Corabia
Ajunși în pat, începurăm să ne facem planuri pentru a doua zi. Dar, spre mirarea și nu mica mea îngrijorare, Queequeg îmi dădu de înțeles că se sfătuise îndelung cu Yojo — căci așa se numea micul lui zeu negru — și că Yojo îi spusese de două-trei ori, stăruind în fel și chip, ca, în loc să mergem amândoi printre balenierele din port și să ne alegem împreună corabia, alegerea să rămână în întregime în seama mea. Yojo avea de gând să ne ajute și, în acest scop, alesese deja o navă peste care eu, Ishmael, lăsat de capul meu, aveam să dau negreșit, întocmai ca și cum aș fi nimerit-o din întâmplare; iar pe acea navă trebuia să mă îmbarc numaidecât, fără să țin deocamdată seama de Queequeg.
Am uitat să spun că, în multe privințe, Queequeg se încredea mult în judecata aleasă a lui Yojo și în uimitoarea sa putere de a prevedea lucrurile; îl prețuia ca pe un zeu destul de cumsecade, care poate că, în linii mari, avea intenții bune, dar nu izbutea întotdeauna să-și înfăptuiască planurile binevoitoare.
Însă planul acesta al lui Queequeg, sau mai curând al lui Yojo, privitor la alegerea corăbiei nu îmi plăcea deloc. Eu îmi pusesem nu puțină nădejde în priceperea lui Queequeg de a găsi baleniera cea mai potrivită să ne poarte în siguranță pe noi și sorțile noastre. Dar toate împotrivirile mele nu avură niciun efect asupra lui Queequeg și mă văzui obligat să mă învoiesc; așadar mă pregătii să mă apuc de treabă cu o energie și o vigoare hotărâte, năvalnice, care aveau să încheie repede această mică afacere neînsemnată.
A doua zi dis-de-dimineață, lăsându-l pe Queequeg închis cu Yojo în mica noastră odaie — căci se pare că ziua aceea era pentru Queequeg și Yojo un fel de Post Mare ori Ramadan, sau zi de post, smerenie și rugăciune; ce anume era nu putui afla niciodată, fiindcă, deși mă străduisem de mai multe ori, nu izbutisem să mă lămuresc asupra liturghiilor sale și a celor treizeci și nouă de articole de credință —, lăsându-l deci pe Queequeg să postească fumând din pipa-toporișcă, iar pe Yojo încălzindu-se la focul său de jertfă din talaș, pornii printre corăbii.
După ce hoinării o bună bucată de timp și întrebai în stânga și în dreapta, aflai că erau trei corăbii care plecau pe mare timp de trei ani: „Diavolița”, „Delicatesa” și „Pequod”. Nu știu de la ce venea „Diavolița”. „Delicatesa” — se înțelege de la sine, iar „Pequod”, se știe, se numea astfel după un vestit trib de indieni din Massachusetts, acum stins ca și străvechii mezi. Mă tot învârtii pe lângă „Diavolița”, plecai să mă uit și la „Delicatesa” și urcai în cele din urmă la bordul lui „Pequod”; mă uitai în jur o vreme și mă convinsei că aceasta era nava potrivită pentru noi.
Poate că ai mai văzut la viața ta multe corăbii ciudate, de unde să știu eu? — lughere cu prora pătrățoasă, jonci japoneze cât munții, galiote ca niște cutii de unt și câte și mai câte.
Dar crede-mă pe cuvânt că nu ai văzut niciodată o corabie bătrână atât de neobișnuită ca această bătrână „Pequod”. Era o navă de școală veche, mai curând mică, cu o înfățișare demodată, parcă sprijinită pe picioare cu gheare.
De mult călită și pătată de vreme în taifunurile și acalmiile tuturor celor patru oceane, carena ei bătrână avea tenul înnegrit ca al unui grenadier francez care luptase și în Egipt, și în Siberia. Venerabila ei proră părea bărboasă. Catargele — tăiate undeva pe coasta Japoniei, unde cele dintâi se pierduseră peste bord într-o vijelie — stăteau țepene ca șirele spinării celor trei bătrâni regi din Köln.
Punțile vechi se tociseră și se încrețiseră ca lespedea venerată de pelerini din Catedrala din Canterbury, unde sângerase Becket.
Dar tuturor acestor vechituri li se adăugaseră lucruri noi și minunate, legate de îndeletnicirea sălbatică pe care o urmase mai bine de jumătate de secol. Bătrânul căpitan Peleg, care fusese mulți ani secundul ei înainte să comande o altă corabie, a sa, iar acum era un marinar retras și unul dintre principalii proprietari ai lui „Pequod” — ei bine, acest bătrân Peleg, în timpul cât îi fusese secund, îi sporise înfățișarea grotescă dintru început, încrustând-o peste tot cu ciudățenii de material și de meșteșug fără seamăn, afară poate de scutul sau patul sculptat al lui Thorkill-Hake.
