Lochul și saula
Deși osândita „Pequod” plutea de atâta vreme în această călătorie, lochul și saula nu fuseseră folosite decât foarte rar. Bizuindu-se cu încredere pe alte mijloace de a stabili poziția corăbiei, unele corăbii de negoț și multe baleniere, mai ales când cutreieră mările, neglijează cu totul să arunce lochul; în același timp însă, și adesea mai mult de formă decât din orice altă pricină, însemnează regulat pe obișnuita tăbliță de ardezie direcția ținută de corabie, precum și viteza medie presupusă a înaintării, în fiecare oră. Așa se întâmplase și cu „Pequod”. Mosorul de lemn și lochul unghiular legat de el atârnau, de mult neatinse, chiar sub balustrada parapetului de la pupă. Ploile și stropii mării îl umeziseră; soarele și vântul îl strâmbaseră; toate stihiile se uniseră ca să putrezească un lucru care atârna atât de trândav. Dar, fără să-i pese de toate acestea, Ahab fu cuprins de toana lui când se întâmplă să arunce o privire spre mosor, la nu multe ceasuri după scena cu magnetul; își aminti că nu mai avea cvadrant și-și aduse aminte de jurământul lui smintit despre lochul și saula orizontale. Corabia înainta afundându-și prora; la pupă, talazurile se rostogoleau în răzmeriță.
„Cei de la proră! Aruncați lochul!”
Veniră doi marinari: tahitianul cu pielea aurie și omul cărunt din insula Man. „Unul dintre voi să ia mosorul; eu am să arunc lochul.”
Se duseră până în capătul pupei, în bordul de sub vânt al corăbiei, unde puntea, sub puterea oblică a vântului, aproape se cufunda acum în marea ca o smântână, care năvălea pieziș.
Omul din Man luă mosorul și-l ținu sus de capetele ieșite în afară, ca niște mânere, ale fusului în jurul căruia se rotea tamburul saulei; stătu așa cu lochul unghiular atârnând în jos, până ce Ahab veni spre el.
Ahab stătea în fața lui și desfășura ușor vreo treizeci ori patruzeci de înfășurări ale saulei, ca să facă mai întâi în mână un colac de aruncat peste bord, când bătrânul om din Man, care-l privea stăruitor și pe el, și saula, îndrăzni să vorbească.
„Domnule, nu mă încred în ea; saula asta pare tare șubrezită, căldura și umezeala îndelungate au stricat-o.”
„O să țină, bătrâne domn. Căldura și umezeala îndelungate te-au stricat pe tine? Pari să te ții. Sau, poate mai adevărat, viața te ține pe tine; nu tu pe ea.”
„Eu țin tamburul, domnule. Dar cum spune căpitanul meu. Cu părul ăsta cărunt al meu, nu merită să mă contrazic, mai cu seamă cu un superior care nu va recunoaște niciodată.”
„Ce-i asta? Iată un profesor cârpit din Colegiul Reginei Natură, cu temeliile de granit; dar mi se pare că-i prea supus. Unde te-ai născut?”
„Pe mica insulă stâncoasă Man, domnule.”
„Minunat! Ai nimerit lumea cu asta.”
„Nu știu, domnule, dar acolo m-am născut.”
„În Insula Omului, ai? Ei, și luat invers, e bine. Iată un om din Om; un om născut în Omul odinioară de sine stătător, iar acum despuiat de Om; care e supt înăuntru — de ce? Sus cu mosorul! Zidul mort și orb izbește până la urmă toate capetele care întreabă. Sus cu el! Așa.”
Lochul fu aruncat. Buclele libere se îndreptară repede într-o saulă lungă, târâtă în urma corăbiei, apoi, dintr-odată, mosorul începu să se învârtească. Înălțat și coborât pe rând, cu smucituri, de talazurile care se rostogoleau, lochul se împotrivea remorcării și-l făcea pe bătrânul ce ținea mosorul să se clatine ciudat.
„Ține bine!”
Trosc! Saula prea întinsă se lăsă în jos într-o singură ghirlandă lungă; lochul care trăgea de ea se dusese.
