Forja
Cu barba încâlcită și înfășurat într-un șorț țepos din piele de rechin, pe la amiază, Perth stătea între forjă și nicovală, aceasta din urmă așezată pe o buturugă de lemn de fier, ținând cu o mână un vârf de țepușă în cărbuni și cu cealaltă lucrând la plămânii forjei, când se ivi căpitanul Ahab, ducând în mână un mic săculeț de piele ruginiu. Încă la mică depărtare de forjă, posomorâtul Ahab se opri; până când, în cele din urmă, Perth, scoțându-și fierul din foc, începu să-l ciocănească pe nicovală — masa roșie azvârlea scântei în stoluri dese, plutitoare, dintre care unele zburau aproape de Ahab.
— Ăștia-s puii Mamei Carey de la tine, Perth? Mereu zboară în siajul tău; păsări de bun augur și ele, dar nu pentru toți — ia uite, ard; dar tu — tu trăiești printre ele fără să te pârlești.
— Fiindcă sunt pârlit peste tot, căpitane Ahab, răspunse Perth, sprijinindu-se o clipă pe ciocan; nu mai pot fi pârlit; nu poți pârli ușor o cicatrice.
— Bine, bine; ajunge. Glasul tău slăbit îmi sună prea liniștit, prea lucid în durerea lui. Nefiind nici eu în Rai, nu suport la alții nicio nenorocire care nu-i nebună. Ar trebui să înnebunești, fierarule; spune, de ce nu înnebunești? Cum poți îndura fără să fii nebun? Oare cerurile te mai urăsc, de nu poți înnebuni? Ce făceai acolo?
— Sudam un vârf vechi de țepușă, domnule; avea șanțuri și adâncituri.
— Și poți să-l netezești cu totul iar, fierarule, după ce a fost atât de greu încercat?
— Cred că da, domnule.
— Și presupun că poți netezi aproape orice șanțuri și adâncituri; oricât de tare ar fi metalul, fierarule?
— Da, domnule, cred că pot; toate șanțurile și adânciturile, în afară de unul.
— Ia uite aici, atunci! strigă Ahab, înaintând pătimaș și sprijinindu-și amândouă mâinile pe umerii lui Perth; ia uite aici — aici — poți netezi un șanț ca acesta, fierarule? întrebă, trecându-și o mână peste fruntea brăzdată; dacă ai putea, fierarule, cu mare bucurie mi-aș pune capul pe nicovala ta și ți-aș simți cel mai greu ciocan între ochi. Răspunde! Poți netezi șanțul acesta?
— Ah! Tocmai acela-i, domnule! N-am spus eu toate șanțurile și adânciturile, în afară de unul?
— Da, fierarule, acela-i; da, omule, nu poate fi netezit; căci, deși-l vezi numai aici, în carnea mea, s-a adâncit până în osul craniului meu — acela-i numai cute! Dar la o parte cu joaca de copii; fără căngi și țepușe astăzi. Ia uite aici! spuse, zgâlțâind săculețul de piele, de parcă ar fi fost plin cu monede de aur. Și eu vreau un harpon făcut; unul pe care o mie de perechi de draci înjugați să nu-l poată rupe, Perth; ceva care să rămână înfipt într-o balenă ca propriul ei os al înotătoarei. Iată materialul, spuse, azvârlind punga pe nicovală. Ia ascultă, fierarule, astea sunt cioturile de cuie adunate de la potcoavele de oțel ale cailor de curse.
— Cioturi de potcoavă, domnule? Păi, căpitane Ahab, atunci aveți aici cel mai bun și mai încăpățânat material cu care lucrăm noi, fierarii, vreodată.
— Știu, bătrâne; cioturile acestea se vor suda laolaltă ca cleiul din oasele topite ale ucigașilor. Repede! Făurește-mi harponul. Și făurește-mi mai întâi douăsprezece bare pentru tija lui; apoi încolăcește-le și răsucește-le și bate-le pe toate douăsprezece împreună, ca firele și toroanele unei parâme de remorcă. Repede! Suflu eu în foc.
Când, în cele din urmă, fură făcute cele douăsprezece bare, Ahab le încercă una câte una, răsucindu-le cu propria mână, în spirală, în jurul unui bolț de fier lung și greu. „Un cusur!” și-o respinse pe ultima. „Lucreaz-o din nou, Perth.”
