Capitolul CXXXIV

Urmărirea. A doua zi

În zori, cele trei vârfuri de arbori fură ocupate, la vreme, de oameni odihniți.

„O vedeți?” strigă Ahab, după ce lăsă puțin răgaz luminii să se răspândească.

„Nu vedem nimic, domnule.”

„Chemați tot echipajul pe punte și întindeți velele! Merge mai repede decât credeam; — velele de crucetă! — Da, trebuia să le fi ținut întinse toată noaptea. Dar nu-i nimic — nu-i decât odihnă înaintea avântului.”

Să spunem aici că această urmărire îndârjită a unei anumite balene, continuată din zi în noapte și din noapte în zi, nu e nicidecum fără precedent în vânătoarea din Mările Sudului. Căci atât de minunată e îndemânarea, atât de prevăzătoare experiența și de nebiruit încrederea dobândită de unele mari genii înnăscute dintre comandanții din Nantucket, încât, doar observând o balenă când e zărită ultima oară, ei pot, în anumite împrejurări date, să prevadă destul de exact atât direcția în care va continua să înoate o vreme, nevăzută, cât și iuțeala probabilă a înaintării ei în răstimpul acela. Și, în cazurile acestea, oarecum asemenea unui pilot care e pe cale să piardă din vedere o coastă a cărei orientare o cunoaște bine și la care dorește să se întoarcă în curând, dar într-un punct mai depărtat; așa cum pilotul acesta stă lângă compas și ia relevmentul exact al capului de uscat vizibil acum, ca să nimerească mai sigur promontoriul depărtat, nevăzut, unde va ajunge în cele din urmă: tot așa face vânătorul lângă compasul său cu balena; căci, după ce a urmărit-o și a observat-o cu grijă mai multe ceasuri la lumina zilei, când noaptea ascunde peștele, viitorul siaj al făpturii prin întuneric e aproape tot atât de bine stabilit în mintea ageră a vânătorului ca și coasta în mintea pilotului. Astfel că, pentru minunata îndemânare a acestui vânător, proverbiala nestatornicie a unui lucru scris pe apă, a unui siaj, e, pentru toate scopurile urmărite, aproape tot atât de vrednică de încredere ca uscatul neclintit. Și, așa cum fiecare pas al puternicului Leviatan de fier al căii ferate moderne e atât de bine cunoscut, încât oamenii îi măsoară mersul cu ceasul în mână, ca doctorii pulsul unui prunc, și spun fără grijă că trenul care urcă ori trenul care coboară va ajunge în cutare ori cutare loc la cutare ori cutare oră; aproape tot așa sunt împrejurări în care acești oameni din Nantucket îl cronometrează pe celălalt Leviatan, al adâncului, după toanele observate ale iuțelii lui, și-și spun că peste atâtea ceasuri balena aceasta va fi străbătut două sute de mile, va fi ajuns cam la cutare ori cutare grad de latitudine sau longitudine. Dar, pentru ca această agerime să izbutească în cele din urmă, vântul și marea trebuie să fie aliații vânătorului de balene; căci la ce-i folosește, pe moment, marinarului oprit de calm sau ținut pe loc de vânt îndemânarea care-l încredințează că e la exact nouăzeci și trei de leghe și un sfert de portul său? Din cele spuse se pot deduce multe alte lucruri mărunte, subtile, privitoare la urmărirea balenelor.

Corabia se avânta înainte; lăsând în mare o brazdă ca aceea pe care o face o ghiulea trimisă greșit, când devine un fier de plug și răscolește câmpul neted.

„Pe sare și cânepă!” strigă Stubb, „iuțeala asta a punții îți urcă prin picioare și te furnică la inimă. Corabia asta și cu mine suntem doi viteji! — Ha! Ha! Să mă ridice cineva și să mă lanseze pe mare, cu șira spinării în jos — căci, pe stejarii veșnic verzi! șira mea e o chilă. Ha, ha! Mergem cu pasul care nu lasă praf în urmă!”

