Balena muribundă
Nu rareori în viața aceasta, când favoriții sorții trec cu velele aproape de noi, pe partea potrivită, prindem și noi, deși până atunci eram cu totul abătuți, ceva din briza lor năvalnică și simțim cu bucurie cum ni se umflă pânzele lăsate moi. Așa părea să fie cu „Pequod”. Căci a doua zi după întâlnirea cu veselul „Burlacul” fură zărite balene și patru fură ucise; iar una dintre ele, de Ahab.
După-amiaza era târzie; și, când se încheiaseră toate loviturile de lance ale luptei purpurii, iar soarele și balena, plutind pe marea și cerul frumosului apus, mureau tăcuți împreună, în aerul acela trandafiriu se înălțau atâta dulceață și atâta tânguire, asemenea rugăciuni învălătucite, încât aproape părea că, de departe, din văile mănăstirești de un verde adânc ale insulelor Manila, briza spaniolă de uscat, făcută marinară dintr-un capriciu, plecase pe mare încărcată cu aceste imnuri ale vecerniei.
Liniștit din nou, dar numai pentru a i se adânci posomorârea, Ahab, care vâslise înapoi, îndepărtându-se de balenă, ședea în barca acum potolită și urmărea stăruitor ultimele ei stingeri. Căci acel spectacol ciudat care se vede la toți cașaloții muribunzi — întoarcerea capului către soare și moartea în această poziție —, privit într-o seară atât de senină, îi aducea lui Ahab, într-un fel, o uimire necunoscută până atunci.
— Își întoarce și iar își întoarce spre el fruntea ce-i aduce omagiu și-l invocă — atât de încet, dar atât de statornic —, cu ultimele mișcări ale morții. Și el se închină focului; cel mai credincios vasal al soarelui, lat, baronial! O, să le fie dat acestor ochi prea părtinitori să vadă asemenea priveliști prea părtinitoare. Priviți! Aici, departe, închiși între ape; dincolo de orice zumzet al binelui ori răului omenesc; în aceste mări atât de sincere și nepărtinitoare; unde nicio stâncă nu le dă tradițiilor tăblii; unde, de-a lungul îndelungatelor veacuri chinezești, talazurile s-au rostogolit fără glas și fără să li se vorbească, precum stelele care strălucesc deasupra izvorului necunoscut al Nigerului; și aici viața moare cu fața spre soare, plină de credință; dar priviți! Nici n-a murit bine, că moartea răsucește leșul și-l îndreaptă în altă parte.
O, tu, întunecată jumătate hindusă a naturii, care din oase înecate ți-ai clădit tronul tău aparte undeva în inima acestor mări fără verdeață; ești o necredincioasă, tu, regină, și prea adevărat îmi vorbești în Taifunul care ucide pe întinderi largi și în îngroparea tăcută a liniștii ce-i urmează. Nici această balenă a ta nu și-a întors spre soare capul muribund, apoi din nou în altă parte, fără să-mi dea o învățătură.
O, șold al puterii, încins cu trei cercuri și sudat! O, jet care năzuiești spre înălțimi, încununat de curcubeu! Unul te zbați, celălalt țâșnești, amândoi în zadar! În zadar, o, balenă, cauți mijlociri pe lângă acel soare care însuflețește totul, care doar cheamă viața la iveală, dar n-o dă înapoi. Totuși tu, jumătate mai întunecată, mă legeni cu o credință mai mândră, chiar dacă mai întunecată. Toate amestecurile tale ce nu pot fi numite plutesc aici sub mine; mă țin la suprafață răsuflări ale unor ființe odinioară vii, expirate ca aer, dar acum apă.
Atunci, slavă ție, veșnic slavă, o, mare, în ale cărei veșnice zbateri pasărea sălbatică își află singura odihnă. Născut din pământ, dar alăptat de mare; deși dealul și valea mi-au fost mame, voi, talazurilor, îmi sunteți frați de lapte!