Balena ca fel de mâncare
Ca omul muritor să se hrănească din făptura care-i hrănește lampa și, ca Stubb, s-o mănânce, cum s-ar spune, chiar la lumina ei; lucrul acesta pare atât de straniu, încât trebuie neapărat să intrăm puțin în istoria și filosofia lui.
Stă scris că, acum trei veacuri, limba balenei propriu-zise era socotită în Franța o mare delicatesă și se vindea acolo la prețuri mari. Și că, pe vremea lui Henric al VIII-lea, un anume bucătar al curții a primit o răsplată frumoasă pentru născocirea unui sos admirabil, de mâncat cu marsuini fripți, care, vă amintiți, sunt o specie de balenă. Marsuinii sunt, într-adevăr, socotiți până în ziua de azi o mâncare aleasă. Carnea lor se face chiftele cam de mărimea bilelor de biliard și, bine dreasă și condimentată, ar putea fi luată drept chiftele de țestoasă ori de vițel. Vechilor călugări de la Dunfermline le plăceau foarte mult. Aveau o mare danie de marsuini din partea Coroanei.
Adevărul este că, cel puțin printre vânătorii ei, toți ar socoti balena o mâncare nobilă dacă n-ar fi atât de mult din ea; dar când te așezi în fața unei plăcinte de carne lungi de aproape o sută de picioare, îți piere pofta. Numai oamenii cu totul lipsiți de prejudecăți, ca Stubb, mănâncă în zilele noastre balene gătite; dar eschimoșii nu sunt atât de pretențioși. Știm cu toții cum trăiesc ei din balene și au recolte vechi și rare de untură aleasă, învechită. Zogranda, unul dintre cei mai vestiți doctori ai lor, recomandă fâșii de untură pentru prunci, ca fiind nespus de zemoase și hrănitoare. Și asta îmi amintește că niște englezi, lăsați din greșeală în Groenlanda de o balenieră, cu multă vreme în urmă — că acești oameni chiar au trăit câteva luni cu resturile mucegăite de balenă care fuseseră lăsate pe țărm după topirea grăsimii. Printre vânătorii olandezi de balene, aceste resturi sunt numite „gogoși”; și, într-adevăr, seamănă foarte mult cu ele, fiind brune și crocante și mirosind, când sunt proaspete, cam ca gogoșile sau oly-cooks ale bătrânelor gospodine din Amsterdam. Au o înfățișare atât de îmbietoare la mâncat, încât cel mai înfrânat străin abia își poate ține mâinile departe de ele.
Dar ceea ce mai scade prețuirea balenei ca mâncare civilizată e nemaipomenita ei bogăție de grăsime. E marele bou premiat al mării, prea gras pentru a fi o mâncare fină. Privește-i cocoașa, care ar fi la fel de bună de mâncat ca a bizonului (socotită o delicatesă rară), dacă n-ar fi o piramidă atât de compactă de grăsime. Dar spermanțetul însuși, cât e de delicat și cremos; ca miezul alb, străveziu, pe jumătate închegat, al unei nuci de cocos în a treia lună de creștere, dar mult prea gras ca să țină locul untului. Totuși, mulți vânători de balene știu cum să îmbibe cu el altă substanță, pe care apoi o mănâncă. În lungile carturi de noapte de la topirea grăsimii, e un lucru obișnuit ca marinarii să-și înmoaie biscuiții marinărești în uriașele cazane cu untură și să-i lase acolo la prăjit o vreme. Multe cine bune am luat și eu în felul acesta.
La un cașalot mic, creierii sunt socotiți o mâncare aleasă. Se sparge cu toporul sipetul craniului și, după ce sunt scoși cei doi lobi durdulii, albicioși (semănând întocmai cu două budinci mari), sunt amestecați cu făină și gătiți într-o mâncare cât se poate de delicioasă, care aduce întrucâtva la gust cu capul de vițel, o adevărată delicatesă printre unii gurmanzi; și toată lumea știe că unii tineri filfizoni dintre gurmanzi, cinând mereu cu creieri de vițel, ajung cu timpul să capete și ei puțin creier, cât să poată deosebi un cap de vițel de propriile lor capete; ceea ce, într-adevăr, cere o putere deosebită de discernământ. Și de aceea un tânăr filfizon cu un cap de vițel cu înfățișare inteligentă înaintea lui e, într-un fel, una dintre cele mai triste priveliști pe care le poți vedea. Capul se uită la el parcă mustrător, cu o expresie de „Et tu Brute!”.
Poate că nu numai fiindcă balena e atât de unsuroasă par oamenii de pe uscat să privească mâncatul ei cu scârbă; aceasta pare să vină, într-un fel, din cugetarea pomenită mai înainte: adică un om să mănânce o făptură a mării proaspăt ucisă și s-o mănânce chiar la lumina ei. Dar, fără îndoială, primul om care a ucis vreodată un bou a fost socotit un ucigaș; poate că a fost spânzurat; și dacă ar fi fost judecat de boi, cu siguranță că ar fi fost; și cu siguranță o merita, dacă vreun ucigaș o merită. Du-te sâmbătă noaptea la piața de carne și privește mulțimile de bipede vii holbându-se în sus la șirurile lungi de patrupede moarte. Nu smulge priveliștea aceea un dinte din falca canibalului? Canibali? Cine nu-i canibal? Îți spun că va fi mai ușor pentru fijianul care a pus la sare în pivnița lui un misionar slab, pentru o foamete ce avea să vină; va fi mai ușor pentru acel fijian prevăzător, îți spun, în ziua judecății, decât pentru tine, gurmand civilizat și luminat, care bați gâștele în cuie de pământ și te înfrupți din ficații lor umflați în al tău paté-de-foie-gras.
Dar Stubb mănâncă balena la propria ei lumină, nu-i așa? Și asta înseamnă să adaugi batjocură vătămării, nu-i așa? Uită-te acolo la mânerul cuțitului tău, gurmandul meu civilizat și luminat, care cinezi cu acea friptură de vită: din ce e făcut mânerul acela? Din ce altceva decât din oasele fratelui tocmai acelui bou pe care-l mănânci? Și cu ce te scobești în dinți după ce ai devorat gâsca aceea grasă? Cu o pană a aceleiași păsări. Și cu ce pană își redacta oficial circularele secretarul Societății pentru Suprimarea Cruzimii față de Gâscani? Abia în ultima lună ori două a luat acea societate o hotărâre de a nu mai folosi decât penițe de oțel.