Puntea, spre sfârșitul primului cart de noapte
Ahab stă lângă timonă. Starbuck se apropie de el.
„Trebuie să coborâm verga gabierului mare, domnule. Cercul de fier se slăbește, iar balansina de sub vânt e pe jumătate destrămată. S-o cobor, domnule?”
„Nu coborî nimic; leag-o. Dacă aș avea prăjini de rândunici, le-aș ridica acum.”
„Domnule? — în numele lui Dumnezeu! — domnule?”
„Ei.”
„Ancorele se mișcă, domnule. Să le trag înăuntru, la bord?”
„Nu coborî nimic și nu mișca nimic, dar leagă totul. Vântul se înalță, dar încă n-a ajuns la podișurile mele. Repede, și vezi de treabă. — Pe catarge și pe chile! Mă ia drept căpitanul cocoșat al vreunei bărcuțe de pescuit de coastă. Să-mi coboare verga gabierului mare! Hei, oale cu clei! Discurile cele mai înalte din vârfurile catargelor au fost făcute pentru vânturile cele mai sălbatice, iar discul acesta din vârful creierului meu navighează acum printre norii în zdrențe goniți de vânt. Să-l cobor pe acela? O, numai lașii își coboară discurile din vârful creierelor în vreme de furtună. Ce mai zarvă acolo sus! Aș lua-o chiar drept sublimă, dacă n-aș ști că și colica e o boală zgomotoasă. O, ia doctorie, ia doctorie!”