Masa din cabină
Este amiază; și Dough-Boy, intendentul, scoțându-și fața palidă, ca o pâine, prin tambuchiul cabinei, îi vestește prânzul domnului și stăpânului său; acesta, așezat în barca de la pupa din partea de sub vânt, tocmai a făcut o observație a soarelui și socotește acum, mut, latitudinea pe tăblița netedă, în formă de medalion, din partea de sus a piciorului său de fildeș, rezervată acestei trebi zilnice. După nepăsarea lui deplină față de veste, ai crede că posomorâtul Ahab nu și-a auzit sluga. Dar îndată, prinzându-se de sarturile artimonului, se leagănă până pe punte și, spunând cu glas egal și lipsit de voioșie: «Prânzul, domnule Starbuck», dispare în cabină.
Când s-a stins ultimul ecou al pasului sultanului și Starbuck, primul Emir, are toate motivele să creadă că acesta s-a așezat, Starbuck se trezește din liniștea lui, face câteva ture pe scândurile punții și, după o privire gravă în habitaclul busolei, spune cu o undă de bunăvoință: «Prânzul, domnule Stubb», și coboară prin tambuchi. Al doilea Emir mai lenevește puțin pe lângă greement și apoi, scuturând ușor brațul vergii mari, ca să vadă dacă acea parâmă însemnată e în bună stare, reia și el vechiul refren și, cu un iute «Prânzul, domnule Flask», își urmează înaintașii.
Dar al treilea Emir, văzându-se acum singur-singurel pe puntea de la pupa, pare să se simtă scăpat de o stranie înfrânare; căci, făcând tot soiul de semne șirete cu ochiul în toate părțile și lepădându-și pantofii cu șuturi, se dezlănțuie într-o răbufnire iute, dar fără zgomot, de dans marinăresc, chiar deasupra capului Marelui Turc; apoi, printr-o mișcare dibace, azvârlindu-și șapca în gabia artimonului ca pe un raft, coboară chefliu, cel puțin cât încă se vede de pe punte, răsturnând rânduiala tuturor celorlalte alaiuri, încheindu-l pe al său cu muzică. Dar, înainte să pășească prin ușa cabinei de jos, se oprește, își pune o față cu totul nouă și atunci micul Flask cel neatârnat și vesel intră înaintea regelui Ahab în rolul lui Abjectus, sau Sclavul.
Nu este cea mai neînsemnată dintre ciudățeniile născute din puternica artificialitate a obiceiurilor mării că, pe când în aerul liber al punții unii ofițeri, dacă sunt întărâtați, se poartă destul de îndrăzneț și sfidător cu comandantul lor, pariez zece la unu că, dacă aceiași ofițeri coboară în clipa următoare la prânzul lor obișnuit în cabina aceluiași comandant, înfățișarea lor pe dată inofensivă, ca să nu spunem rugătoare și umilă, față de el, așezat în capul mesei, este de mirare, uneori de-a dreptul hazlie. De unde deosebirea aceasta? O problemă? Poate că nu. Să fi fost Belșațar, regele Babilonului, și să fi fost Belșațar nu cu trufie, ci cu bună-cuviință — în asta trebuie să fi fost, desigur, o undă de măreție lumească. Dar cel ce, cu un duh cu adevărat regesc și pătrunzător, stă în fruntea propriei mese, la care și-a poftit oaspeții, acel om, prin puterea sa necontestată și prin stăpânirea influenței sale personale pentru acel răstimp, întrece în măreția ținutei sale regești pe Belșațar, căci Belșațar nu era cel mai mare. Cine și-a ospătat prietenii măcar o dată a gustat ce înseamnă să fii Cezar. E o vrajă a țarismului social căreia nu te poți împotrivi. Acum, dacă la această socotință adăugați supremația oficială a unui căpitan de corabie, veți deduce pricina acelei particularități a vieții de mare pomenite adineauri.