„Uite-o cum suflă — suflă! — Suflă! — Drept înainte!” se auzi acum strigătul din vârful arborelui.

„Da, da!” strigă Stubb, „știam eu — nu poți scăpa — suflă înainte și crapă-ți răsuflătoarea, o, balenă! Însuși diavolul nebun e pe urmele tale! Suflă-ți trâmbița — bășică-ți plămânii! — Ahab îți va stăvili sângele, cum își închide morarul stăvilarul peste pârâu!”

Și Stubb nu făcea decât să vorbească pentru aproape tot echipajul. Frenezia urmăririi îi făcuse până acum să fiarbă, ca un vin vechi pus iarăși să fermenteze. Oricâte spaime palide și presimțiri ar fi avut unii dintre ei mai înainte, acestea nu erau acum doar ascunse prin teama tot mai mare de Ahab, ci erau sfărâmate și puse pe fugă în toate părțile, ca iepurii sfioși ai preriei care se împrăștie dinaintea bizonului ce sare. Mâna Sorții le smulsese toate sufletele; și prin primejdiile tulburătoare ale zilei dinainte; prin cazna așteptării din noaptea trecută; prin felul neabătut, neînfricat, orb, nesocotit în care sălbatica lor corabie se năpustea spre ținta ce fugea; prin toate acestea, inimile le erau rostogolite înainte. Vântul care făcea pântece mari din velele lor și împingea vasul înainte cu brațe pe cât de nevăzute, pe atât de nebiruit, părea simbolul acelei puteri nevăzute care-i înrobea atât de mult acestei curse.

Erau un singur om, nu treizeci. Căci, așa cum în singura corabie care-i cuprindea pe toți, deși alcătuită din lucruri atât de potrivnice — lemn de stejar, de arțar și de pin; fier, smoală și cânepă —, toate acestea se îmbinau în coca unitară, care gonea pe drumul ei, ținută în cumpănă și îndrumată de lunga chilă centrală; tot așa, toate individualitățile echipajului, vitejia unuia, frica altuia; vina și vinovăția, toate deosebirile erau sudate într-una și îndreptate către acea țintă fatală pe care le-o arăta Ahab, singurul lor stăpân și chilă.

Greementul trăia. Vârfurile arborilor, ca vârfurile unor palmieri înalți, aveau smocuri larg desfăcute de brațe și picioare. Agățați cu o mână de o vergă, unii și-o întindeau pe cealaltă, fluturând-o nerăbdători; alții, umbrindu-și ochii de lumina vie a soarelui, stăteau mult în afară pe vergile legănate; întreaga arboradă rodea din plin muritori, gata și copți pentru soarta lor. Ah! Cum se mai străduiau încă, prin albastrul acela nesfârșit, să caute lucrul care i-ar putea nimici!

„De ce nu strigați după ea, dacă o vedeți?” strigă Ahab, când, la câteva minute după primul strigăt, nu se mai auzise nimic. „Ridicați-mă, oameni buni; v-ați înșelat; Moby Dick nu aruncă un singur jet răzleț în felul acela și apoi dispare.”

Așa și era; în graba lor nechibzuită, oamenii luaseră altceva drept jetul balenei, după cum o dovedi curând întâmplarea însăși; căci abia ajunsese Ahab la locul lui de sus; abia fusese legată parâma de cavila de pe punte, când el dădu nota de început unei orchestre care făcu văzduhul să vibreze ca de descărcarea laolaltă a unor puști. Se auzi chiotul biruitor al treizeci de plămâni de piele de cerb, când — mult mai aproape de corabie decât locul jetului închipuit, la mai puțin de o milă înainte — Moby Dick țâșni întreg la vedere! Căci Balena Albă nu-și arăta acum apropierea prin jeturi liniștite și leneșe; nici prin țâșnirea pașnică a acelei fântâni mistice din capul ei, ci prin fenomenul cu mult mai minunat al saltului din apă. Ridicându-se cu cea mai mare iuțeală a sa din cele mai îndepărtate adâncuri, cașalotul își aruncă astfel cu vuiet întreaga masă în elementul curat al aerului și, clădind un munte de spumă orbitoare, își arată locul până la șapte mile și mai mult. În clipele acelea, valurile sfâșiate, înfuriate, pe care le scutură de pe el, par coama lui; uneori, saltul acesta din apă e actul său de sfidare.