„Eu sfărâm cvadrantul, tunetul întoarce acele, iar acum marea smintită rupe saula lochului. Dar Ahab poate repara tot. Trage-o aici, tahitianule; înfășoar-o pe mosor, omule din Man. Și ascultă: dulgherul să facă alt loch, iar tu să repari saula. Îngrijește-te de asta.”
„Iată-l cum pleacă; pentru el nu s-a întâmplat nimic; dar mie mi se pare că țepușa începe să iasă din mijlocul lumii. Trage, trage, tahitianule! Saulele astea ies întregi, învârtindu-se; se întorc rupte, târându-se încet. Ha, Pip? Ai venit să ajuți; ai, Pip?”
„Pip? Cui îi spuneți Pip? Pip a sărit din barca de vânătoare. Pip lipsește. Ia să vedem acum dacă nu l-ați pescuit pe-aici, pescarule. Trage greu; cred că s-a prins de ea. Smucește-l, Tahiti! Smulge-l de-acolo; aici nu tragem lași la bord. Ho! Iată-i brațul care tocmai străpunge apa. O secure! O secure! Tăiați-l — aici nu tragem lași la bord. Căpitane Ahab! Domnule, domnule! Iată-l pe Pip, care încearcă să urce iar la bord.”
„Taci, smintitule”, strigă omul din Man, prinzându-l de braț. „Pleacă de pe puntea pupei!”
„Idiotul mai mare îl ceartă întotdeauna pe cel mai mic”, murmură Ahab, apropiindu-se. „Luați mâinile de pe sfințenia aceea! Unde spui că era Pip, băiete?”
„Acolo, în urma corăbiei, domnule, în urmă! Uitați, uitați!”
„Și tu cine ești, băiete? Nu-mi văd oglindirea în pupilele goale ale ochilor tăi. O, Doamne! Să fie omul un lucru prin care se cern suflete nemuritoare! Cine ești, băiete?”
„Clopotarul, domnule; crainicul corăbiei; ding, dong, ding! Pip! Pip! Pip! O sută de livre de lut răsplată pentru Pip; cinci picioare înălțime — arată a laș — după asta-l recunoașteți cel mai repede! Ding, dong, ding! Cine l-a văzut pe lașul Pip?”
„Nu pot fi inimi deasupra hotarului zăpezilor. O, voi, ceruri înghețate! Priviți în jos, aici. Voi ați zămislit copilul acesta fără noroc și l-ați părăsit, voi, libertini creatori. Hai, băiete; de-acum înainte cabina lui Ahab va fi casa lui Pip, cât trăiește Ahab. Îmi atingi miezul cel mai lăuntric, băiete; ești legat de mine prin funii țesute din coardele inimii mele. Hai, să coborâm.”
„Ce-i asta? Iată piele de rechin catifelată”, privind stăruitor mâna lui Ahab și pipăind-o. „Ah, dacă sărmanul Pip ar fi simțit un lucru atât de bun ca acesta, poate că nu s-ar fi pierdut niciodată! Mie mi se pare, domnule, ca o parâmă de sprijin; ceva de care să se poată ține sufletele slabe. O, domnule, să vină acum bătrânul Perth și să nituiască aceste două mâini laolaltă; pe cea neagră cu cea albă, căci eu nu-i mai dau drumul.”
„O, băiete, și nici eu ție, decât dacă prin asta te-aș târî în spaime mai cumplite decât cele de aici. Hai atunci în cabina mea. Iată! Voi, care credeți că zeii sunt numai bunătate și omul numai răutate, iată! Vedeți zeii atotștiutori uitând de omul care suferă; iar omul, deși idiot și neștiind ce face, e totuși plin de lucrurile dulci ale iubirii și recunoștinței. Vino! Mă simt mai mândru când te duc de mâna ta neagră decât dacă aș strânge mâna unui Împărat!”
„Iată-i acum, cum pleacă doi smintiți”, murmură bătrânul om din Man. „Unul smintit de putere, celălalt smintit de slăbiciune. Dar uite capătul saulei putrede — și șiroiește tot. S-o repar, ai? Cred că mai bine am avea o saulă nouă cu totul. O să vorbesc cu domnul Stubb despre asta.”