După aceasta, Perth tocmai voia să înceapă să sudeze cele douăsprezece într-una singură, când Ahab îi opri mâna și spuse că avea să-și sudeze singur fierul. Apoi, pe când bătea cu ciocanul în nicovală, dregându-și glasul cu gâfâieli regulate, iar Perth îi întindea barele înroșite, una după alta, și forja silită din greu își azvârlea în sus flacăra intensă și dreaptă, parsul trecu în tăcere și, plecându-și capul spre foc, păru că invocă un blestem ori o binecuvântare asupra lucrului. Dar, când Ahab ridică ochii, se strecură într-o parte.
— Ce tot ocolește pe-acolo mănunchiul ăla de chibrituri Lucifer? mormăi Stubb, privind din teugă. Parsul ăla adulmecă focul ca un chibrit; și el însuși miroase a foc, ca tăvița cu pulbere a unei muschete încinse.
La urmă, tija, într-o singură bară întreagă, primi căldura de pe urmă; și, când Perth, ca s-o călească, o cufundă șuierând în butoiul cu apă de alături, aburul opăritor țâșni în fața aplecată a lui Ahab.
— Vrei să mă înfierezi, Perth? întrebă, tresărind o clipă de durere; atunci n-am făcut decât să-mi făuresc propriul fier de înfierat?
— Dea Dumnezeu să nu fie asta; totuși mă tem de ceva, căpitane Ahab. Nu-i harponul acesta pentru Balena Albă?
— Pentru diavolul alb! Dar acum, spinii; pe aceștia trebuie să-i faci tu însuți, omule. Iată bricele mele — cel mai bun oțel; ia-le și fă spinii ascuțiți ca acele lapoviței din Marea Înghețată.
O clipă, bătrânul fierar privi bricele de parcă ar fi dorit să nu le folosească.
— Ia-le, omule, n-am nevoie de ele; căci acum nici nu mă bărbieresc, nici nu cinez, nici nu mă rog până — dar uite — la lucru!
Modelat în cele din urmă în formă de săgeată și sudat de Perth de tijă, oțelul încheie curând fierul cu un vârf; și, pe când fierarul se pregătea să dea spinilor încălzirea de pe urmă, înainte de a le căli, îi strigă lui Ahab să aducă butoiul cu apă aproape.
— Nu, nu — fără apă pentru asta; vreau adevărata călire a morții. Hei, voi de-acolo! Tashtego, Queequeg, Daggoo! Ce ziceți, păgânilor? Îmi dați atâta sânge cât să acopere spinul acesta? întrebă, ținându-l ridicat sus. Un mănunchi de încuviințări întunecate răspunse: da. Se făcură trei înțepături în carnea păgână și spinii pentru Balena Albă fură apoi căliți.
„Ego non baptizo te in nomine patris, sed in nomine diaboli!” urlă Ahab în delir, pe când fierul răuvoitor devora, arzând, sângele de botez.
Acum, adunând de jos prăjinile de rezervă și alegând una de hicori, încă învelită în coajă, Ahab îi potrivi capătul în manșonul fierului. Fu apoi desfăcut un colac de parâmă nouă de remorcă, iar câțiva stânjeni din ea fură duși la vinci și întinși cu mare putere. Apăsând-o cu piciorul până când parâma zumzăi ca o coardă de harpă, aplecându-se apoi nerăbdător deasupra ei și nevăzând niciun toron rupt, Ahab exclamă: „Bine! Și acum legăturile.”
La un capăt, parâma fu despletită, iar firele separate și răsfirate fură toate împletite și țesute în jurul manșonului harponului; prăjina fu apoi înfiptă zdravăn în manșon; de la capătul de jos, parâma fu dusă până la jumătatea lungimii prăjinii și prinsă trainic așa, cu răsuciri de sfoară. După aceasta, prăjina, fierul și parâma — ca Cele Trei Ursitoare — rămaseră de nedespărțit, iar Ahab plecă posomorât, cu pași mari, ducând arma; sunetul piciorului său de fildeș și sunetul prăjinii de hicori răsunau amândouă a gol pe fiecare scândură. Dar, înainte să intre în cabină, se auzi un sunet ușor, nefiresc, pe jumătate zeflemitor și totuși nespus de jalnic. Ah, Pip! Râsul tău nenorocit, ochiul tău trândav, dar fără odihnă; toate mascaradele tale stranii se amestecau, nu fără înțeles, cu tragedia neagră a corăbiei melancolice și-și băteau joc de ea!