Era împodobită aidoma unui împărat etiopian barbar, al cărui gât e îngreunat de podoabe atârnate din fildeș lustruit. Era o corabie de trofee. O corabie canibală, gătită cu oasele gravate ale dușmanilor ei.
De jur împrejur, parapetele ei deschise, fără panouri, erau împodobite ca o singură falcă neîntreruptă cu dinții lungi și ascuțiți ai cașalotului, înfipți acolo drept cavile de care să-i fie prinși vechii mușchi și tendoane de cânepă.
Acești mușchi și tendoane nu treceau prin scripeți de lemn de pe uscat, de rând, ci alunecau cu măiestrie peste role de fildeș marin. Disprețuind roata de timonă, ca un turnichet, corabia purta la venerabila ei cârmă o eche; iar echea aceasta, dintr-o singură bucată, era minunat sculptată din falca de jos, lungă și îngustă, a dușmanului ei strămoșesc. Cârmaciul care o manevra pe furtună se simțea ca tătarul care-și ține în frâu armăsarul focos apucându-l de falcă. O corabie nobilă, dar, într-un fel, nespus de melancolică! Toate lucrurile nobile sunt atinse de această melancolie.
Când mă uitai pe puntea de la pupa după cineva cu autoritate, ca să mă propun pentru călătorie, la început nu văzui pe nimeni; dar nu puteam trece cu vederea un fel de cort ciudat, mai curând un wigwam indian, ridicat puțin în spatele catargului mare. Părea o construcție provizorie, folosită în port. Avea formă conică, înălțimea de vreo zece picioare și era făcut din lamele lungi, uriașe, de os negru, mlădios, luate din partea de mijloc și cea mai înaltă a fălcilor unei balene propriu-zise.
Sprijinite cu capătul lat pe punte, aceste lamele, legate între ele în cerc, se înclinau unele spre altele și se uneau în vârf într-un moț stufos; acolo fibrele păroase, slobode, fluturau încoace și încolo ca moțul din creștetul unui bătrân șef pottowottamie. O deschidere triunghiulară dădea spre prora corăbiei, astfel că omul dinăuntru putea vedea totul în față.
Pe jumătate ascuns în acest adăpost ciudat, găsii în cele din urmă un om care, după înfățișare, părea să aibă autoritate și care, fiind amiază și lucrul pe corabie oprit, se bucura de un răgaz de la povara comenzii. Stătea pe un scaun demodat din stejar, pe care parcă se zvârcoleau sculpturi ciudate, iar șezutul era o împletitură trainică din aceeași materie elastică din care fusese construit wigwamul.
Poate că nimic nu era atât de deosebit în înfățișarea omului înaintat în vârstă: era bronzat și bine făcut, ca mai toți lupii de mare, și era înfofolit în postav marinăresc albastru, croit după felul quakerilor; doar în jurul ochilor se vedea un păienjeniș miniatural de riduri cu care se pricopsise probabil de la nenumăratele furtuni prin care trecuse de-a lungul călătoriilor sale privind mereu în vânt — căci aceasta face să se strângă mușchii din jurul ochilor.
Astfel de riduri îndârjesc și mai tare privirea atunci când omul se încruntă.
— Dumneavoastră sunteți căpitanul lui „Pequod”? întrebai apropiindu-mă de intrarea cortului.
— Să zicem că e căpitanul lui „Pequod”. Ce vrei tu de la el? întrebă el.
— Mă gândeam să mă îmbarc pe corabie.
— Așa te gândeai, ai? Văd că nu ești din Nantucket; ai fost vreodată într-o barcă sfărâmată?
— Nu, domnule, nu am fost.
— Nu știi mare lucru despre vânătoarea de balene, ai?
— Nu știu nimic, domnule. Dar sunt încredințat că o să deprind repede meseria. Am făcut mai multe călătorii pe nave de negoț și cred că…
— La naiba cu slujba pe navele de negoț! Nu-mi vorbi tu mie în limba asta. Vezi piciorul ăsta? Ți-l trag în pupă, dacă-mi mai vorbești de slujba pe navele de negoț. Auzi la el, nave de negoț! Bănuiesc că te mândrești tare că ai slujit pe corăbiile alea. Dar, pe cozi de balenă, omule, de ce vrei să pleci la vânătoare de balene, ai? Cam bate la ochi, nu, ai? Nu oi fi vreun pirat? Nu l-oi fi jefuit pe ultimul căpitan? Nu cumva ai de gând să omori ofițerii când te-i vedea în larg?
