Parâma
În legătură cu scena de vânătoare ce urmează să fie descrisă curând, precum și pentru mai buna înțelegere a tuturor scenelor asemănătoare înfățișate în alte locuri, trebuie să vorbesc aici despre fermecata și uneori înfricoșătoarea parâmă de vânătoare a balenelor.
Parâma folosită la început în pescărie era din cea mai bună cânepă, doar ușor aburită cu gudron, fără să fie îmbibată în el, ca frânghiile obișnuite; căci, deși gudronul, întrebuințat în cantitatea obișnuită, face cânepa mai mlădioasă pentru frânghier și frânghia însăși mai lesne de mânuit de marinar în treburile curente ale corăbiei, totuși nu numai că acea cantitate ar face parâma de balenă prea rigidă pentru strânsa încolăcire la care trebuie supusă, dar gudronul, în general, după cum încep să afle cei mai mulți marinari, nu sporește cu nimic trăinicia ori rezistența frânghiei, oricâtă îndesare și strălucire i-ar da.
În ultimii ani, frânghia de Manila a înlocuit aproape cu totul cânepa în pescăria americană ca material pentru parâma de balenă; căci, deși mai puțin trainică decât cânepa, este mai rezistentă, cu mult mai moale și mai elastică; și voi adăuga (fiindcă toate lucrurile își au estetica lor) că este cu mult mai frumoasă și mai potrivită pentru barcă decât cânepa. Cânepa e un ins oacheș, întunecat, un soi de indian; Manila însă se înfățișează ca un circasian cu părul de aur.
Parâma de balenă are o grosime de numai două treimi de țol. La prima vedere, n-ai crede-o atât de rezistentă pe cât este cu adevărat. Prin încercări s-a dovedit că fiecare dintre cele cincizeci și unu de fire ale ei poate ține suspendată o greutate de o sută douăzeci de livre; astfel că frânghia întreagă poate îndura o tracțiune de aproape trei tone. În lungime, parâma obișnuită pentru cașaloți măsoară ceva mai mult de două sute de stânjeni marini. Spre pupa bărcii, e așezată în spirală în ciubăr, nu ca serpentina unui alambic, ci astfel încât să alcătuiască o singură masă rotundă, ca o roată de cașcaval, făcută din „snopi” îndesați sau straturi de încolăciri concentrice, fără alt gol decât „inima”, adică micul tub vertical format în axa cașcavalului. Cum cea mai mică încâlceală sau răsucitură a colacului ar smulge negreșit cuiva, la desfășurarea parâmei, un braț, un picior ori chiar întregul trup, așezarea ei în ciubăr se face cu cea mai mare grijă. Unii harponieri își petrec aproape o dimineață întreagă cu treaba aceasta, ducând parâma sus, la mare înălțime, apoi trecând-o în jos printr-un scripete, spre ciubăr, ca în timpul încolăcirii s-o scape de orice încrețitură și răsucitură cu putință.
În bărcile englezești se folosesc două ciubăre în loc de unul, aceeași parâmă fiind încolăcită fără întrerupere în amândouă. Acest lucru are oarecare avantaj; căci ciubărele gemene, fiind atât de mici, încap mai lesne în barcă și n-o solicită atât de mult; pe când ciubărul american, de aproape trei picioare în diametru și de o adâncime pe măsură, e o încărcătură cam voluminoasă pentru o ambarcațiune ale cărei scânduri au numai o jumătate de țol grosime; căci fundul bărcii de vânătoare e ca gheața șubredă, care poate susține o greutate însemnată răspândită pe întinsul ei, dar nu prea multă adunată într-un singur loc. Când peste ciubărul american se pune capacul din pânză vopsită, barca pare să plece la vâsle cu un uriaș tort de nuntă pe care să-l dăruiască balenelor.
Ambele capete ale parâmei sunt lăsate la vedere; cel de jos se termină într-o matisire în ochi, adică o buclă care urcă de la fund pe lângă peretele ciubărului și atârnă peste marginea lui, fără să fie legată de nimic. Această așezare a capătului de jos e necesară din două motive. Întâi: ca să înlesnească legarea de el a unei parâme suplimentare dintr-o barcă învecinată, în cazul în care balena lovită s-ar scufunda atât de adânc încât să amenințe a lua cu ea întreaga parâmă legată la început de harpon. În asemenea împrejurări, balena e trecută, firește, ca o halbă de bere, așa zicând, de la o barcă la alta; deși prima rămâne întotdeauna prin preajmă, ca s-o ajute pe tovarășa ei. Al doilea: această așezare e indispensabilă pentru siguranța tuturor; căci, dacă acel capăt de jos al parâmei ar fi legat în vreun fel de barcă, iar balena ar trage-o până la capăt aproape într-un singur minut fumegător, cum face uneori, nu s-ar opri acolo: barca osândită ar fi negreșit târâtă după ea în adâncul mării; și atunci niciun crainic al târgului n-ar mai găsi-o vreodată.
