, trebuia să-și afle moartea și să fie ucisă, ca să lumineze nunțile vesele și celelalte petreceri ale oamenilor și, de asemenea, să lumineze solemnele biserici care propovăduiesc, fără nicio condiție, ca nimeni să nu vatăme pe nimeni. Tăvălindu-se încă în sângele ei, dezvălui în cele din urmă, în parte, un nod ori o umflătură ciudat de decolorată, de mărimea unui bușel, jos pe flanc.

— Un locșor frumos, strigă Flask. — Lasă-mă doar s-o înțep acolo o dată.

— Oprește! strigă Starbuck. — Nu-i nevoie de asta!

Dar omenosul Starbuck intervenise prea târziu. În clipa aruncării, un jet ulceros țâșni din acea rană crudă și, împinsă astfel într-un chin mai presus de ce se putea îndura, balena, aruncând acum jeturi de sânge gros, se năpusti orbește asupra bărcilor cu furie iute, stropindu-le peste tot, pe ele și pe echipajele lor ce se făleau, cu ploi de sânge închegat, răsturnând barca lui Flask și stricându-i prora. Fu lovitura ei de moarte. Căci, până atunci, atât de sleită era de pierderea sângelui, încât se rostogoli neputincioasă departe de epava pe care o făcuse; zăcu gâfâind pe o parte, bătu fără putere din înotătoarea ciuntită, apoi se roti încet, iar și iar, ca o lume în descreștere; întoarse în sus tainele albe ale pântecelui; rămase ca un buștean și muri. Nespus de jalnic fu acel ultim jet ce se stingea. Ca atunci când mâini nevăzute trag încet apa dintr-o mare fântână țâșnitoare și, cu bolboroseli triste, pe jumătate înăbușite, coloana de stropi coboară tot mai jos spre pământ — așa fu ultimul jet lung, muribund, al balenei.

Curând, pe când echipajele așteptau sosirea corăbiei, trupul dădu semne că se scufundă cu toate comorile nejefuite. Îndată, la porunca lui Starbuck, i se prinseră parâme în felurite puncte, astfel încât în scurt timp fiecare barcă deveni o geamandură; balena scufundată atârna în parâme la câțiva țoli sub ele. Cu manevre foarte grijulii, când corabia se apropie, balena fu mutată lângă bordul ei și prinsă zdravăn acolo cu cele mai trainice lanțuri de coadă, căci era limpede că, dacă nu era susținut cu legături, trupul avea să se ducă numaidecât la fund.

Se întâmplă că, aproape de la prima tăietură făcută în ea cu cazmaua de tranșare, fu găsit un harpon ros de rugină, îngropat pe toată lungimea lui în carne, în partea de jos a umflăturii descrise mai înainte. Dar, cum cioturi de harpoane se găsesc adesea în trupurile moarte ale balenelor prinse, cu carnea cu desăvârșire vindecată în jurul lor și fără nicio ieșitură care să le arate locul, trebuie să fi fost, în cazul de față, o altă pricină necunoscută care să explice pe deplin ulcerarea pomenită. Dar și mai ciudat era faptul că în ea fu găsit un vârf de lance din piatră, nu departe de fierul îngropat, cu carnea perfect tare în jurul lui. Cine aruncase acea lance de piatră? Și când? Putea s-o fi aruncat vreun indian din nord-vest cu mult înainte de descoperirea Americii.

Ce alte minunății s-ar fi putut scotoci din acest monstruos dulap de curiozități, nu se poate spune. Dar descoperirilor ulterioare li se puse dintr-odată capăt, fiindcă nava era trasă într-o parte spre mare cum nu se mai pomenise, din pricina tendinței trupului de a se scufunda, ce creștea enorm. Totuși Starbuck, care rânduia treburile, îl ținu prins până la capăt; îl ținu, într-adevăr, cu atâta hotărâre, încât, când, în cele din urmă, corabia s-ar fi răsturnat dacă ar mai fi stăruit să stea la braț cu trupul, se dădu porunca să se desprindă de el; dar atât de neclintită era încordarea de pe capetele coastelor de care erau prinse lanțurile de coadă și parâmele, încât nu le mai puteau desface. Între timp, pe „Pequod” totul stătea pieziș. A trece pe cealaltă parte a punții era ca și cum ai fi urcat pe acoperișul abrupt, în două ape, al unei case. Corabia gemea și gâfâia. Multe dintre încrustațiile de fildeș de pe parapete și din cabine fură smulse de la locurile lor de acea dislocare nefirească. Zadarnic se sprijiniră manele și răngi de fier în lanțurile de coadă neclintite, ca să le desprindă de capetele coastelor; și atât de jos se lăsase acum balena, încât de capetele scufundate nu se mai puteau apropia deloc; iar cu fiecare clipă părea că tone întregi de greutate se adăugau masei ce se scufunda și că nava era gata să se răstoarne.