„Uite-o cum sare din apă! Uite-o cum sare din apă!” fu strigătul când, în nemăsuratele ei sfidări, Balena Albă se aruncă spre Cer ca un somon. Iviți atât de deodată pe câmpia albastră a mării și reliefați pe marginea încă mai albastră a cerului, stropii pe care-i ridica scânteiară și luciră o clipă de nesuportat, ca un ghețar; și rămaseră acolo, stingându-se și stingându-se treptat, de la prima lor strălucire puternică până la cețoșenia slabă a unei ploi ce înaintează într-o vale.

„Da, sari pentru ultima oară spre soare, Moby Dick!” strigă Ahab, „ceasul tău și harponul tău sunt aproape! — Jos! Jos cu voi toți, în afară de un singur om la trinchet. Bărcile! — Fiți gata!”

Fără să le pese de anevoioasele scări de parâmă ale sarturilor, oamenii, ca niște stele căzătoare, alunecară pe punte pe parâmele separate dinspre pupă și pe fungi; iar Ahab, mai puțin fulgerător, dar tot iute, fu coborât din locul lui de sus.

„Coborâți”, strigă el îndată ce ajunse la barca sa — una de rezervă, echipată în după-amiaza dinainte. „Domnule Starbuck, corabia e a dumitale — ține-te departe de bărci, dar stai aproape de ele. Coborâți toate!”

Ca și cum ar fi vrut să le insufle o spaimă grabnică, fiind de data aceasta el însuși cel dintâi atacator, Moby Dick se întorsese și venea acum spre cele trei echipaje. Barca lui Ahab era la mijloc; și, îmbărbătându-și oamenii, el le spuse că avea să ia balena cap la cap — adică să vâslească drept spre fruntea ei —, lucru nu neobișnuit; căci, odată intrată într-o anumită limită, o asemenea înaintare scapă vederii laterale a balenei. Dar înainte să fi ajuns la acea limită apropiată și cât toate cele trei bărci erau încă tot atât de limpezi pentru ochiul ei ca cele trei catarge ale corăbiei, Balena Albă, frământându-se până la o iuțeală furioasă, aproape într-o clipă, parcă, se năpusti printre bărci cu fălcile deschise și coada biciuind, dând o luptă înfricoșătoare în toate părțile; și, fără să țină seamă de fiarele aruncate în ea din fiecare barcă, părea a avea un singur gând: să nimicească fiecare scândură în parte din care erau făcute bărcile. Dar, manevrate cu iscusință, rotindu-se neîncetat ca niște cai de luptă dresați pe câmpul de bătălie, bărcile i se feriră o vreme; deși uneori numai cu lățimea unei scânduri; în tot acest timp, strigătul de luptă nepământesc al lui Ahab sfâșia în zdrențe orice alt strigăt în afară de al lui.

Dar în cele din urmă, în întoarcerile sale de neurmărit, Balena Albă încrucișă și reîncrucișă atât de mult și încâlci în mii de feluri părțile slăbite ale celor trei parâme prinse acum de ea, încât acestea se scurtară și, singure, traseră bărcile sortite pieirii spre fiarele înfipte în ea; deși acum, pentru o clipă, balena se trase puțin într-o parte, ca pentru a-și aduna puterile pentru un atac mai năprasnic. Prinzând prilejul, Ahab lăsă mai întâi să se desfășoare mai multă parâmă; apoi începu s-o tragă repede iarăși înăuntru, smucind-o — nădăjduind astfel s-o scape de unele încâlceli —, când, iată! — o priveliște mai sălbatică decât dinții de rechin înșirați pentru luptă!

