Cavaleri și scutieri
Stubb era al doilea ofițer. Se născuse în Cape Cod și de aceea, după obiceiul locului, i se zicea „om de Cape Cod”. Era un om fără griji, nici laș, nici viteaz, care lua primejdiile așa cum veneau, cu un aer nepăsător; și, chiar în clipa cea mai critică a urmăririi, trudea calm și stăpân pe sine, ca un dulgher tocmit cu anul. Bine dispus, blajin și nepăsător, își conducea barca de vânătoare de parcă întâlnirea cea mai ucigașă ar fi fost doar o cină, iar întregul echipaj, oaspeții săi poftiți la masă. Era la fel de pretențios cu buna așezare a locului său din barcă precum un bătrân vizitiu de diligență cu tihna caprei sale. Când se afla lângă balenă, în încleștarea de moarte a luptei, își mânuia lancea nemiloasă cu răceală și nepăsare, ca un căldărar care fluieră mânuindu-și ciocanul. Își fredona vechile cântece săltărețe chiar și când stătea flanc la flanc cu monstrul cel mai înfuriat. Îndelunga obișnuință prefăcuse pentru Stubb fălcile morții într-un fotoliu comod. Ce gândea despre moartea însăși, nu se poate spune. Dacă se gândea vreodată la ea e o întrebare; dar, dacă după o cină tihnită se întâmpla să-i alunece mintea într-acolo, fără îndoială că, asemenea unui bun marinar, o socotea drept un soi de chemare a cartului să se cațăre sus și să lucreze acolo la ceva despre care avea să afle abia când dădea ascultare ordinului, și nu mai înainte.
Ceea ce, poate, alături de alte lucruri, îl făcea pe Stubb un om atât de lipsit de griji și de teamă, ducând atât de voios povara vieții într-o lume plină de colportori posomorâți, toți încovoiați până la pământ sub desagii lor; ceea ce contribuia la veselia lui aproape nelegiuită trebuie să fi fost pipa. Căci, la fel ca nasul, pipuța lui scurtă și neagră era una dintre trăsăturile obișnuite ale feței sale. Aproape tot atât de bine te-ai fi așteptat să-l vezi ieșind din cușetă fără nas ca fără pipă. Avea acolo un șir întreg de pipe gata umplute, înfipte într-un suport, la îndemână; și, ori de câte ori se culca, le fuma pe toate una după alta, aprinzând-o pe fiecare de la cea dinainte până la sfârșitul șirului; apoi le umplea din nou, ca să fie iar pregătite. Căci, atunci când Stubb se îmbrăca, în loc să-și bage întâi picioarele în nădragi, își băga pipa în gură.
Spun că fumatul acesta neîntrerupt trebuie să fi fost cel puțin una dintre cauzele firii lui ciudate; căci toată lumea știe că aerul acesta pământesc, fie pe uscat, fie pe apă, este cumplit de infectat de suferințele fără nume ale nenumăraților muritori care au murit dându-l afară din plămâni; și, așa cum pe vremea holerei unii oameni umblă cu o batistă camforată la gură, tot astfel fumul tutunului lui Stubb ar fi putut lucra ca un fel de dezinfectant împotriva tuturor necazurilor muritorilor.
Al treilea ofițer era Flask, originar din Tisbury, pe Martha’s Vineyard. Era un flăcău scund, îndesat și rumen, foarte bătăios când venea vorba de balene; părea să creadă, într-un fel sau altul, că marii Leviatani îl jigniseră personal și prin moștenire, așa că socotea un fel de chestiune de onoare să-i nimicească ori de câte ori îi întâlnea. Atât de străin îi era orice respect pentru multele minuni ale trupului lor măreț și ale felului lor tainic de a fi, și atât de mort era în el orice simțământ al unei posibile primejdii la întâlnirea cu ei, încât, după sărmana lui părere, minunata balenă nu era decât un soi de șoarece mărit sau măcar de șobolan de apă, care cerea doar puțină viclenie, puțin timp și puțină osteneală ca să fie ucis și fiert. Lipsa lui de teamă, neștiutoare și fără să-și dea seama de sine, îl făcea să fie cam șugubăț în privința balenelor; urmărea acești pești de dragul distracției, iar o călătorie de trei ani în jurul Capului Horn nu era decât o glumă veselă ce ținea tot atâta vreme. Așa cum cuiele dulgherului se împart în cuie forjate și cuie tăiate, tot așa poate fi împărțită și omenirea. Micuțul Flask era dintre cele forjate, făcute să țină strâns și să dureze mult. La bordul lui „Pequod” îi ziceau „Stâlpul central”, fiindcă, la înfățișare, putea fi asemănat cu bârna scurtă, cu secțiune pătrată, cunoscută sub acest nume pe balenierele arctice și care, prin numeroasele grinzi laterale înfipte în ea și răsfirate ca niște raze, întărește corabia împotriva izbiturilor gheții din acele mări bătute de valuri.
Acești trei ofițeri — Starbuck, Stubb și Flask — erau oameni de mare însemnătate. Ei erau cei care, potrivit uzanței obștești, comandau, ca șefi de barcă, trei dintre bărcile de pe „Pequod”. În acea măreață rânduială de bătălie în care căpitanul Ahab avea probabil să-și așeze forțele ca să se năpustească asupra balenelor, acești trei șefi de barcă erau ca niște căpitani de companii. Sau, fiind înarmați cu lăncile lor lungi și ascuțite de vânătoare, erau ca un trio ales de lăncieri, în vreme ce harponierii erau aruncători de sulițe.
