Cabina
(Ahab se pregătește să urce pe punte; Pip îl prinde de mână ca să-l urmeze.)
„Băiete, băiete, îți spun că nu trebuie să-l urmezi pe Ahab acum. Se apropie ceasul când Ahab n-ar vrea să te alunge de lângă el, și totuși n-ar vrea să te aibă alături. E ceva în tine, biet băiat, pe care-l simt prea lecuitor pentru boala mea. Asemănătorul lecuiește asemănătorul; iar pentru vânătoarea aceasta, boala mea devine sănătatea pe care mi-o doresc cel mai mult. Rămâi aici, sub punte, unde au să te slujească de parcă tu ai fi căpitanul. Da, băiete, ai să șezi aici, chiar pe scaunul meu prins în șuruburi; încă un șurub al lui trebuie să fii și tu.”
„Nu, nu, nu! N-aveți trupul întreg, domnule; folosiți-vă de bietul de mine ca de singurul picior pe care l-ați pierdut; călcați numai pe mine, domnule; nu cer mai mult, dacă astfel rămân o parte din dumneavoastră.”
„O! În ciuda unui milion de ticăloși, asta mă face un credincios pătimaș în statornicia nepieritoare a omului! — și un negru! și nebun! — dar mi se pare că «asemănătorul lecuiește asemănătorul» i se potrivește și lui; iar se face atât de întreg la minte.”
„Mi se spune, domnule, că Stubb l-a părăsit odată pe bietul micuț Pip, ale cărui oase înecate se văd acum albe, în ciuda negrelii pielii lui vii. Dar eu n-am să vă părăsesc niciodată, domnule, cum l-a părăsit Stubb pe el. Domnule, trebuie să merg cu dumneavoastră.”
„Dacă-mi mai vorbești mult așa, țelul lui Ahab se răstoarnă în el cu chila în sus. Îți spun nu; nu se poate.”
„O, stăpâne bun, stăpâne, stăpâne!”
„Plângi așa, și am să te ucid! Ia seama, căci și Ahab e nebun. Ascultă, și ai să-mi auzi adesea piciorul de fildeș pe punte, și ai să știi mereu că sunt acolo. Iar acum te las. Mâna ta! — S-au întâlnit! Credincios ești, băiete, cum e circumferința față de centrul ei. Așa: Dumnezeu să te binecuvânteze în veci; și, dacă se ajunge acolo — Dumnezeu să te mântuiască în veci, orice s-ar întâmpla.”
(Ahab pleacă; Pip face un pas înainte.)
„Aici stătea chiar acum; stau în aerul lui — dar sunt singur. Dacă măcar bietul Pip ar fi aici, aș putea îndura, dar el lipsește. Pip! Pip! Ding, dong, ding! Cine l-a văzut pe Pip? Trebuie să fie aici, sus; să încercăm ușa. Cum? Nici lacăt, nici zăvor, nici drug; și totuși nu-i chip s-o deschizi. Trebuie să fie vraja; mi-a spus să rămân aici: da, și mi-a spus că scaunul ăsta prins în șuruburi e al meu. Aici, atunci, am să mă așez, lângă traversa pupei, chiar în mijlocul corăbiei, cu toată chila și cele trei catarge ale ei înaintea mea. Aici, spun bătrânii noștri marinari, pe negrele lor corăbii cu șaptezeci și patru de tunuri, marii amirali șed uneori la masă și stăpânesc peste șiruri de căpitani și locotenenți. Ha! Ce-i asta? Epoleți! Epoleți! Epoleții vin toți îmbulzindu-se! Treceți carafele de la unul la altul; mă bucur să vă văd; umpleți paharele, monsieurs! Ce simțământ ciudat, acum, când un băiat negru le e gazdă unor albi cu galoane de aur pe haine! — Monsieurs, l-ați văzut pe un oarecare Pip? — un băiețaș negru, de cinci picioare înălțime, cu mutră de câine bătut și laș! A sărit odată dintr-o barcă de vânătoare — l-ați văzut? Nu! Ei bine, atunci umpleți iar, căpitanilor, și să bem spre rușinea tuturor lașilor! Nu dau nume. Rușine lor! Puneți un picior pe masă. Rușine tuturor lașilor. — Sst! Sus, acolo, aud fildeș — O, stăpâne! stăpâne! Într-adevăr, mi se lasă inima când umblați peste mine. Dar aici am să rămân, chiar dacă pupa asta lovește în stânci, iar ele o străpung și stridiile vin să mi se alăture.”