Susținui sus și tare că nimic din toate acestea nu era adevărat. Văzui că, sub masca acestor aluzii pe jumătate glumețe, bătrânul marinar, un quaker din Nantucket izolat pe insula lui, era plin de prejudecăți insulare și cam neîncrezător în toți străinii, în afară de cei veniți de la Capul Cod sau de la Vineyard.
— De ce vrei să pleci la vânătoare până la urmă? Vreau să știu asta înainte să te iau pe corabie.
— Vreau să văd ce înseamnă cu adevărat vânătoarea de balene. Vreau să văd lumea.
— Vrei să vezi ce înseamnă, ai? Ai dat cu ochii de căpitanul Ahab?
— Cine e căpitanul Ahab, domnule?
— Da, da, așa mă gândeam și eu. Căpitanul Ahab e căpitanul corăbiei.
— Atunci m-am înșelat, credeam că vorbesc cu căpitanul.
— Vorbești cu căpitanul Peleg, cu el vorbești, flăcău. E sarcina mea și a căpitanului Bildad să pregătim „Pequod” pentru călătorie și să îl aprovizionăm cu tot ce îi trebuie, inclusiv cu echipaj. Suntem coproprietari și agenți. Dar cum îți ziceam, dacă vrei să vezi ce înseamnă pescuitul de balene, cum zici că vrei, îți arăt eu cum poți să afli înainte să te legi de treaba asta fără putință de întoarcere. Uită-te la căpitanul Ahab, flăcău, și o să vezi că nu are decât un picior.
— Cum vine asta? Vreți să ziceți că pe celălalt i l-a luat o balenă?
— I l-a luat o balenă! Vino mai aproape, băiete: i l-a devorat, mestecat, zdrobit cel mai monstruos cașalot care a sfărâmat vreodată o barcă! Ah, ah!
Mă speriai puțin de însuflețirea lui și poate mă mișcă și mâhnirea din inimă cu care își încheiase vorbele; dar spusei cât putui de liniștit:
— Ceea ce spuneți este fără îndoială adevărat, domnule; dar de unde să știu că tocmai acea balenă avea o ferocitate deosebită, deși aș fi putut, într-adevăr, să o deduc din simplul fapt al accidentului?
— Ascultă aici, băiete, ai plămânii cam moi, pricepi? Nu vorbești deloc ca un rechin. Ai mai fost pe mare până acum, zici; ești sigur?
— Domnule, cred că v-am mai spus că am făcut patru călătorii pe nave de negoț…
— Încetează odată cu asta! Ți-am mai zis eu cum e cu slujba pe navele de negoț, nici nu vreau să aud de ea! Nu mă scoate din pepeni! Stai să ne-nțelegem. Ți-am zis ce înseamnă munca pe balenieră. Mai vrei să te îmbarci?
— Da, domnule.
— Foarte bine. Acum ia zi, ești în stare să înfigi harponul în gâtlejul unei balene vii și să te arunci după el? Zi repede!
— Da, domnule, dacă este nevoie cu orice preț să o fac; adică, dacă nu se poate altfel, dar nu cred că o să fie nevoie.
— Bine. Acum ia zi, parcă nu voiai să vânezi balene doar ca să vezi cum se face. Parcă voiai să vezi și lumea. Nu așa ai zis? Așa ziceam și eu. Ei bine, du-te în față și uită-te peste prora din vânt și după aia să vii să-mi zici ce ai văzut.
Această cerere neobișnuită mă lăsă o clipă încurcat, fiindcă nu știam dacă s-o iau în glumă sau în serios. Dar căpitanul Peleg își strânse toate ridurile din jurul ochilor într-o singură încruntare și mă puse în mișcare. Mergând înainte și aruncând o privire peste prora din vânt, văzui că nava, rotindu-se în jurul ancorei odată cu fluxul, era acum îndreptată pieziș spre oceanul deschis. Priveliștea era nesfârșită, dar nespus de monotonă și neprietenoasă; nu deslușeam nici cea mai mică variație.
— Ei bine, ce zici? mă întrebă Peleg când mă întorsei. Ce-ai zărit?
— Nu mare lucru, răspunsei. Nimic altceva decât apă. Orizont cât cuprinde, ce-i drept, și cred că se apropie o vijelie.
— Ce părere-ți faci despre văzutul lumii acum, ai? Mai vrei să ocolești Capul Horn ca să vezi mai mult din ea, ai? N-o vezi bine de unde stai?
