Cuvertura
A doua zi, în zori, mă trezii lângă Queequeg, care își pusese cu neasemuită afecțiune brațul peste mine, încât dacă ne-ar fi văzut cineva ar fi crezut cu ușurință că omul doarme cu nevasta.
Cuvertura cu care ne învelisem era lucrată din petice pătrate sau triunghiulare, colorate pestriț. Brațul canibalului era tatuat de sus până jos, descriind parcă un nesfârșit labirint cretan, în nuanțe variate, căci nu erau două porțiuni ale desenului care să aibă exact aceeași nuanță, ceea ce se datora, mă gândii eu, faptului că, pe mare, își ținuse brațul când la soare, când la umbră și-și suflecase mânecile când într-un fel, când într-altul. Mi se păru că brațul arăta întocmai ca o fâșie din acea cuvertură din petice, mai ales că, atunci când mă trezisem, brațul stătea în parte pe cuvertură și abia de-mi dădusem seama care-i cuvertura și care-i brațul tovarășului meu, așa de bine se potriveau. Numai simțind greutatea și apăsarea brațului mă lămurii că Queequeg mă luase în brațe.
Mă simții tare nelalocul meu și o să încerc să explic de ce: când eram copil, țin minte că mi s-a întâmplat ceva asemănător, deși nici acum nu știu dacă am visat sau a fost aievea.
Mi-amintesc că făceam nu știu ce năzdrăvănie — parcă încercasem să mă strecor în sus pe horn, cum văzusem că făcuse un mic coșar cu câteva zile în urmă — iar mama mea vitregă, care, nu știu cum se nimerea, găsea mereu prilej să mă altoiască sau să mă trimită la culcare nemâncat, ei bine, mama m-a tras înapoi apucându-mă de picioare și m-a trimis la culcare, deși nu era decât ora două după-amiaza în ziua de 21 iunie, care e cea mai lungă zi din an în emisfera noastră. M-am simțit îngrozitor, dar nu aveam ce să fac, așa că am urcat scările, am intrat în odăița mea de la al treilea etaj, am început să-mi dau hainele jos cât mai încet cu putință ca să trag de timp și, cu un oftat amar, m-am băgat în așternut.
Am zăcut acolo calculând disperat că trebuia să stau șaisprezece ore în pat până să pot nădăjdui la o înviere. Șaisprezece ore în pat! Mă dureau șalele numai gândindu-mă la asta. Și mai eram și în miezul zilei, iar pe fereastră intra lumina soarelui și se auzeau căruțele hurducăind pe stradă, iar casa răsuna de zumzetul glasurilor voioase.
Mă simțeam din ce în ce mai rău, iar în cele din urmă n-am mai suportat, m-am îmbrăcat și am coborât tiptil, în ciorapi, am căutat-o pe mama și m-am aruncat la picioarele ei implorând-o să-mi facă favoarea de a-mi da o bătaie zdravănă cu papucul pentru prostia pe care o făcusem, fiindcă orice era mai bine decât să mă oblige să stau în pat atâta timp. Dar ea era cea mai bună și mai conștiincioasă dintre mamele vitrege, așa că am urcat iar scările până în camera mea.
Am stat lungit în pat câteva ore, cu ochii larg deschiși, simțindu-mă așa de amărât cum nu m-am mai simțit niciodată după aceea, nici măcar atunci când am dat de necazuri mari. Trebuie că într-un sfârșit am alunecat într-o ațipeală chinuită de coșmaruri, iar când m-am trezit, încă amețit de vise, am deschis ochii și mi-am dat seama că odaia, care înainte era scăldată în lumină, era acum cufundată în întuneric. Un fior violent mi-a străbătut tot corpul: nu vedeam nimic și nu auzeam niciun zgomot, însă simțeam că în mâna mea se cuibărise o mână fantomatică.
Brațul îmi atârna peste cuvertură, iar stafia tăcută, fără nume și de neînchipuit, căreia îi aparținea mâna, părea să șadă chiar lângă patul meu. Am stat nemișcat o vreme, care mi-a părut atunci o eternitate, paralizat de frică și prea speriat pentru a-mi trage mâna, deși mă tot gândeam că, dacă aș izbuti s-o mișc fie și cu un țol, vraja aceea groaznică s-ar rupe.
Nu știu cum m-a furat iar somnul, dar când m-am trezit dimineața mi-am amintit totul înfiorându-mă și mi-am petrecut următoarele zile, săptămâni și luni încercând să dezleg misterul. Ba chiar și în ziua de azi mă tot frământ cu el.
Lăsând la o parte frica paralizantă, senzațiile pe care le trăisem când simțisem mâna fantomatică în mâna mea semănau mult, prin ciudățenia lor, cu cele care mă cuprinseră când mă trezii și văzui peste mine brațul păgân al lui Queequeg. Încet-încet îmi amintii ce se întâmplase noaptea trecută și, reconstituind limpede în minte fiecare întâmplare, nu-mi mai rămase nimic de făcut decât să mă amuz de încurcătura comică în care mă aflam, căci, oricât aș fi încercat să-i mișc brațul și să mă eliberez din strânsoarea lui de mire, el tot nu-mi dădea drumul, de parcă numai moartea ne-ar mai fi putut despărți. Încercai să-l trezesc strigându-l pe nume — „Queequeg!” —, dar el continua să sforăie liniștit. Încercai după aceea să mă întorc pe o parte, dar îmi simțeam gâtul ca prins în gulerul unui ham de cal și deodată simții o zgârietură ușoară. Dând cuvertura la o parte, văzui toporișca sălbaticului odihnindu-se liniștită lângă el ca un copilaș cu fața ascuțită ca un tăiș de topor. „Mi-am găsit de lucru, îmi zisei eu, să dorm într-o casă străină, în miezul zilei, cu un canibal și o toporișcă. Queequeg! Pentru numele cerului, Queequeg, trezește-te!”
