Se micșorează balena? Va pieri?
De vreme ce acest Leviatan se zbate, așadar, coborând asupra noastră din izvoarele Veșniciilor, se cade să ne întrebăm dacă, în lungul șir al generațiilor sale, nu a decăzut de la mărimea de la început a strămoșilor săi.
Dar, cercetând, aflăm că nu numai balenele din ziua de azi le întrec în mărime pe cele ale căror rămășițe fosile se găsesc în sistemul terțiar (care cuprinde o perioadă geologică distinctă, anterioară omului), ci și că, dintre balenele găsite în acel sistem terțiar, cele din formațiunile mai târzii le depășesc în mărime pe cele din formațiunile mai vechi.
Dintre toate balenele de dinaintea lui Adam dezgropate până acum, de departe cea mai mare este aceea din Alabama, pomenită în capitolul trecut, iar scheletul ei avea mai puțin de șaptezeci de picioare lungime. Pe când am văzut deja că panglica de măsurat dă șaptezeci și două de picioare pentru scheletul unei balene mari din vremea noastră. Și am auzit de la vânători de balene demni de crezare că s-au prins cașaloți de aproape o sută de picioare lungime în clipa capturării.
Dar nu se poate oare ca, deși balenele de astăzi le întrec în mărime pe cele din toate perioadele geologice anterioare, nu se poate oare ca, de la Adam încoace, să fi decăzut?
Cu siguranță, așa trebuie să încheiem dacă dăm crezare relatărilor unor domni precum Pliniu și, în general, relatărilor vechilor naturaliști. Căci Pliniu ne vorbește despre balene al căror trup viu cuprindea acri întregi, iar Aldrovandi despre altele care măsurau opt sute de picioare lungime — niște fabrici de frânghii și tuneluri pe sub Tamisa în chip de balene! Și chiar pe vremea lui Banks și Solander, naturaliștii lui Cook, găsim un membru danez al Academiei de Științe atribuind anumitor balene islandeze (reydar-fiskur, ori Pântece Încrețite) o sută douăzeci de yarzi; adică trei sute șaizeci de picioare. Iar Lacépède, naturalistul francez, în amănunțita sa istorie a balenelor, chiar la începutul lucrării (pagina 3), atribuie balenei propriu-zise o sută de metri, trei sute douăzeci și opt de picioare. Și această lucrare a fost publicată tocmai în anul 1825 al erei noastre.
Dar va crede vreun vânător de balene asemenea povești? Nu. Balena de astăzi este tot atât de mare ca strămoșii ei de pe vremea lui Pliniu. Și, dacă ajung vreodată acolo unde este Pliniu, eu, vânător de balene (mai mult decât era el), voi îndrăzni să i-o spun. Căci nu înțeleg cum se face că, deși mumiile egiptene îngropate cu mii de ani înainte ca Pliniu însuși să se fi născut nu măsoară în sicriele lor cât un locuitor de azi din Kentucky în șosete; și deși vitele și celelalte animale sculptate pe cele mai vechi tăblițe egiptene și din Ninive, prin proporțiile relative în care sunt înfățișate, dovedesc la fel de limpede că vitele de soi, hrănite în grajd și premiate la Smithfield, nu numai că egalează, ci întrec cu mult în mărime cele mai grase dintre vacile grase ale faraonului; în fața tuturor acestor lucruri, nu voi admite că, dintre toate animalele, numai balena ar fi decăzut.
Dar mai rămâne încă o întrebare, adesea dezbătută de oamenii mai învățați din Nantucket. Ținând seama de străjile aproape atotștiutoare de la vârfurile catargelor balenierelor, care pătrund acum până și prin strâmtoarea Bering, în cele mai îndepărtate sertare și lăzi tainice ale lumii, și de mia de harpoane și lănci azvârlite de-a lungul tuturor coastelor continentale, problema de dezbătut este dacă Leviatanul poate îndura multă vreme o urmărire atât de întinsă și un prăpăd atât de necruțător; dacă nu trebuie să fie până la urmă stârpit din ape, iar ultima balenă, asemenea ultimului om, să-și fumeze ultima pipă, pentru ca apoi ea însăși să se evapore în ultimul puf de fum.
Comparând turmele cocoșate de balene cu turmele cocoșate de bizoni care, acum nici patruzeci de ani, acopereau cu zecile de mii preriile din Illinois și Missouri, își scuturau coamele de fier și priveau încruntați, cu frunțile închegate de tunet, spre locurile unde se înalță astăzi capitalele populate de pe râuri, unde agentul politicos îți vinde acum pământ cu un dolar țolul, o asemenea comparație ar părea să ofere un argument de neînlăturat că balena vânată nu mai poate scăpa acum de o grabnică pieire.