Peste masa lui încrustată cu fildeș, Ahab domnea ca un leu de mare mut, cu coamă, pe plaja albă de corali, înconjurat de puii săi războinici, dar încă plini de respect. Fiecare ofițer își aștepta rândul să fie servit. Erau ca niște copilași înaintea lui Ahab; și totuși, în Ahab, nu părea să se ascundă nici cea mai mică trufie în viața obștească. Cu un singur gând, ochii lor ațintiți se prinseseră toți de cuțitul bătrânului, în vreme ce el tăia felul principal dinaintea sa. Nu cred că, pentru nimic în lume, ar fi pângărit clipa aceea cu cea mai măruntă observație, fie și despre un subiect atât de neutru ca vremea. Nu! Și când, întinzând cuțitul și furculița, între care era închisă felia de carne de vită, Ahab îi făcu astfel semn lui Starbuck să-i apropie farfuria, secundul își primi carnea ca și când ar fi primit de pomană; și o tăie delicat; și tresări puțin dacă, din întâmplare, cuțitul atingea farfuria; și o mestecă fără zgomot; și o înghiți, nu fără precauție. Căci, asemenea ospățului de încoronare de la Frankfurt, unde împăratul Germaniei prânzește cu gravitate alături de cei șapte Electori Imperiali, mesele acestea din cabină erau, într-un fel, mese solemne, mâncate într-o tăcere înfricoșătoare; și totuși, la masă, bătrânul Ahab nu oprea vorba; numai că el însuși era mut. Ce ușurare pentru Stubb, care se îneca cu mâncarea, când un șobolan făcu pe neașteptate tărăboi în cala de dedesubt. Iar bietul Flask cel mic era fiul cel mai tânăr, băiețașul acestei obositoare adunări de familie. Ale lui erau oasele de la fluierele vitei sărate; ale lui ar fi fost și pulpele de pasăre. Să fi îndrăznit Flask să se servească singur, asta trebuie să-i fi părut totuna cu furtul de gradul întâi. Dacă s-ar fi servit singur la masa aceea, negreșit, n-ar mai fi putut ține vreodată capul sus în lumea aceasta cinstită; totuși, lucru ciudat, Ahab nu-i interzisese niciodată. Și dacă Flask s-ar fi servit singur, după toate probabilitățile Ahab nici n-ar fi băgat de seamă. Mai puțin decât orice altceva, Flask îndrăznea să se servească din unt. Fie că își închipuia că stăpânii corăbiei nu i-l îngăduie fiindcă i-ar îmbâcsi tenul limpede și însorit; fie că socotea că, într-o călătorie atât de lungă, prin asemenea ape fără târguri, untul era la mare preț și, prin urmare, nu era pentru el, un subaltern; oricum ar fi fost, Flask, vai! era un om fără unt!
Încă ceva. Flask era ultimul care cobora la prânz, și Flask este primul care urcă. Gândiți-vă! Căci astfel prânzul lui Flask era tare înghesuit în timp. Starbuck și Stubb o luau amândoi înaintea lui; și tot ei aveau și privilegiul de a mai lenevi la urmă. Dacă până și Stubb, care e doar cu o treaptă mai sus decât Flask, se întâmpla să aibă poftă mică de mâncare și dădea curând semne că-și încheie masa, atunci Flask trebuia să se miște repede, altfel nu căpăta mai mult de trei îmbucături în ziua aceea; căci era împotriva sfântului obicei ca Stubb să iasă pe punte înaintea lui Flask. De aceea mărturisise odată Flask, între patru ochi, că, de când se ridicase la demnitatea de ofițer, din clipa aceea nu mai știuse cum e să fii altfel decât flămând, mai mult ori mai puțin. Căci ceea ce mânca nu-i potolea atât foamea, cât i-o păstra nemuritoare. Pacea și mulțumirea, socotea Flask, au plecat pe veci din stomacul meu. Sunt ofițer; dar cât mi-aș dori să pot apuca în pumn o bucată de vită dintr-aceea de odinioară, în teugă, cum făceam când eram om de la prova. Iată roadele înaintării acum; iată deșertăciunea gloriei; iată nebunia vieții! Pe deasupra, dacă vreun simplu marinar de pe „Pequod” i-ar fi purtat pică lui Flask în calitatea lui de ofițer, tot ce avea de făcut acel marinar ca să capete răzbunare din belșug era să meargă la pupa, la ora prânzului, și să tragă cu ochiul prin luminatorul cabinei la Flask, care stătea nătâng și înmărmurit înaintea înfricoșătorului Ahab.
Acum, Ahab și cei trei secunzi ai lui alcătuiau ceea ce s-ar putea numi prima serie la masa din cabina corăbiei „Pequod”. După plecarea lor, în ordine răsturnată față de venire, fața de masă de pânză era curățată sau, mai bine zis, adusă la o rânduială grăbită de intendentul palid. Și apoi cei trei harponieri erau poftiți la ospăț, ei fiind legatarii resturilor lui. Făceau pentru o vreme din falnica și măreața cabină un soi de sală a servitorilor.
Într-un contrast ciudat cu constrângerea greu de îndurat și cu apăsările despotice, fără nume și nevăzute, de la masa căpitanului, se afla libertatea fără griji și deplina lipsă de stinghereală, democrația aproape frenetică a acestor oameni de rang mai mic, harponierii. Pe când stăpânii lor, secunzii, păreau că se tem de sunetul balamalelor propriilor fălci, harponierii mestecau mâncarea cu atâta poftă, că se auzea un bubuit. Mâncau ca niște lorzi; își umpleau pântecele ca vasele indiene încărcate toată ziua cu mirodenii. Atât de nemaipomenite pofte aveau Queequeg și Tashtego, încât, pentru a umple golurile lăsate de masa dinainte, palidul Dough-Boy trebuia adesea să aducă un ditamai baron de vită sărată, parcă scos din carieră, dintr-un bou masiv. Și dacă nu era vioi în treaba asta, dacă nu se mișca într-un salt, un țopăit și o săritură, Tashtego avea un fel necuviincios de a-l grăbi, azvârlindu-i o furculiță spre spinare, ca pe un harpon. Iar odată, Daggoo, apucat de un chef neașteptat, ajută memoria lui Dough-Boy smulgându-l cu tot trupul în sus și vârându-i capul într-un blid mare de lemn, gol, în timp ce Tashtego, cu cuțitul în mână, începea să traseze cercul premergător scalpării. Era din fire un omuleț foarte nervos și tremurător, intendentul acesta cu față de pâine; odrasla unui brutar falit și a unei infirmiere de spital. Și, între priveliștea statornică a întunecatului și cumplitului Ahab și năvălirile periodice, gălăgioase, ale celor trei sălbatici, întreaga viață a lui Dough-Boy era un necontenit tremur de buze. De obicei, după ce avea grijă ca harponierii să primească tot ce cereau, scăpa din ghearele lor în cămara lui mică de alături și îi privea cu teamă prin jaluzelele ușii, până se termina totul.