Mă simții puțin descumpănit, dar îmi pusesem în cap să plec la vânătoare de balene, și asta aveam de gând să fac. Iar „Pequod” era la fel de bună ca oricare altă navă, cea mai bună, socoteam eu.
Îi împărtășii lui Peleg aceste gânduri. Iar acesta, văzându-mă așa hotărât, se învoi să mă primească.
— Poți să iscălești chiar acum hârtiile, adăugă el. Vino după mine!
Acestea fiind spuse, omul o luă înainte spre cabina de sub punte.
Acolo, pe traversa de la pupa, ședea un om a cărui înfățișare mi se păru dintre cele mai neobișnuite și mai surprinzătoare. Se dovedi a fi căpitanul Bildad, care, împreună cu căpitanul Peleg, era unul dintre cei mai mari proprietari ai vasului. Celelalte părți, cum se întâmplă uneori în aceste porturi, se aflau în mâinile unei mulțimi de bătrâni rentieri, văduve, copii fără tată și minori aflați sub tutela instanței; fiecare deținea în corabie cam valoarea unui capăt de grindă, a unui picior de scândură ori a unui cui sau două.
Oamenii din Nantucket își investesc banii în baleniere așa cum vi-i investiți voi în titluri de stat sigure, care aduc dobânzi bune.
Bildad, ca și Peleg și mulți alți locuitori din Nantucket, era quaker, căci această sectă se așezase mai întâi pe insulă; până în ziua de azi, locuitorii ei păstrează într-o măsură neobișnuită particularitățile quakerilor, schimbate însă în felurite și ciudate chipuri de lucruri cu totul străine și eterogene. Unii dintre acești quakeri sunt cei mai sângeroși dintre toți marinarii și vânătorii de balene. Sunt quakeri luptători; sunt quakeri de-ai dracului!
Astfel, se întâlnesc printre ei oameni care poartă nume din Scriptură — obicei deosebit de răspândit pe insulă — și care, deprinzând din copilărie formele maiestuoase și teatrale „tu” și „ție” ale graiului quaker, îmbină totuși în chip straniu aceste particularități, de care nu s-au dezbărat, cu o mie de trăsături îndrăznețe, dobândite în aventurile cutezătoare, temerare și fără hotar ale vieții lor de mai târziu; trăsături care n-ar fi nevrednice de un rege scandinav al mărilor ori de un păgân roman cu suflet de poet.
Iar când aceste însușiri se unesc într-un om cu o putere înnăscută cu mult peste cea obișnuită, cu un creier rotund și o inimă grea; un om pe care liniștea și singurătatea multor carturi lungi de noapte, în cele mai îndepărtate ape și sub constelații niciodată văzute aici, în nord, l-au făcut să gândească liber de tradiție și de sine stătător; care primește, proaspete, toate impresiile dulci ori sălbatice ale naturii, de-a dreptul din sânul ei fecioresc, dăruit de bunăvoie și plin de încredere, și care, mai ales astfel, dar și cu puțin ajutor de la unele împrejurări prielnice, ajunge să deprindă un limbaj înalt, îndrăzneț și viguros — acel om e unul singur în recensământul unui întreg neam: o făptură de o măreție teatrală, menită tragediilor nobile.
Și, privit ca personaj dramatic, nimic din măreția lui nu va fi micșorat dacă, prin naștere ori alte împrejurări, are în adâncul firii o morbiditate stăpânitoare, ce pare pe jumătate voită. Căci toți oamenii de măreție tragică ajung astfel printr-o anumită morbiditate. Să-ți fie literă de lege, o, tânără ambiție: orice măreție muritoare nu-i decât o boală.
Dar încă nu avem de-a face cu un asemenea om, ci cu unul cu totul diferit; și acesta, dacă e ciudat, își datorează ciudățenia doar unei alte înfățișări a firii quakerului, schimbate de împrejurările sale personale.
Ca și căpitanul Peleg, căpitanul Bildad era un vânător de balene înstărit, retras din meserie. Dar, spre deosebire de Peleg — care nu dădea doi bani pe ceea ce se cheamă „treburi serioase” și considera tocmai aceste treburi cele mai neînsemnate fleacuri —, căpitanul Bildad nu numai că fusese crescut în cea mai strictă sectă a quakerilor din Nantucket, dar nici întreaga sa viață de mai târziu pe ocean, nici vederea atâtor făpturi insulare frumoase și dezgolite, dincolo de Capul Horn, nu-l clintiseră pe acest quaker din naștere nici cu o iotă; nu-i schimbaseră nici măcar un unghi al vestei.