— Mai ține-te, mai ține-te, nu vrei? strigă Stubb trupului. — Nu te grăbi ca dracu’ să te duci la fund! Pe tunet, oameni buni, trebuie să facem ceva ori ne ducem și noi. Degeaba forțați acolo; opriți-vă, zic, cu manelele, și să fugă unul după o carte de rugăciuni și un briceag, să taie lanțurile cele mari.

— Cuțit? Da, da! strigă Queequeg și, înșfăcând securea grea a dulgherului, se aplecă afară printr-un hublou și, oțel contra fier, începu să lovească în cele mai mari lanțuri de coadă. Abia dădu câteva lovituri, pline de scântei, când încordarea peste măsură făcu restul. Cu un trosnet înfricoșător, toate legăturile se desprinseră; corabia se îndreptă, hoitul se scufundă.

Acum, această scufundare ocazională și de neînlăturat a cașalotului abia ucis e un lucru foarte ciudat; și niciun vânător nu l-a lămurit încă așa cum se cuvine. De obicei, cașalotul mort plutește cu mare ușurință, cu flancul ori pântecele mult ridicat deasupra suprafeței. Dacă singurele balene care s-ar scufunda astfel ar fi făpturi bătrâne, slabe și cu inima frântă, cu pernițele de untură împuținate și toate oasele grele și reumatice, atunci ai putea spune cu oarecare temei că această scufundare e pricinuită de o greutate specifică neobișnuită a peștelui ce se scufundă astfel, urmare a lipsei în el de materie plutitoare. Dar nu e așa. Căci balene tinere, în cea mai deplină sănătate și umflate de aspirații nobile, răpuse înainte de vreme în înflăcărarea caldă și luna mai a vieții, cu toată untura lor gâfâitoare în jur — chiar și acești eroi vânjoși și plutitori se scufundă uneori.

Să spunem, totuși, că acest accident îl pândește pe cașalot cu mult mai rar decât pe oricare altă specie. Unde se duce la fund unul din soiul lui, se duc douăzeci de balene propriu-zise. Această deosebire dintre specii se datorează fără îndoială, într-o măsură deloc mică, cantității mai mari de os din balena propriu-zisă; numai jaluzelele ei venețiene cântăresc uneori mai mult de o tonă; de această povară cașalotul e cu totul liber. Dar sunt cazuri când, după trecerea multor ore ori a mai multor zile, balena scufundată se ridică iar, plutind mai ușor decât în timpul vieții. Pricina e însă limpede. În ea se formează gaze; se umflă până la o mărime prodigioasă; devine un soi de balon animal. O corabie de linie abia ar putea s-o mai țină sub apă atunci. În vânătoarea de balene de la țărm, în ape în care se poate sonda, prin golfurile Noii Zeelande, când o balenă propriu-zisă dă semne că se scufundă, i se prind geamanduri cu parâmă din belșug; astfel că, după ce trupul s-a dus la fund, ei știu unde să-l caute când se va fi înălțat din nou.

Nu mult după scufundarea trupului, se auzi un strigăt din vârful catargelor de pe „Pequod”, vestind că „Jungfrau” își cobora iar bărcile; deși singurul jet la vedere era al unei balene cu înotătoare dorsală, din soiul balenelor ce nu pot fi prinse, datorită incredibilei lor puteri de a înota. Totuși, jetul balenei cu înotătoare dorsală e atât de asemănător cu al cașalotului, încât vânătorii nepricepuți îl confundă adesea cu acesta. Și, în consecință, Derick și toată oștirea lui urmăreau acum vitejește această brută de care nu te puteai apropia. „Fecioara”, întinzând pânze peste pânze, porni după cele patru chile tinere ale sale, și astfel dispărură cu toții departe sub vânt, încă în urmărire îndrăzneață și plină de speranță.

Oh! Multe sunt balenele cu înotătoare dorsală și mulți sunt Derickii, prietene.