Ahab și Starbuck, în cabină
După obicei, în dimineața următoare pompau apa din corabie; și iată! O cantitate deloc neînsemnată de untură ieșea odată cu apa; butoaiele de dedesubt trebuie să fi început să curgă rău. Îngrijorarea era mare; iar Starbuck coborî în cabină să raporteze această întâmplare nefavorabilă.[21]
[21] Pe balenierele de cașaloți care au la bord o cantitate însemnată de untură, o îndatorire obișnuită, de două ori pe săptămână, este să se ducă un furtun în cală și să se ude din belșug butoaiele cu apă de mare; aceasta este apoi scoasă, la felurite intervale, cu pompele corăbiei. În felul acesta se caută să se păstreze butoaiele umede și etanșe; iar după schimbarea înfățișării apei scoase, marinarii descoperă lesne orice scurgere serioasă din prețioasa încărcătură.
Venind dinspre sud și vest, „Pequod” se apropia acum de Formosa și de insulele Bashee, între care se află una dintre ieșirile tropicale din apele Chinei în Pacific. Așa că Starbuck îl găsi pe Ahab cu o hartă generală a arhipelagurilor orientale întinsă înaintea lui și cu o alta, separată, înfățișând lungile coaste răsăritene ale insulelor japoneze — Niphon, Matsmai și Sikoke. Cu noul său picior de fildeș, alb ca zăpada, proptit în piciorul mesei, fixat cu șuruburi, și cu un briceag lung, încovoiat ca un cosor, în mână, uimitorul bătrân, cu spatele la ușa scării, își încrețea fruntea și își trasa din nou vechile drumuri pe mare.
— Cine-i acolo? întrebă, auzind pasul la ușă, dar fără să se întoarcă spre ea. Pe punte! Pleacă!
— Căpitanul Ahab se înșală; sunt eu. Se scurge untura din cală, domnule. Trebuie să ridicăm palancurile și să scoatem butoaiele.
— Să ridicăm palancurile și să scoatem butoaiele? Acum, când ne apropiem de Japonia; să stăm aici în pană o săptămână ca să cârpim niște cercuri vechi?
— Ori facem asta, domnule, ori irosim într-o zi mai multă untură decât am putea strânge într-un an. Merită să păstrăm ceea ce am venit să căutăm cale de douăzeci de mii de mile, domnule.
— Așa e, așa e; dacă o găsim.
— Vorbeam de untura din cală, domnule.
— Iar eu nici nu vorbeam, nici nu mă gândeam la ea. Pleacă! Las-o să curgă! Eu însumi curg din toate părțile. Da! Scurgeri în scurgeri! Nu numai că sunt plin de butoaie care curg, dar butoaiele acelea care curg sunt într-o corabie care curge; și asta-i o stare mult mai rea decât aceea a lui „Pequod”, omule. Totuși nu mă opresc să-mi astup scurgerea; căci cine o poate găsi în coca adânc încărcată; sau cum să spere s-o astupe, chiar dacă o găsește, în furtuna urlătoare a acestei vieți? Starbuck! Nu îngădui să fie ridicate palancurile.
— Ce vor spune proprietarii, domnule?
— Să stea proprietarii pe plaja din Nantucket și să urle mai tare decât taifunurile. Ce-i pasă lui Ahab? Proprietari, proprietari? Îmi tot trăncănești, Starbuck, despre proprietarii aceia zgârciți, de parcă proprietarii ar fi conștiința mea. Dar ia ascultă, singurul proprietar adevărat al unui lucru e cel care-l comandă; și ia aminte, conștiința mea e în chila acestei corăbii. Pe punte!
— Căpitane Ahab, spuse secundul înroșindu-se și înaintând în cabină cu o îndrăzneală atât de ciudat de respectuoasă și de precaută, încât părea nu numai că încearcă în toate chipurile să evite cea mai mică manifestare exterioară a ei, ci și că, în sinea ei, era mai mult de jumătate neîncrezătoare în ea însăși; un om mai bun decât mine ar putea foarte bine să treacă cu vederea la dumneavoastră ceea ce l-ar supăra destul de repede la un om mai tânăr; da, și la unul mai fericit, căpitane Ahab.
— Dracilor! Așadar îndrăznești măcar să mă judeci în gând? Pe punte!
— Nu, domnule, încă nu; vă implor. Și îndrăznesc, domnule — să fiu îngăduitor! N-am putea să ne înțelegem unul pe altul mai bine decât până acum, căpitane Ahab?
Ahab apucă o muschetă încărcată din rastel (care făcea parte din dotarea cabinelor celor mai multe corăbii din Mările Sudului) și, îndreptând-o spre Starbuck, exclamă: „Este un singur Dumnezeu care-i Domn peste pământ și un singur Căpitan care-i domn peste «Pequod». Pe punte!”
O clipă, în ochii scânteietori ai secundului și în obrajii lui de foc, aproape ai fi crezut că primise cu adevărat flacăra țevii ațintite. Dar, stăpânindu-și emoția, se ridică oarecum calm și, ieșind din cabină, se opri o clipă și spuse: „M-ați ultragiat, domnule, nu insultat; însă pentru asta nu vă cer să vă păziți de Starbuck; n-ați face decât să râdeți; dar Ahab să se păzească de Ahab; păziți-vă de dumneavoastră înșivă, bătrâne.”
„Prinde curaj, dar totuși ascultă; ce curaj prevăzător!” murmură Ahab când Starbuck dispăru. „Ce-a spus — Ahab să se păzească de Ahab — e ceva aici!” Apoi, folosind fără să-și dea seama muscheta drept toiag, cu fruntea de fier, măsură de colo-colo mica încăpere; dar curând cutele groase ale frunții i se destinseră și, punând arma la loc în rastel, urcă pe punte.
— Ești mult prea bun, Starbuck, îi spuse încet secundului; apoi ridică glasul către echipaj: „Strângeți velele de crucetă și luați toate terțarolele la gabiere, la proră și la pupă; brațați verga mare pe dos; ridicați palancurile și scoateți butoaiele din cala principală.”
Ar fi poate zadarnic să ghicim exact de ce, în privința lui Starbuck, Ahab se purtase astfel. Poate să fi fost o străfulgerare de cinste în el; ori doar o politică prudentă care, în această împrejurare, interzicea cu strășnicie cel mai mic semn de nemulțumire fățișă, oricât de trecător, la importantul prim ofițer al corăbiei sale. Oricum ar fi fost, ordinele îi fură îndeplinite; și palancurile fură ridicate.