Totuși, în ciuda acestei neclintiri, vrednicul căpitan Bildad nu era chiar pe deplin consecvent. Deși, din scrupule de conștiință, refuza să ridice armele împotriva cotropitorilor de pe uscat, el însuși cotropise fără hotar Atlanticul și Pacificul; și, deși era dușman jurat al vărsării de sânge omenesc, vărsase totuși, în haina lui cu croială dreaptă, butoaie uriașe peste butoaie uriașe de sânge de leviatan.
Cum împăca piosul Bildad aceste lucruri în amintire, acum, în seara contemplativă a vieții sale, nu știu; dar nu păreau să-l frământe prea mult și, foarte probabil, ajunsese de mult la înțeleapta și cumpănita concluzie că religia unui om e una, iar lumea aceasta practică e cu totul alta. Lumea aceasta plătește dividende.
Pornind ca un mic mus de cabină, în haine scurte, de cel mai șters cenușiu, și ajungând harponier într-o vestă largă, cu poale ca o burtă de scrumbie; apoi comandant de barcă, secund și căpitan, și în cele din urmă proprietar de corabie, Bildad, după cum am dat de înțeles, își încheiase cariera aventuroasă retrăgându-se cu totul din viața activă la frumoasa vârstă de șaizeci de ani și închinându-și zilele rămase încasării liniștite a venitului său bine câștigat.
Cu regret adaug că Bildad avea faima unui zgârcit bătrân fără leac și că, pe când umbla pe mare, fusese un stăpân aspru și nemilos. Mi se istorisise în Nantucket — deși povestea pare într-adevăr ciudată — că, atunci când comanda bătrâna balenieră „Categut”, la întoarcerea acasă aproape întregul echipaj fusese dus de pe navă drept la spital, sleit de puteri și istovit. Pentru un om evlavios, mai ales pentru un quaker, era fără îndoială destul de hain la inimă, ca să nu spun mai mult.
Totuși, se zice că nu-și înjura niciodată oamenii; dar cumva îi punea să muncească peste măsură, din greu și fără nicio cruțare. Când Bildad era secund, privirea lui cenușie, ațintită asupra ta, te făcea să-ți pierzi cu totul firea, până înșfăcai ceva — un ciocan ori o cavilă de matisit — și te apucai să muncești ca un nebun la ceva, orice ar fi fost. Indolența și lenea piereau din fața lui. Însăși persoana sa întruchipa întocmai firea lui utilitară.
Pe trupul înalt și uscățiv nu avea niciun pic de carne de prisos, nici barbă de prisos; bărbia îi era acoperită de un puf moale, economicos, ca puful ros al pălăriei lui cu boruri largi.
Așa arăta omul pe care îl văzui șezând pe traversa de la pupa când îl urmai pe căpitanul Peleg în cabină. Spațiul dintre punți era mic; acolo stătea bătrânul Bildad drept ca un par, așa cum ședea întotdeauna, fără să se rezeme vreodată, ca să-și cruțe poalele hainei. Pălăria cu boruri largi era așezată lângă el; picioarele îi erau încrucișate țeapăn, hainele cenușii îi erau încheiate până sub bărbie, iar el, cu ochelarii pe nas, părea absorbit de lectura unui tom greu.
— Bildad, strigă căpitanul Peleg, iar te-a apucat, ai? Citești din Scripturile astea de vreo treizeci de ani, o știu sigur. Până unde ai ajuns, Bildad?
Bildad, părând de mult obișnuit cu astfel de vorbe neevlavioase venite din partea vechiului său tovarăș de corabie, nu băgă de seamă necuviința acestuia și își ridică liniștit privirea, mă văzu și se mai uită o dată întrebător spre Peleg.
— Zice că-i omul nostru, Bildad. Vrea să se îmbarce.
— Asta ți-i vrerea? întrebă Bildad cu glas cavernos, întorcându-se spre mine.
— Asta mi-i vrerea, răspunsei fără să vreau, așa de tare emana spiritul său de quaker.
— Ce zici de el, Bildad? spuse Peleg.
— E bun, răspunse Bildad uitându-se la mine încă o dată, după care începu iar să silabisească din carte, mormăind destul de tare ca să fie auzit.
Îmi zisei că trebuie să fie cel mai straniu quaker bătrân pe care îl văzusem, mai ales că Peleg, prietenul și vechiul său tovarăș de corabie, părea atât de guraliv și pornit să facă scandal. Dar nu spusei nimic, doar mă uitai cu luare-aminte în jur. Peleg deschise un cufăr și, scoțând de acolo actele de angajare ale navei, își puse înainte pană și cerneală și se așeză la o măsuță. Începui să mă gândesc că venise timpul să hotărăsc pentru mine în ce condiții aș fi fost dispus să mă învoiesc pentru călătorie.