Prinse și răsucite — înșurubate în labirinturile parâmei —, harpoane și lănci desprinse, cu toți spinii și vârfurile lor zbârlite, veneau sclipind și picurând până la scobiturile călăuzitoare din prora bărcii lui Ahab. Un singur lucru se putea face. Apucând cuțitul bărcii, întinse mâna cu grijă înăuntru — prin — și apoi în afara razelor de oțel; trase înăuntru parâma de dincolo, i-o dădu, în barcă, vâslașului de la proră, apoi, retezând-o de două ori lângă scobituri, lăsă în mare snopul de oțel prins între tăieturi; și era iarăși prins de balenă. În clipa aceea, Balena Albă se năpusti deodată printre încâlcelile rămase ale celorlalte parâme; făcând astfel, trase cu o forță de neîmpotrivit bărcile lui Stubb și Flask, și mai încâlcite, spre lobii cozii; le izbi una de alta ca pe două coji ce se rostogolesc pe o plajă bătută de talazuri, apoi, cufundându-se în mare, dispăru într-un vârtej clocotitor, în care, o vreme, așchiile înmiresmate de cedru ale epavelor dansară iar și iar, ca nucșoara rasă într-un bol de punci amestecat iute.

În timp ce cele două echipaje se roteau încă în apă, întinzându-se după ciubărele de parâmă care se învârteau, după vâsle și alte lucruri plutitoare; în timp ce micul Flask, înclinat, sălta în sus și în jos ca o sticluță goală, smucindu-și picioarele în sus ca să scape de temutele fălci ale rechinilor; și Stubb striga din răsputeri să-l scoată cineva cu polonicul; și în timp ce parâma bătrânului — care se rupea acum — îi îngăduia să vâslească în ochiul de spumă cremoasă, ca să salveze pe cine putea; — în acea sălbatică simultaneitate a unei mii de primejdii îngemănate —, barca lui Ahab, încă nelovită, păru trasă spre Cer de fire nevăzute — căci, țâșnind ca o săgeată, perpendicular din mare, Balena Albă își izbi fruntea lată de fundul ei și o trimise în aer, răsturnând-o iar și iar, până ce căzu din nou — cu copastia în jos —, iar Ahab și oamenii lui se zbătură să iasă de sub ea, ca focile dintr-o peșteră de pe malul mării.

Primul avânt al înălțării balenei — schimbându-și direcția când lovi suprafața — o lansă fără voie de-a lungul acesteia, la mică depărtare de centrul prăpădului făcut; și, cu spatele la el, rămase acum o clipă pipăind încet cu lobii cozii dintr-o parte într-alta; și, ori de câte ori o vâslă rătăcită, o bucată de scândură, cea mai mică așchie ori fărâmă de barcă îi atingea pielea, coada se trăgea iute înapoi și venea dintr-o parte, izbind marea. Dar curând, ca și cum ar fi fost mulțumită că treaba ei pe atunci se încheiase, își împinse fruntea cutată prin ocean și, târând după ea parâmele încâlcite unele într-altele, își continuă drumul sub vânt, cu pasul regulat al unui călător.

Ca mai înainte, corabia atentă, care zărise întreaga luptă, veni iarăși coborând spre cei naufragiați și, lăsând o barcă, adună marinarii plutitori, ciubărele, vâslele și orice altceva se putea prinde și le aduse în siguranță pe punțile ei. Câțiva umeri, încheieturi și glezne scrântite; vânătăi livide; harpoane și lănci răsucite; încâlceli de parâmă de nedesfăcut; vâsle și scânduri sfărâmate; toate acestea erau acolo; dar niciun rău ucigător ori măcar grav nu părea să fi lovit pe cineva. Ca Fedallah cu o zi înainte, tot așa fu găsit acum Ahab, agățat cu încrâncenare de jumătatea ruptă a bărcii sale, cu care se ținea la suprafață relativ ușor; și nici nu-l istovi atât de mult ca întâmplarea nefericită din ziua dinainte.

