Cămașa de noapte
Stăteam întinși în pat, vorbind și ațipind din când în când, iar Queequeg își mai arunca drăgăstos picioarele brune și tatuate peste ale mele, apoi și le trăgea înapoi, așa de bine și în largul nostru ne simțeam unul cu celălalt! Până la urmă, din cauză că trăncăneam întruna, ne pieri somnul de tot și orice urmă de toropeală dispăru, astfel încât ne venea să ne sculăm iar, deși zorii erau încă destul de departe.
Așa înviorați ne simțeam, că nu mai puteam sta lungiți și încet-încet ne ridicarăm în capul oaselor, înveliți bine, ne rezemarăm spinările de tăblia patului și ne adunarăm laolaltă cei patru genunchi, aplecând deasupra lor amândouă nasurile, de parcă rotulele noastre ar fi fost tigăi de încălzit patul. Stăteam tare bine la căldură, mai ales că afară era atât de frig; ba chiar și dincolo de învelitoarea patului, căci în odaie nu era foc.
Ne simțeam bine mai ales fiindcă pentru a te bucura cu adevărat de căldură o părticică din corp trebuie să fie rece, căci nu există pe lumea aceasta vreo însușire care să fie ceea ce este altfel decât prin contrast. Nimic nu există în sine. Dacă te amăgești că te simți bine din creștet până în tălpi și că așa te simți de multă vreme, nu se mai poate spune că te simți bine.
Dar dacă, după cum era cazul meu și al lui Queequeg, vârful nasului ori creștetul capului îți e puțin rece, atunci te simți cel mai bine și simți fără tăgadă că ți-e cald. De aceea, în dormitor n-ar trebui să fie niciodată foc, una dintre neplăcerile de lux ale bogaților. Culmea unei astfel de plăceri este să nu stea decât pătura între tine, cu tihna și căldura ta, și frigul aerului de afară.
Atunci stai acolo ca unica scânteie caldă în inima unui cristal arctic.
Stăteam de ceva timp ghemuiți în acest fel, când mă gândii să deschid ochii; de obicei, când stau în așternut noaptea și chiar ziua, treaz sau dormind, îmi țin mereu ochii închiși ca să pot simți mai bine plăcerea de a sta în pat. Căci nimeni nu-și poate simți cum se cuvine propria identitate decât cu ochii închiși; de parcă întunericul ar fi într-adevăr elementul firesc al esenței noastre, deși lumina îi priește mai mult părții noastre de lut.
Deschizându-mi ochii și ieșind din întunericul meu plăcut, făurit de mine însumi, în bezna exterioară, impusă și grosolană, a miezului de noapte neluminat, simții o neplăcută repulsie. Nu mă deranjă sugestia lui Queequeg de a aprinde o lumină, căci eram treji de-a binelea și în plus mai dorea să și tragă câteva fumuri din tomahawk.
Cât de elastice devin prejudecățile noastre înțepenite când iubirea vine să le îndoaie! Doar cu o noapte în urmă mă îngrozea să-l știu fumând lângă mine și acum nimic nu-mi făcea mai mare plăcere, chiar dacă eram în pat, căci atunci părea plin de o bucurie casnică atât de senină. Nu mă mai îngrijoram peste măsură nici de polița de asigurare a hangiului.
Nu-mi păsa decât de atmosfera intimă și plăcută care se crease între doi prieteni adevărați ce împărțeau o pipă și o pătură. Cu jachetele noastre mițoase trase peste umeri, treceam tomahawkul de la unul la altul, până ce se formă încet deasupra noastră un baldachin albastru de fum, luminat de flacăra lămpii abia aprinse.
Nu știu dacă acest baldachin unduitor îl purtase pe sălbatic spre priveliști îndepărtate, dar începu să povestească despre insula pe care se născuse, iar eu, nerăbdător să îi aud povestea, îl îndemnai să mi-o spună. Se învoi bucuros. Deși pe atunci nu pricepeam bine multe dintre cuvintele lui, dezvăluirile de mai târziu, după ce mă familiarizasem cu vorbirea sa stâlcită, îmi îngăduie acum să înfățișez întreaga poveste, așa cum poate apărea în simplul schelet pe care îl dau.