Știam deja că în vânătoarea de balene nu se plătesc simbrii; dar toți oamenii de pe vas, inclusiv căpitanul, primeau anumite părți din câștig, numite cote, iar aceste cote erau proporționale cu însemnătatea îndatoririlor fiecăruia din echipaj.
Mai știam și că, fiind începător la vânătoarea de balene, cota mea nu avea să fie prea mare; dar, ținând seama că eram deprins cu marea, știam să cârmesc o corabie, să matisesc o frânghie și toate celelalte, eram încredințat, din câte auzisem, că mi s-ar fi oferit cel puțin a două sute șaptezeci și cincea parte — adică a două sute șaptezeci și cincea parte din câștigul net al călătoriei, oricât s-ar fi ridicat acesta în cele din urmă.
Și, deși a două sute șaptezeci și cincea parte era ceea ce se cheamă o cotă cam mică, tot era mai bine decât nimic; dacă aveam o călătorie norocoasă, mi-ar fi ajuns aproape să plătesc hainele pe care le-aș fi uzat în cursul ei, fără să mai pun la socoteală carnea de vită și întreținerea mea timp de trei ani, pentru care n-aș fi plătit o lescaie.
S-ar putea crede că acesta era un mijloc sărăcăcios de a strânge o avere princiară — și chiar așa era, foarte sărăcăcios. Dar eu sunt unul dintre aceia care nu-și fac griji pentru averi princiare și sunt mulțumit dacă lumea e gata să-mi dea masă și adăpost câtă vreme trag la acest han sub înfricoșătoarea firmă a Norului cu Tunete. Una peste alta, socoteam că a două sute șaptezeci și cincea parte ar fi fost cam dreaptă, dar nu m-ar fi mirat dacă mi s-ar fi oferit a două suta, având în vedere că eram lat în umeri.
Un lucru mă făcea totuși să mă îndoiesc puțin că aș primi o parte generoasă din câștig: pe uscat auzisem câte ceva despre căpitanul Peleg și de neînțelesul său vechi prieten Bildad, anume că, fiind ei principalii proprietari ai lui „Pequod”, ceilalți proprietari, cu părți mai mici și risipiți care pe unde, lăsau aproape întreaga administrare a treburilor corăbiei în seama acestor doi.
Și mă întrebam dacă nu cumva zgârcitul de Bildad avea un cuvânt greu de spus la angajarea oamenilor, mai ales că îl găsisem acum la bordul lui „Pequod”, simțindu-se în cabină ca la el acasă și citindu-și Biblia ca la propria vatră.
În timp ce Peleg încerca fără succes să ascută o pană cu briceagul, bătrânul Bildad, spre nu mica mea mirare, având în vedere că era atât de interesat de această treabă, nu ne băga în seamă și continua să mormăie pentru sine din carte: „Nu agonisiți comori pe pământ, unde molia…”
— Ei bine, căpitane Bildad, îl întrerupse Peleg, ce părere-ți faci? Ce cotă să-i dăm tânărului acestuia?
— Tu știi mai bine, veni răspunsul sepulcral. A șapte sute șaptezeci și șaptea parte nu e prea mult, nu? „… unde molia și rugina le strică, ci agonisiți…”
Agoniseală, da, gândii eu, halal agoniseală! A șapte sute șaptezeci și șaptea parte!
Ei bine, bătrâne Bildad, ți-ai pus în minte ca eu, cel puțin, să nu agonisesc prea multe cote aici, pe pământ, unde molia și rugina le strică.
Era o cotă nespus de mică și, deși mărimea numărului ar fi putut la început să înșele un om de pe uscat, cea mai mică socoteală arăta că, oricât de mare număr ar fi șapte sute șaptezeci și șapte, când îl iei ca numitor al unei fracții, lucrurile se schimbă: a șapte sute șaptezeci și șaptea parte dintr-un sfert de penny e cu mult mai puțin decât șapte sute șaptezeci și șapte de dubloni de aur; așa gândeam eu atunci.
— Lua-te-ar naiba cu ochii tăi, Bildad! strigă Peleg. Doar nu vrei să-l jecmănești pe flăcău! I se cuvine mai mult de-atât!
— A șapte sute șaptezeci și șaptea parte, spuse iar Bildad fără măcar a-și ridica ochii și începând pe dată să mormăie iar: „Căci unde este comoara ta acolo va fi și inima ta.”
— Îl trec cu a trei suta parte, zise Peleg. Ai auzit, Bildad? Am zis a trei suta parte!