Dar când fu ajutat să urce pe punte, toate privirile se ațintiră asupra lui; căci, în loc să stea singur în picioare, încă atârna pe jumătate de umărul lui Starbuck, care până atunci fusese cel dintâi să-l ajute. Piciorul lui de fildeș se rupsese, lăsând numai o așchie scurtă, ascuțită.

„Da, da, Starbuck, e dulce să te sprijini uneori, oricine ar fi cel care se sprijină; și de s-ar fi sprijinit bătrânul Ahab mai des decât a făcut-o.”

„Brățara n-a ținut, domnule”, spuse dulgherul, apropiindu-se acum; „am lucrat bine piciorul acela.”

„Dar sper că nu sunt oase rupte, domnule”, spuse Stubb cu adevărată îngrijorare.

„Ba da! Și sfărâmat cu totul, Stubb! — Îl vezi? — Dar chiar cu un os rupt, bătrânul Ahab e neatins; și nu socotesc niciun os viu al meu nici cu o iotă mai mult eu însumi decât pe acesta mort, care s-a pierdut. Nici Balena Albă, nici omul, nici diavolul nu-l pot măcar zgâria pe bătrânul Ahab în ființa lui proprie și de nepătruns. Poate vreun plumb de sondă să atingă podeaua de colo, vreun catarg să zgârie acoperișul de colo? — Cei de sus! Încotro?”

„Drept sub vânt, domnule.”

„Cârma în vânt, atunci; întindeți iarăși toate velele, voi, cei care țineți corabia! Coborâți celelalte bărci de rezervă și echipați-le — domnule Starbuck, du-te și adună echipajele bărcilor.”

„Lasă-mă mai întâi să te ajut să ajungi la parapet, domnule.”

„O, o, o! Cum mă împunge așchia asta acum! Soartă blestemată! Căpitanul nebiruit din suflet să aibă un asemenea secund laș!”

„Domnule?”

„Trupul meu, omule, nu dumneata. Dă-mi ceva drept baston — acolo, lancea aceea așchiată e bună. Adună oamenii. Cu siguranță nu l-am văzut încă. Pe cer, nu se poate! — Lipsește? — Repede! Cheamă-i pe toți.”

Gândul pe care bătrânul îl lăsase să se întrevadă era adevărat. La adunarea echipajului, parsul nu era acolo.

„Parsul!” strigă Stubb — „trebuie să fi fost prins în — —”

„Să te frângă vărsătura neagră! — Fugiți toți sus, jos, în cabină, în teugă — găsiți-l — nu s-a dus — nu s-a dus!”

Dar se întoarseră repede la el cu vestea că parsul nu era de găsit nicăieri.

„Da, domnule”, spuse Stubb — „prins în încâlcelile parâmei dumitale — mi s-a părut că-l văd târât la fund.”

„Parâma mea! Parâma mea? S-a dus? — S-a dus? Ce înseamnă cuvințelul acela? — Ce dangăt de moarte sună în el, de se cutremură bătrânul Ahab ca și cum el ar fi clopotnița. Și harponul! — Răscoliți rămășițele acelea — îl vedeți? — Fierul făurit, oameni buni, al Balenei Albe — nu, nu, nu — prost plin de bășici! Mâna asta l-a aruncat! — E în pește! — Cei de sus! Țineți-l țintuit — Repede! — Toți oamenii la echiparea bărcilor — adunați vâslele — harponieri! Fiarele, fiarele! — Ridicați zburătorii mai sus — trageți de toate scotele! — La cârmă! Țineți-o, țineți-o, dacă vreți să trăiți! Voi ocoli de zece ori globul nemăsurat; da, și mă voi cufunda drept prin el, dar tot îl voi ucide!”

