Despre imaginile monstruoase ale balenelor
În curând vă voi zugrăvi, cât se poate de bine fără pânză, ceva care să semene cu adevărata formă a balenei, așa cum se arată ea ochiului vânătorului de balene când, în propriul ei trup real, e legată de-a lungul balenierei, astfel încât se poate păși de-a binelea pe ea. Poate merită, așadar, să ne oprim mai întâi la acele ciudate portrete închipuite ale ei, care până în ziua de azi cer cu atâta încredere crezarea omului de pe uscat. A venit vremea să lămurim lumea în această privință, dovedind că asemenea imagini ale balenei sunt cu totul greșite.
Se poate ca izvorul dintâi al tuturor acestor amăgiri picturale să se afle printre cele mai vechi sculpturi hinduse, egiptene și grecești. Căci, încă din acele vremuri inventive, dar lipsite de scrupule, când, pe panourile de marmură ale templelor, pe soclurile statuilor și pe scuturi, medalioane, cupe și monede, delfinul era desenat cu solzi de zale, ca ale lui Saladin, și cu un cap încoifat, ca al sfântului Gheorghe; încă de atunci a domnit un soi de aceeași libertate, nu numai în cele mai răspândite imagini ale balenei, ci și în multe înfățișări științifice ale ei.
Ei bine, fără îndoială, cel mai vechi portret păstrat, care pretinde în vreun fel că înfățișează o balenă, se găsește în vestita pagodă-peșteră Elephanta, în India. Brahmanii susțin că, în sculpturile aproape nesfârșite ale acelei pagode din vremuri fără amintire, toate meșteșugurile și îndeletnicirile, orice ocupație omenească ce se poate închipui, au fost prefigurate cu veacuri înainte ca vreuna dintre ele să fi luat ființă. Nu-i, așadar, de mirare că și nobila noastră meserie a vânătorii de balene ar fi fost prevestită acolo într-un fel. Balena hindusă de care vorbesc apare într-un compartiment separat al zidului, înfățișând întruparea lui Vishnu sub formă de leviatan, cunoscută în limbajul învățaților drept Matse Avatar. Dar, deși sculptura aceasta e jumătate om și jumătate balenă, înfățișând numai coada celei din urmă, chiar și acea mică parte e cu totul greșită. Seamănă mai mult cu coada ce se subțiază a unei anaconda decât cu palmele late ale maiestuoasei cozi a unei balene adevărate.
Dar mergeți la vechile Galerii și priviți acum portretul acestui pește făcut de un mare pictor creștin; căci nu izbutește cu nimic mai bine decât hindusul antediluvian. E tabloul lui Guido cu Perseu salvând-o pe Andromeda de monstrul marin ori de balenă. De unde a luat Guido modelul unei asemenea făpturi ciudate? Nici Hogarth, pictând aceeași scenă în „Coborârea lui Perseu”, nu se descurcă măcar cu o iotă mai bine. Uriașa corpolență a acelui monstru hogarthian se unduiește la suprafață, abia cu un țol de pescaj. Are pe spinare un soi de jilț de elefant, iar gura lui căscată, cu colți, în care se rostogolesc talazurile, ar putea fi luată drept Poarta Trădătorilor, prin care se intră pe apă, din Tamisa, în Turnul Londrei. Apoi mai sunt balenele din Prodromus al bătrânului scoțian Sibbald și balena lui Iona, așa cum e înfățișată în gravurile vechilor Biblii și în xilogravurile vechilor abecedare. Ce să spunem despre acestea? Cât despre balena legătorului de cărți, care se încolăcește ca un lujer de viță în jurul traversei unei ancore ce coboară — așa cum e imprimată și aurită pe cotoarele și paginile de titlu ale multor cărți, vechi și noi —, aceea e o făptură foarte pitorească, dar pe de-a-ntregul fabuloasă, imitată, cred eu, după chipurile asemănătoare de pe vasele antice. Deși numită pretutindeni delfin, eu numesc totuși acest pește al legătorului de cărți o încercare de a înfățișa o balenă; fiindcă aceasta fusese intenția când emblema a fost folosită întâia oară. A introdus-o un bătrân editor italian, cândva pe la secolul al XV-lea, în vremea Renașterii învățăturii; iar pe atunci, și chiar până într-o epocă relativ târzie, lumea socotea delfinii o specie a Leviatanului.