Bildad lăsă cartea și, întorcându-se solemn spre el, zise:
— Căpitane Peleg, dumneata ai o inimă mare, dar trebuie să te gândești la datoria pe care o ai față de ceilalți proprietari ai corăbiei ăsteia, iar mulți dintre ei sunt văduve și orfani, iar dacă răsplătim peste măsură munca acestui tânăr, ar fi ca și cum le-am lua pâinea de la gură văduvelor și orfanilor. A șapte sute șaptezeci și șaptea parte, căpitane Peleg.
— Măi, Bildad! strigă Peleg mânios, ridicându-se și începând să se foiască zgomotos prin cabină. Al naibii să fii tu, căpitane Bildad! Dacă m-aș lua eu după tine în treburile astea, aș avea acum o conștiință așa de apăsătoare că ar fi de-ajuns să scufunde cea mai mare navă care a dat vreodată roată Capului Horn.
— Căpitane Peleg, continuă Bildad neclintit, conștiința ta poate avea un pescaj de zece țoli sau de zece stânjeni marini, asta nu știu; dar, fiindcă ești încă un om nepocăit, căpitane Peleg, tare mă tem ca nu cumva conștiința ta să ia apă și, în cele din urmă, să te scufunde până în groapa de foc, căpitane Peleg.
— Groapa de foc! Groapa de foc! Mă insulți, omule; mă insulți mai mult decât poate răbda cineva. E o cumplită neobrăzare să-i spui vreunei făpturi omenești că merge drept în iad. Cozi de balenă și flăcări! Bildad, mai spune-mi o dată asta și să-mi sară buloanele sufletului, dacă nu voi… nu voi… da, voi înghiți o capră vie, cu tot cu păr și coarne. Afară din cabină, fățarnicule cenușiu, pui de tun de lemn — să lași o dâră dreaptă în urma ta!
În timp ce tună aceste vorbe, se repezi la Bildad, dar acesta îi scăpă de data aceea, alunecând pieziș cu o uimitoare iuțeală. Speriat de această încăierare între cei doi principali proprietari, răspunzători de vas, și trecându-mi prin minte să las baltă toată ideea cu plecatul pe mare pe o corabie deținută și comandată deocamdată de niște oameni cu o purtare așa de îndoielnică, mă dădui din ușă ca să îi las lui Bildad o cale de ieșire, căci, fără îndoială, dorea cu disperare să fugă din calea furiei lui Peleg. Dar nu mică îmi fu mirarea când îl văzui că se așeză iar pe traversa de la pupa, foarte liniștit, fără nici cea mai mică intenție să plece. Părea destul de obișnuit cu nepocăitul Peleg și cu purtările lui. Cât despre acesta, după ce se înfuriase în așa fel, părea să nu mai aibă mânie în el și se așeză și el ca un mielușel, deși mai tresălta puțin, ca și cum ar fi fost încă agitat de nervi.
— Pfiu! fluieră în cele din urmă. Cred că vijelia s-a îndepărtat în partea de sub vânt. Bildad, tu te pricepeai să ascuți o lance; ascute pana asta, vrei? Briceagul meu are nevoie de piatra de ascuțit. Așa; mulțumesc, Bildad. Acum, tinere, Ishmael parcă-ți zice, ai? Ei bine, Ishmael, aici te trecem cu a trei suta parte.
— Căpitane Peleg, spusei, am un tovarăș care vrea și el să se îmbarce. Să-l aduc mâine încoace?
— Așa să faci, răspunse. Să-l aduci să vedem ce-i cu el.
— El ce cotă cere? bombăni Bildad ridicând ochii din cartea la care se întorsese între timp.
— Ei! Nu-ți mai bate tu capul cu asta, Bildad, îi răspunse Peleg.
Se întoarse către mine:
— A mai vânat balene?
— A ucis mai multe decât pot să număr, căpitane Peleg.
— Adu-l atunci și pe el.
După ce iscălii hârtiile, plecai, fără să mă îndoiesc că făcusem treabă bună în dimineața aceea și că „Pequod” era tocmai corabia pe care Yojo o pregătise ca să ne ducă pe mine și pe Queequeg în jurul Capului Horn.
Nu făcusem mulți pași când începui să mă gândesc că încă nu-l văzusem pe căpitanul cu care aveam să navighez; deși, într-adevăr, în multe cazuri o balenieră poate fi cu totul pregătită și poate avea întregul echipaj la bord înainte să-și facă apariția căpitanul, venind să preia comanda. Căci uneori aceste călătorii sunt atât de lungi, iar răgazurile acasă, pe uscat, atât de scurte, încât, dacă are familie sau vreo preocupare de acest fel care-l absoarbe, căpitanul nu-și bate prea mult capul cu nava în port, ci o lasă pe mâna proprietarilor până când totul e gata de plecare.