„Dumnezeule mare! Arată-te numai o singură clipă”, strigă Starbuck; „niciodată, niciodată n-ai să-l prinzi, bătrâne — în numele lui Iisus, gata cu asta, e mai rău decât nebunia diavolului. Două zile de urmărire; de două ori sfărâmat în așchii; piciorul însuși smuls iarăși de sub dumneata; umbra dumitale rea s-a dus — toți îngerii buni te împresoară cu avertismente: — ce-ai mai vrea? — Să tot urmărim peștele acesta ucigaș până-l scufundă pe ultimul om? Să ne târască la fundul mării? Să ne remorcheze în lumea infernală? O, o — e impietate și blasfemie să-l mai vânăm!”

„Starbuck, în ultima vreme m-am simțit ciudat de atras de dumneata; încă din ceasul când am văzut amândoi — știi dumneata ce, unul în ochii celuilalt. Dar în treaba aceasta cu balena, partea din față a chipului dumitale să-mi fie ca palma acestei mâini — un gol fără buze, fără trăsături. Ahab e pe vecie Ahab, omule. Întregul act e hotărât în chip nestrămutat. A fost repetat de dumneata și de mine cu un miliard de ani înainte ca oceanul acesta să se rostogolească. Prostule! Sunt locotenentul Ursitoarelor; lucrez sub ordine. Vezi, subalternule, să te supui alor mele. — Stați în jurul meu, oameni buni. Vedeți un bătrân retezat până la ciot; rezemat de o lance așchiată; proptit într-un picior singuratic. E Ahab — partea trupului său; dar sufletul lui Ahab e un miriapod care se mișcă pe o sută de picioare. Mă simt încordat, cu toroanele pe jumătate desfăcute, ca parâmele care remorchează fregate rămase fără arbori într-o furtună; și poate că așa și arăt. Dar înainte să mă rup, mă veți auzi trosnind; și până nu auziți asta, să știți că garlinul lui Ahab îi remorchează încă țelul. Credeți, oameni buni, în lucrurile numite prevestiri? Atunci râdeți tare și strigați bis! Căci, înainte să se înece, lucrurile care se îneacă se vor ridica de două ori la suprafață; apoi se ridică iar, ca să se ducă la fund pe vecie. Așa și cu Moby Dick — două zile a plutit — mâine va fi a treia. Da, oameni buni, se va ridica încă o dată — dar numai ca să sufle pentru ultima oară! Vă simțiți viteji, oameni buni, viteji?”

„Ca focul neînfricat”, strigă Stubb.

„Și la fel de mecanic”, murmură Ahab. Apoi, când oamenii se duseră înainte, murmură mai departe: — „Lucrurile numite prevestiri! Și ieri i-am vorbit la fel lui Starbuck de colo, despre barca mea sfărâmată. O! Cu câtă vitejie caut să alung din inimile altora ceea ce e bătut atât de strâns în cuie în a mea! — Parsul — parsul! — S-a dus, s-a dus? Și trebuia să plece înainte — dar încă trebuia să fie văzut iarăși înainte să pot pieri — Cum vine asta? — Iată o ghicitoare care-ar putea încurca toți avocații, sprijiniți de stafiile întregului șir de judecători — îmi ciugulește creierul ca un cioc de șoim. Am s-o, am s-o dezleg totuși!”

Când se lăsă amurgul, balena era încă în vedere sub vânt.

Astfel, velatura fu redusă încă o dată și totul se petrecu aproape ca în noaptea dinainte; numai că sunetul ciocanelor și zumzetul tocilei se auziră până aproape de ziuă, în vreme ce oamenii trudeau la lumina felinarelor să echipeze cu grijă și pe deplin bărcile de rezervă și să-și ascută armele proaspete pentru a doua zi. Între timp, din chila ruptă a bărcii naufragiate a lui Ahab, dulgherul îi făcu un alt picior; iar Ahab, cu pălăria trasă pe ochi, stătea încă neclintit în tambuchi, ca în noaptea dinainte; privirea lui ascunsă, de heliotrop, o luase, în așteptare, înapoi pe cadranul său; stătea ațintită drept spre răsărit, pentru cel dintâi soare.