Dar trebuie să privești această chestiune în toate luminile. Deși cu atât de puțin timp în urmă — nici cât o viață întreagă de om — numărul bizonilor din Illinois îl întrecea pe cel al oamenilor de acum din Londra, și deși astăzi nu le-a mai rămas niciun corn și nicio copită în tot acel ținut, și deși pricina acestei uluitoare exterminări a fost sulița omului, totuși natura cu totul diferită a vânătorii de balene îi interzice categoric Leviatanului un sfârșit atât de lipsit de glorie. Patruzeci de oameni care vânează cașaloți pe o corabie timp de patruzeci și opt de luni socotesc că au izbutit de minune și-i mulțumesc lui Dumnezeu dacă, în cele din urmă, aduc acasă untura a patruzeci de pești. Pe când, pe vremea vechilor vânători și prinzători cu capcane canadieni și indieni din Vest, când Vestul îndepărtat (în al cărui apus încă mai răsar sori) era sălbatic și virgin, același număr de oameni încălțați cu mocasini, în același număr de luni, călări pe cai în loc să plutească pe corăbii, ar fi ucis nu patruzeci, ci patruzeci de mii și mai bine de bizoni; fapt care, la nevoie, ar putea fi arătat statistic.
Nici, dacă judecăm cum se cuvine, nu pare un argument pentru pieirea treptată a cașalotului, de pildă, faptul că în anii de altădată (să zicem, în ultima parte a secolului trecut) acești Leviatani erau întâlniți în grupuri mici mult mai des decât acum și, în consecință, călătoriile nu se prelungeau atât și erau și mult mai bănoase. Căci, după cum s-a arătat în altă parte, aceste balene, călăuzite de anumite socoteli privitoare la siguranța lor, străbat acum mările în caravane uriașe, astfel încât, în mare măsură, singuraticii, perechile, grupurile mici și bancurile împrăștiate de odinioară sunt acum adunate în armate uriașe, dar îndepărtate unele de altele și întâlnite rareori. Atâta tot. Și la fel de amăgitoare pare închipuirea că, deoarece așa-numitele balene cu fanoane nu mai bântuie multe locuri care altădată mișunau de ele, și această specie se împuținează. Căci ele nu sunt decât alungate de la promontoriu la cap; iar dacă o coastă nu mai este înviorată de jeturile lor, atunci fii sigur că vreun alt țărm, mai îndepărtat, a fost foarte de curând uimit de spectacolul neobișnuit.
Mai mult: acești Leviatani pomeniți la urmă au două fortărețe trainice care, după toate probabilitățile omenești, vor rămâne pe veci de necucerit. Și, așa cum elvețienii deprinși cu gerul s-au retras în munți când le-au fost invadate văile, tot așa, alungate prin vânătoare din savanele și poienile mărilor de la mijloc, balenele cu fanoane se pot adăposti până la urmă în citadelele lor polare și, scufundându-se acolo sub cele mai îndepărtate bariere și ziduri sticloase, pot ieși printre câmpuri de gheață și sloiuri; și, într-un cerc fermecat de decembrie veșnic, pot sfida orice urmărire din partea omului.
Dar, cum poate că cincizeci dintre aceste balene cu fanoane sunt harponate la un singur cașalot, unii filosofi ai teugii au încheiat că acest prăpăd neîndoielnic le-a împuținat deja foarte serios batalioanele. Totuși, deși de câtva timp nu mai puțin de 13.000 dintre aceste balene sunt ucise anual pe coasta de nord-vest numai de către americani, există temeiuri care fac chiar și această împrejurare să aibă puțină însemnătate, ori niciuna, ca argument potrivnic în această chestiune.
Oricât de firesc ar fi să fim oarecum neîncrezători în privința mulțimii celor mai uriașe făpturi ale globului, ce-i vom spune totuși lui Horto, istoricul din Goa, când ne spune că la o singură vânătoare regele Siamului a prins 4.000 de elefanți și că, în acele ținuturi, elefanții sunt numeroși ca turmele de vite din climatele temperate? Și nu pare să fie vreun motiv de îndoială că, dacă acești elefanți, vânați acum de mii de ani de Semiramida, de Porus, de Hanibal și de toți monarhii Răsăritului, unul după altul, încă mai dăinuiesc acolo în număr mare, cu atât mai mult poate marea balenă să supraviețuiască oricărei vânători, de vreme ce are o pășune pe care să se întindă, exact de două ori mai mare decât toată Asia, amândouă Americile, Europa și Africa, Noua Olandă și toate insulele mării laolaltă.
Pe deasupra, trebuie să ținem seama că, datorită presupusei mari longevități a balenelor, care probabil ajung la vârsta de un veac și mai bine, mai multe generații distincte de adulți trebuie să trăiască în același timp, în orice moment. Ne putem face curând o idee despre ce înseamnă aceasta închipuindu-ne toate țintirimurile, cimitirele și criptele de familie ale lumii dând înapoi trupurile vii ale tuturor bărbaților, femeilor și copiilor care trăiau acum șaptezeci și cinci de ani și adăugând această oștire fără număr la populația omenească de astăzi a globului.
De aceea, pentru toate aceste lucruri, socotim balena nemuritoare în specia ei, oricât de pieritoare ar fi ca individ. Străbătea mările înot înainte ca uscatul continentelor să străpungă fața apei; a înotat cândva peste locul palatului Tuileries, al castelului Windsor și al Kremlinului. În potopul lui Noe a disprețuit Arca lui Noe; iar dacă lumea va fi vreodată iarăși inundată, ca Țările de Jos, ca să i se stârpească șobolanii, atunci balena veșnică va supraviețui încă și, înălțându-se pe creasta cea mai de sus a potopului ecuatorial, va împroșca spre ceruri sfidarea înspumată.