Totuși, e întotdeauna bine să-l vezi înainte să te încredințezi fără putință de întoarcere în mâinile lui. Întorcându-mă, mă adresai căpitanului Peleg și îl întrebai unde îl puteam găsi pe căpitanul Ahab.
— Ce treabă ai tu cu căpitanul Ahab? Am bătut palma, ești trecut pe liste.
— Da, dar aș vrea să-l văd totuși.
— Nu prea cred că se poate acum. Nu știu exact ce-i cu el, dar stă retras în casă. E un fel de bolnav, deși nu pare. De fapt, nu e bolnav; dar nu, nici sănătos nu e. Oricum, flăcăule, nici pe mine nu mă primește mereu, așa că nu cred să te primească pe tine. E un om cam ciudat, căpitanul Ahab — așa cred unii —, dar un om bun. O să-ți placă destul, n-ai teamă, n-ai teamă.
E un om măreț, fără Dumnezeu și asemenea unui zeu, căpitanul Ahab; nu prea vorbește, dar când vorbește, faci bine să-l asculți. Ia aminte, să nu zici că nu te-am prevenit: Ahab e deasupra oamenilor de rând; Ahab a umblat și prin colegii, și printre canibali; s-a deprins cu minuni mai adânci decât valurile; și-a înfipt lancea de foc în dușmani mai puternici și mai stranii decât balenele.
Lancea lui! Da, cea mai ascuțită și cea mai sigură de pe întreaga noastră insulă! Nu, el nu-i căpitanul Bildad; nu-i nici căpitanul Peleg. El e Ahab, băiete; iar Ahab din vechime, după cum știi, a fost un rege încoronat!
— Și încă unul foarte ticălos. Când regele acela nelegiuit a fost ucis, nu i-au lins câinii sângele?
— Vino mai aproape; aici, aici, zise Peleg cu o privire plină de înțeles care aproape mă sperie. Ascultă la mine, flăcău. Să nu spui niciodată asta la bordul lui „Pequod”. Să nu o spui nicăieri. Căpitanul Ahab nu și-a pus singur numele. A fost o toană prostească și neștiutoare a nebunei de maică-sa, văduvă, care a murit când el avea doar un an. Și totuși bătrâna indiancă Tistig, din Gay-head, a zis că numele avea să se dovedească într-un fel profetic. Și poate că alți nebuni ca ea îți vor spune același lucru. Vreau să te previn. E o minciună.
Îl cunosc bine pe căpitanul Ahab; acum mulți ani am navigat cu el ca secund și știu ce fel de om e: un om bun — nu un om bun și evlavios ca Bildad, ci un om bun care înjură —, cam ca mine, numai că în el e cu mult mai mult. Da, da, știu că n-a fost niciodată prea vesel; și știu că pe drumul spre casă a fost o vreme puțin ieșit din minți; dar asta din cauza junghiurilor ascuțite din ciotul însângerat, cum putea vedea oricine.
Mai știu și că, de când și-a pierdut piciorul în ultima călătorie din pricina blestematei de balene, a devenit cam posac — cumplit de posac și uneori sălbatic; dar toate astea o să treacă. Și, o dată pentru totdeauna, îți spun și te încredințez, băiete: e mai bine să navighezi cu un căpitan bun și posac decât cu unul rău și râzător. Așa că rămâi cu bine și nu-l nedreptăți pe căpitanul Ahab pentru că se întâmplă să aibă un nume nelegiuit. De altfel, băiete, are nevastă — nici trei călătorii n-au trecut de când s-a însurat —, o fată blândă și resemnată.
Gândește-te: fata asta blândă i-a dăruit bătrânului aceluia un copil. Mai poți crede că în Ahab e un rău deplin și fără leac? Nu, nu, flăcăul meu; oricât de lovit și năpăstuit ar fi, Ahab își are omenia lui!
În timp ce mă îndepărtam, eram plin de gânduri. Ceea ce aflasem întâmplător despre căpitanul Ahab mă umpluse de o durere nelămurită, parcă sălbatică, legată de el. Și, într-un fel, simții atunci înțelegere și tristețe pentru el, dar nu știu pentru ce, afară poate de pierderea crudă a piciorului. Și totuși simțeam și o stranie teamă plină de respect; dar acea teamă, pe care nu o pot descrie, nu era chiar teamă. Nu știu ce era.
Dar o simțeam și nu mă îndepărta de el, deși mă neliniștea nerăbdarea în fața a ceea ce părea tainic în el, atât de puțin cât îl cunoșteam pe atunci. Până la urmă, gândurile mi se îndreptară în alte părți și, pentru moment, întunecatul Ahab îmi ieși din minte.