Și fiindcă, în această vestită îndeletnicire, fiecare ofițer sau șef de barcă, asemenea unui cavaler medieval de odinioară, este mereu însoțit de cârmaciul sau harponierul său, care în anumite împrejurări îi dă o lance nouă când cea veche a fost rău răsucită ori îndoită în unghi în atac; și fiindcă, de obicei, între cei doi există o apropiere și o prietenie strânsă, se cuvine să arătăm aici cine erau harponierii de pe „Pequod” și cărui șef de barcă îi aparținea fiecare.
Mai întâi era Queequeg, pe care Starbuck, primul ofițer, îl alesese drept scutier. Dar Queequeg e deja cunoscut.
Următorul era Tashtego, un indian sadea din Gay Head, cel mai vestic promontoriu al insulei Martha’s Vineyard, unde mai există încă ultima rămășiță a unui sat de piei-roșii, care i-a dat multă vreme insulei vecine Nantucket mulți dintre cei mai îndrăzneți harponieri ai ei. În breaslă li se spune de obicei, cu un nume generic, „oameni din Gay Head”. Părul lung, subțire și negru al lui Tashtego, pomeții înalți și ochii negri și rotunzi — orientali prin mărimea lor, neobișnuită pentru un indian, dar antarctici prin strălucirea privirii — toate arătau îndeajuns că era moștenitorul sângelui neamestecat al acelor mândri vânători războinici care, în căutarea marelui elan din Noua Anglie, cutreieraseră, cu arcul în mână, pădurile străvechi ale continentului. Dar Tashtego nu mai adulmeca urma fiarelor pădurii; acum vâna în siajul marilor balene ale mării, harponul fără greș al fiului înlocuind cum se cuvenea săgeata fără greș a părinților. Privind musculatura arămie a membrelor lui mlădioase ca niște șerpi, aproape că ai fi dat crezare superstițiilor unora dintre primii puritani și ai fi crezut pe jumătate că acest indian sălbatic era un fiu al Prințului Puterilor Văzduhului. Tashtego era scutierul lui Stubb, al doilea ofițer.
Al treilea dintre harponieri era Daggoo, un negru sălbatic și uriaș, de culoarea tăciunelui, cu un mers de leu — un Ahasuerus la înfățișare. De urechi îi atârnau două cercuri de aur, atât de mari încât marinarii le numeau buloane cu inel și vorbeau despre legarea fungilor gabierului de ele. În tinerețe, Daggoo se îmbarcase de bunăvoie pe o balenieră ce stătea la ancoră într-un golf singuratic de pe coasta sa natală. Și, fiindcă nu fusese nicăieri în lume în afară de Africa, Nantucket și porturile păgâne cel mai des cercetate de vânătorii de balene, și fiindcă de mulți ani ducea viața îndrăzneață a vânătorii pe corăbiile unor proprietari neobișnuit de atenți la felul oamenilor pe care îi luau la bord, Daggoo își păstrase toate virtuțile barbare și, drept ca o girafă, umbla pe punți în toată măreția înălțimii sale de șase picioare și cinci țoli, măsurată în ciorapi. Simțeai o umilință trupească privind în sus spre el; iar un alb care stătea dinaintea lui părea un steag alb venit să ceară armistițiu unei fortărețe. Ciudat de spus, acest negru împărătesc, Ahasuerus Daggoo, era scutierul micuțului Flask, care arăta lângă el ca o piesă de șah. Cât despre restul echipajului de pe „Pequod”, trebuie spus că, în zilele noastre, nici unul din doi dintre multele mii de marinari de rând angajați în vânătoarea americană de balene nu este american prin naștere, deși aproape toți ofițerii sunt. Aici, vânătoarea americană de balene seamănă cu armata americană, cu marina militară și cea comercială și cu forțele de ingineri folosite la construirea canalelor și căilor ferate americane. Seamănă, spun, pentru că, în toate aceste cazuri, americanul băștinaș dă cu dărnicie creierul, iar restul lumii furnizează cu aceeași dărnicie mușchii. Nu puțini dintre acești marinari de balenieră sunt din Azore, unde balenierele din Nantucket, la plecarea în larg, opresc adesea ca să-și mărească echipajele cu țăranii vânjoși de pe acele țărmuri stâncoase. La fel, balenierele care vânează în Groenlanda, plecate din Hull sau din Londra, se opresc în insulele Shetland ca să-și completeze echipajele. La întoarcere îi lasă iar acolo. Cum se face, nu se poate spune, dar insularii par să fie cei mai buni vânători de balene. Pe „Pequod” erau aproape toți insulari, dar și izolați, cum îi numesc eu: nu recunoșteau continentul comun al oamenilor, ci fiecare izolat trăia pe un continent aparte, numai al lui. Și totuși, acum uniți într-o federație de-a lungul unei singure chile, ce adunătură erau acești izolați! O deputăție ca a lui Anacharsis Clootz, de pe toate insulele mării și din toate colțurile pământului, îl însoțea pe bătrânul Ahab pe „Pequod”, ca să înfățișeze nemulțumirile lumii înaintea acelui tribunal de unde nu prea mulți dintre ei aveau să se mai întoarcă. Micuțul Pip cel negru — el nu s-a mai întors — oh, nu! El s-a dus înainte. Sărman băiat din Alabama! Îl veți vedea în curând pe teuga posomorâtă a lui „Pequod”, bătându-și tamburina, ca un preludiu al vremii veșnice când, chemat pe marea punte de comandă din înalturi, i s-a poruncit să cânte alături de îngeri și să-și bată tamburina întru glorie; numit laș aici, aclamat erou acolo!