În vinietele și celelalte podoabe ale unor cărți străvechi veți întâlni uneori înfățișări foarte ciudate ale balenei, în care tot soiul de jeturi, jets d’eau, izvoare calde și reci, Saratoga și Baden-Baden, țâșnesc bolborosind din creierul ei nesecat. Pe pagina de titlu a ediției originale din „Progresul cunoașterii” veți găsi câteva balene curioase.
Dar, lăsând toate aceste încercări neprofesioniste, să aruncăm o privire asupra acelor imagini ale leviatanului care pretind că sunt schițe sobre, științifice, făcute de cunoscători. În colecția de călătorii a bătrânului Harris se află câteva planșe cu balene, luate dintr-o carte olandeză de călătorii din anul 1671, intitulată „O călătorie la vânătoare de balene spre Spitzbergen pe corabia «Iona în balenă», căpitan Peter Peterson din Friesland”. Într-una dintre acele planșe, balenele sunt înfățișate zăcând printre insule de gheață, ca niște mari plute de bușteni, cu urși albi alergând pe spinările lor vii. În altă planșă se face nemaipomenita greșeală de a înfățișa balena cu lobii cozii așezați vertical.
Mai e apoi un impozant volum in-quarto, scris de un anume căpitan Colnett, căpitan de vas în marina engleză, intitulat „O călătorie în jurul Capului Horn în Mările Sudului, pentru extinderea pescuitului de cașaloți”. În această carte se află o schiță care pretinde a fi „Imaginea unui Physeter sau cașalot, desenată la scară după un exemplar ucis pe coasta Mexicului în august 1793 și ridicat pe punte”. Nu mă îndoiesc că acest căpitan a pus să se facă acest portret atât de adevărat în folosul soldaților săi de marină. Ca să pomenesc un singur lucru despre el, vă voi spune că are un ochi care, potrivit scării alăturate și transpus pe un cașalot ajuns la deplină creștere, ar face ochiul acelei balene un bovindou lung de vreo cinci picioare. Ah, viteazul meu căpitan, de ce nu ni l-ai înfățișat și pe Iona uitându-se prin ochiul acela!
Nici cele mai conștiincioase compilații de Istorie Naturală, făcute spre folosul celor tineri și fragezi, nu sunt ferite de aceeași grozăvie a greșelii. Priviți acea lucrare atât de răspândită, „Natura animată a lui Goldsmith”. În ediția prescurtată de la Londra, din 1807, se află planșe cu o pretinsă „balenă” și cu un „narval”. Nu vreau să par lipsit de eleganță, dar balena aceea hâdă seamănă foarte mult cu o scroafă amputată; iar cât despre narval, o singură privire ajunge ca să te minunezi că, în acest secol al XIX-lea, un asemenea hipogrif poate fi vârât drept adevărat pe gâtul unui public inteligent de școlari.
Apoi, în 1825, Bernard Germain, contele de Lacépède, un mare naturalist, a publicat o carte despre balene, științifică și sistematică, în care se află mai multe imagini ale feluritelor specii de Leviatan. Nu numai că toate sunt inexacte, dar despre imaginea lui Mysticetus, sau balena de Groenlanda — adică balena propriu-zisă —, până și Scoresby, un om cu îndelungă experiență în privința acelei specii, declară că n-are pereche în natură.
Dar snopul din vârful întregii stive de greșeli îi fusese rezervat savantului Frederick Cuvier, fratele vestitului baron. În 1836 a publicat o Istorie Naturală a Balenelor, în care dă ceea ce numește un portret al Cașalotului. Înainte de a arăta acea imagine vreunui om din Nantucket, mai bine v-ați îngriji să vă asigurați o retragere grabnică din Nantucket. Într-un cuvânt, Cașalotul lui Frederick Cuvier nu e un Cașalot, ci un dovleac. Desigur, el nu s-a bucurat niciodată de folosul unei călătorii la vânătoare de balene — asemenea oameni se bucură rareori de așa ceva —, dar de unde a scos imaginea aceea, cine poate spune? Poate că a obținut-o așa cum predecesorul său științific în aceeași ramură, Desmarest, și-a obținut unul dintre avortonii săi autentici: dintr-un desen chinezesc. Și ce flăcăi vioi cu creionul sunt chinezii aceștia ne-o spun multe cești și farfurioare ciudate.