Era o priveliște să-l vezi pe Queequeg așezat în fața lui Tashtego, punându-și dinții piliți în fața dinților indianului; de-a curmezișul lor, Daggoo ședea pe podea, căci o bancă i-ar fi dus capul cu panaș de dric până la grinzile joase ale tavanului; la fiecare mișcare a mădularelor lui colosale, întreaga alcătuire a cabinei joase se zguduia, ca atunci când un elefant african călătorește pe o corabie. Dar, cu toate acestea, marele negru era uimitor de cumpătat, ca să nu spunem delicat la mâncare. Părea abia cu putință ca, prin îmbucături atât de mici în comparație, să întrețină viața răspândită într-un trup atât de larg, de boieresc și de măreț. Dar, fără îndoială, nobilul sălbatic se hrănea zdravăn și bea din plin din belșugul aerului; și, prin nările larg deschise, trăgea în el viața sublimă a lumilor. Nu din vită și nici din pâine se fac ori se hrănesc uriașii. Dar Queequeg avea, când mânca, un plescăit de buze strașnic de barbar — un sunet destul de urât —, într-atât, încât tremurătorul Dough-Boy aproape se uita dacă nu se ascund urme de dinți pe propriile lui brațe slabe. Iar când îl auzea pe Tashtego strigând să vină el însuși, ca să-i poată fi roase oasele, intendentul cel simplu la minte mai că sfărâma vesela ce atârna în jurul lui în cămară, prin accesele sale bruște de tremur. Nici sunetul scrâșnit al pietrelor de ascuțit pe care harponierii le purtau în buzunare pentru lăncile și celelalte arme ale lor și cu care, la prânz, își ascuțeau cu ostentație cuțitele nu-l liniștea câtuși de puțin pe bietul Dough-Boy. Cum ar fi putut uita că, în zilele petrecute pe insula sa, Queequeg, bunăoară, trebuie să se fi făcut cu siguranță vinovat de câteva indiscreții ucigașe la ospețe. Vai! Dough-Boy! Greu o duce chelnerul alb care slujește canibalilor. Nu un șervet ar trebui să poarte pe braț, ci o pavăză. La vremea cuvenită, însă, spre marea lui bucurie, cei trei războinici ai mării sărate se ridicau și plecau; pentru urechile lui credule și născocitoare de povești, toate oasele lor războinice zornăiau în ei la fiecare pas, ca săbiile curbe ale maurilor în teci.
Dar, deși barbarii aceștia prânzeau în cabină și, cu numele, locuiau acolo, cum nu erau câtuși de puțin sedentari în obiceiurile lor, abia dacă se aflau vreodată în ea, în afară de vremea meselor și de clipa dinainte de culcare, când treceau prin ea spre încăperile lor aparte.
În această singură privință, Ahab nu părea o excepție față de cei mai mulți căpitani americani de baleniere, care, ca tagmă, înclină mai degrabă spre părerea că, de drept, cabina corăbiei le aparține și că numai din bunăvoință îi este îngăduit altcuiva, în orice clipă, să intre acolo. Așa că, în adevărul adevărat, despre secunzii și harponierii corăbiei „Pequod” s-ar fi putut spune mai potrivit că locuiau în afara cabinei decât în ea. Căci, atunci când intrau, era cam ca atunci când o ușă de la stradă intră în casă; întorcându-se înăuntru pentru o clipă, doar ca în clipa următoare să fie întoarsă iar afară; și, în chip statornic, locuind în aer liber. Nici nu pierdeau mult prin asta; în cabină nu era tovărășie; în viața obștească, Ahab era de neatins. Deși era cu numele cuprins în recensământul creștinătății, îi rămânea totuși străin. Trăia în lume cum trăia ultimul dintre urșii grizzly în Missouri cel colonizat. Și așa cum, după ce Primăvara și Vara se duseseră, acel Logan sălbatic al pădurilor, îngropându-se în scorbura unui copac, își petrecea iarna acolo, sugându-și propriile labe, tot așa, în bătrânețea lui vitregă și urlătoare, sufletul lui Ahab, închis în trunchiul scorburos al trupului său, se hrănea acolo din labele posomorâte ale negurii sale!