Până la urmă, după multe zvârcoliri și predici zgomotoase, neîntrerupte, pe care i le ținui cum că nu se cade ca un bărbat să îmbrățișeze un alt bărbat într-un fel așa de matrimonial, reușii să scot de la el un mormăit și curând își retrase brațul, se scutură ca un câine din Terra Nova abia ieșit din apă și se ridică în capul oaselor, țeapăn ca o suliță, frecându-se la ochi și uitându-se la mine de parcă nu-și amintea bine cum ajunsesem acolo, deși părea că îi mijește încet în minte o vagă amintire despre mine.
Între timp, eu îl priveam liniștit, fără vreo îngrijorare serioasă, hotărât să observ îndeaproape o făptură așa de ciudată. Când își dădu seama în sfârșit ce e cu mine în patul lui și păru împăcat cu gândul, se dădu jos dintr-o săritură și îmi dădu de înțeles prin gesturi și mormăieli că, dacă vreau, o să se îmbrace el primul și o să plece, lăsându-mi întreaga cameră ca să mă îmbrac în voie.
Îmi zisei: „Queequeg, dată fiind situația, acesta-i un gest foarte civilizat.” Dar adevărul e că sălbaticii aceștia au o delicatețe înnăscută, orice ați spune; e uimitor cât sunt de politicoși din fire. Lui Queequeg îi fac acest compliment deoarece s-a purtat cu multă politețe și grijă față de mine, deși eu am dat dovadă de proastă creștere holbându-mă la el cum se îmbracă și se pregătește să iasă, copleșit de curiozitate și uitând cei șapte ani de-acasă.
În apărarea mea o să spun că nu vezi în fiecare zi un om ca el, așa că a meritat să-l urmăresc cu atenție deosebită, atât pe el, cât și obiceiurile lui.
Începu prin a-și pune pălăria pe cap, o pălărie din blană de castor, foarte înaltă, și apoi, fără să-și fi pus pantalonii, își înșfăcă cizmele. De ce făcu asta, nu știu să spun. Dar imediat se înghesui sub pat, cu cizmele în mână și pălăria pe cap, unde, după cum pufnea și se încorda, îmi dădui seama că se încălța; nu auzisem ca vreo regulă de bună-cuviință să ceară cuiva să se ascundă când își pune cizmele.
Dar pesemne Queequeg se afla în mijlocul transformării sale: nu era nici omidă, dar nici fluture. Era îndeajuns de civilizat ca să-și scoată în evidență ciudățenia în cel mai bizar chip. Educația sa nu era încă încheiată. Era încă un student. Dacă nu era cât de cât civilizat, nici nu s-ar mai fi deranjat să-și pună cizmele; dacă însă nu era un sălbatic, nu s-ar fi ascuns sub pat ca să le încalțe.
Ieși după un timp cu pălăria tare turtită și îndesată peste ochi și începu să șchiopăteze scârțâind prin cameră, de parcă, nefiind prea obișnuit cu cizmele, perechea lui — din piele de vacă umedă și încrețită, pesemne nici făcută pe măsura lui — l-ar fi strâns și l-ar fi chinuit teribil la primii pași făcuți în acea dimineață geroasă.
Văzând că ferestrele nu aveau perdele și că, strada fiind foarte îngustă, din casa de vizavi se vedea clar în cameră, iar Queequeg se fâțâia de colo-colo aproape numai în pălărie și în cizme, ceea ce nu constituia o înfățișare decentă, îl rugai cum putui mai bine să se grăbească și mai ales să-și pună mai repede nădragii. Făcu întocmai și după aceea începu să se spele.
La ora aceea a dimineții, orice creștin s-ar fi spălat pe față. Dar Queequeg, spre mirarea mea, nu se spălă decât pe piept, pe brațe și pe mâini. Își puse apoi jiletca și, apucând o bucată de săpun tare de pe spălător, o înmuie în apă și începu să-și clăbucească fața.
Mă uitai în jur să văd unde-și ține briciul când — ce să vezi! — el luă harponul de la capul patului, îi scoase coada lungă de lemn, dezveli vârful, îl ascuți de câteva ori pe cizmă și, ducându-se în dreptul micii oglinzi de pe perete, începu să-și răzuiască vârtos obrajii sau, mai bine zis, să-i harponeze. „Queequeg, îmi zisei eu, asta da folosire a celor mai bune lame Rogers!”
După aceea, nu m-am mai mirat de obiceiul acesta, căci am aflat că vârful unui harpon e făcut din oțel de cea mai bună calitate și că muchiile lui lungi și drepte sunt ținute mereu extrem de ascuțite.
Terminându-și restul toaletei, Queequeg ieși mândru din cameră, învelit în scurta lui marinărească de stofă groasă și purtându-și harponul ca pe un baston de mareșal.