Cât despre balenele zugrăvite de pictorii de firme, pe care le vedem pe străzi atârnând deasupra prăvăliilor negustorilor de untură, ce să spunem despre ele? Sunt de obicei balene Richard al III-lea, cu cocoașe de dromader, și foarte sălbatice; la micul dejun înfulecă trei ori patru tarte marinărești, adică bărci de vânătoare pline cu marinari; trupurile lor diforme se zbat în mări de sânge și vopsea albastră.
Dar toate aceste greșeli felurite în zugrăvirea balenei nu sunt, la urma urmei, atât de uimitoare. Gândiți-vă! Cele mai multe desene științifice s-au făcut după peștele eșuat; și sunt cam tot atât de exacte pe cât ar înfățișa exact desenul unei corăbii naufragiate, cu spinarea frântă, nobilul animal însuși, în toată mândria neștirbită a corpului și arboradei sale. Deși elefanții au stat să le fie făcute portrete în întregime, Leviatanul viu nu s-a înfățișat încă niciodată plutind cum se cuvine pentru portretul său. Balena vie, în toată măreția și însemnătatea ei, nu poate fi văzută decât pe mare, în ape de nepătruns cu sonda; iar când plutește, cea mai mare parte a uriașului ei trup rămâne ascunsă vederii, asemenea unei nave de linie lansate la apă; iar în afara acelui element, omului muritor îi este veșnic cu neputință s-o înalțe cu tot trupul în aer, păstrându-i toate puternicele umflături și unduiri. Și, fără să mai vorbim de foarte probabila deosebire de contur dintre un pui de balenă care încă suge și un Leviatan platonician ajuns la deplină creștere; chiar și în cazul unuia dintre acești pui sugari ridicați pe puntea unei corăbii, forma lui e atunci atât de stranie, ca de țipar, mlădioasă și schimbătoare, încât nici diavolul însuși nu i-ar putea surprinde expresia întocmai.
Dar s-ar putea închipui că, din scheletul gol al balenei eșuate, se pot desprinde indicii exacte despre adevărata ei formă. Nicidecum. Căci unul dintre lucrurile mai ciudate ale acestui Leviatan este că scheletul lui ne dă o idee foarte vagă despre forma lui de ansamblu. Deși scheletul lui Jeremy Bentham, care atârnă drept candelabru în biblioteca unuia dintre executorii săi testamentari, redă întocmai ideea unui bătrân domn utilitarist, cu frunte zdravănă, și toate celelalte însușiri personale de căpetenie ale lui Jeremy; totuși, nimic de acest fel nu s-ar putea deduce din oasele articulate ale vreunui leviatan. Într-adevăr, după cum spune marele Hunter, scheletul gol al balenei stă în același raport cu animalul îmbrăcat și căptușit cu totul, ca insecta față de crisalida care o învelește în rotunjimi. Această particularitate se vede izbitor la cap, după cum vom arăta în treacăt undeva în această carte. Se vădește, de asemenea, într-un chip foarte ciudat, în înotătoarea laterală, ale cărei oase corespund aproape întocmai oaselor mâinii omenești, lipsindu-i numai degetul mare. Această înotătoare are patru degete osoase în toată regula: arătătorul, mijlociul, inelarul și degetul mic. Dar toate sunt închise pentru totdeauna în învelișul lor cărnos, precum degetele omenești într-un înveliș artificial. „Oricât de nesăbuit ne-ar trata uneori balena”, spuse într-o zi poznașul Stubb, „nu se poate spune cu adevărat că pune mâna pe noi fără mănuși.”
Din toate aceste pricini, așadar, oricum ați privi lucrurile, trebuie să încheiați că marele Leviatan este acea unică făptură din lume care trebuie să rămână nezugrăvită până la capăt. E adevărat, un portret se poate apropia de țintă mult mai mult decât altul, dar niciunul n-o poate nimeri cu o precizie cât de cât însemnată. Așa că nu există niciun mijloc pământesc de a afla întocmai cum arată balena cu adevărat. Iar singurul chip de a vă face măcar o idee cât de cât mulțumitoare despre conturul ei viu este să plecați voi înșivă la vânătoare de balene; dar, făcând asta, vă puneți într-o primejdie deloc mică de a fi sfărâmați și scufundați de ea pentru veșnicie. De aceea, mi se pare că ar fi mai bine să nu fiți prea pretențioși în curiozitatea dumneavoastră privitoare la Leviatan.