Înainte de a coborî barca pentru urmărire, capătul de sus al parâmei e dus din ciubăr spre pupă și, trecând în jurul stâlpului de acolo, e adus iar înainte pe toată lungimea bărcii, așezat de-a curmezișul pe mânerul vâslei fiecărui om, astfel că-i atinge încheietura când vâslește; trece totodată printre oameni, căci aceștia șed unul la o copastie, următorul la cea opusă, până la călăuzele sau scobiturile căptușite cu plumb din vârful ascuțit al prorei, unde un cui sau țepuș de lemn de mărimea unei pene obișnuite de scris o împiedică să alunece afară. De la scobituri atârnă peste proră într-o mică ghirlandă, apoi e trecută iar înăuntrul bărcii; iar vreo zece ori douăzeci de stânjeni marini de parâmă (așa-numita parâmă de cutie) sunt încolăciți pe cutia din proră; apoi parâma își urmează drumul spre copastie, încă puțin mai înspre pupă, și e legată de parâma scurtă — frânghia prinsă nemijlocit de harpon; dar, înaintea acestei legături, parâma scurtă trece prin felurite taine prea plicticoase ca să le înșir.
Astfel, parâma de balenă învăluie toată barca în colacii ei complicați, răsucindu-se și zvârcolindu-se în jurul ei în aproape toate direcțiile. Toți vâslașii sunt prinși printre întortocherile ei primejdioase; așa că, pentru ochiul temător al omului de pe uscat, ei par jongleri indieni, cu cei mai ucigători șerpi încolăcindu-li-se jucăuș, ca niște ghirlande, pe mădulare. Și niciun fiu de femeie muritoare nu se poate așeza pentru întâia oară în mijlocul acestor încâlceli de cânepă și, în timp ce se încordează din răsputeri la vâslă, să cugete că, în orice clipă neștiută, harponul poate fi aruncat și toate aceste cumplite întortocheri puse în mișcare ca niște fulgere încolăcite; nu se poate afla în asemenea împrejurări fără un fior care-i face chiar măduva oaselor să tremure ca o piftie scuturată. Și totuși, obișnuința — straniu lucru! Ce nu poate săvârși obișnuința? — nicicând n-ai auzit la masa ta de mahon vorbe de duh mai vesele, veselie mai mare, glume mai bune și replici mai sprintene decât vei auzi deasupra cedrului alb, gros de o jumătate de țol, al bărcii de vânătoare, când oamenii sunt astfel prinși în lațuri de călău; și, asemenea celor șase burghezi din Calais în fața regelui Edward, cei șase oameni ai echipajului vâslesc spre fălcile morții, cu un ștreang în jurul fiecărui gât, s-ar putea spune.
Poate că puțină chibzuință îți va îngădui acum să-ți explici acele repetate nenorociri ale vânătorii de balene — dintre care numai câteva sunt consemnate în treacăt —, când un om sau altul e smuls din barcă de parâmă și pierdut. Căci, atunci când parâma țâșnește afară, a ședea în barcă e ca și cum ai ședea în mijlocul nenumăratelor șuierături ale unei mașini cu aburi în plină mișcare, când fiecare balansier, fiecare arbore și fiecare roată în zbor te ating în treacăt. E mai rău; căci nu poți ședea nemișcat în inima acestor primejdii, fiindcă barca se balansează ca un leagăn și ești aruncat când într-o parte, când într-alta, fără cea mai mică înștiințare; și numai printr-o anume ușurință de a-ți potrivi singur echilibrul și prin împletirea în aceeași clipă a voinței cu fapta poți scăpa de a fi prefăcut într-un Mazeppa și târât acolo unde nici soarele atotvăzător n-ar putea să te descopere cu razele lui.
Încă o dată: așa cum liniștea adâncă, ce doar în aparență precedă și prevestește furtuna, este poate mai cumplită decât furtuna însăși; căci, într-adevăr, liniștea nu e decât învelișul și plicul furtunii și o cuprinde în sine, așa cum pușca aparent nevinovată ține în ea praful ucigaș, glonțul și explozia; tot astfel, grațiosul repaus al parâmei, în vreme ce șerpuiește tăcut printre vâslași înainte de a fi pusă cu adevărat în mișcare — acesta e un lucru ce poartă mai multă groază adevărată decât oricare altă înfățișare a acestei îndeletniciri primejdioase. Dar de ce să spun mai mult? Toți oamenii trăiesc învăluiți în parâme de balenă. Toți se nasc cu ștreangul în jurul gâtului; însă numai prinși în întorsătura iute, neașteptată a morții își dau muritorii seama de primejdiile tăcute, ascunse și mereu prezente ale vieții. Și dacă ești filosof, deși ai ședea în barca de vânătoare, în inima ta n-ai simți nici cu o iotă mai multă groază decât dacă ai ședea în fața focului tău de seară, cu un vătrai, și nu cu un harpon, alături.