Împletitorul de covorașe
Era o după-amiază noroasă și înăbușitoare; marinarii lâncezeau pe punți ori priveau fără gând peste bord, în apele de culoarea plumbului. Queequeg și cu mine țeseam domol un covoraș de frânghie, numit covoraș-sabie, ca legătură în plus pentru barca noastră. Atât de nemișcată și de potolită, și totuși într-un fel prevestitoare, era întreaga priveliște, iar în aer se ascundea o asemenea vrajă a visării, încât fiecare marinar tăcut părea topit în sinele său nevăzut.
Eram ajutorul sau pajul lui Queequeg, cât lucram la covoraș. În vreme ce treceam iar și iar bătătura de sfoară gudronată printre firele lungi ale urzelii, folosindu-mi propria mână drept suveică, iar Queequeg, stând cu trupul întors într-o parte, își strecura când și când greaua sabie de stejar printre fire și, privind alene spre apă, îndesa fiecare fir fără grijă și fără gând: zic că o visare atât de stranie domnea atunci peste toată corabia și peste toată marea, tulburată doar de sunetul surd și răzleț al sabiei, încât părea că acesta era Războiul Timpului, iar eu însumi o suveică ce țesea mecanic și țesea necontenit Sorții. Acolo stăteau firele fixe ale urzelii, supuse doar unei singure vibrații, care revenea mereu, neschimbată, și acea vibrație abia îngăduia altor fire să se împletească de-a curmezișul cu ale ei. Urzeala aceasta părea necesitatea; iar aici, cugetam eu, cu propria mea mână îmi mânuiesc propria suveică și îmi țes propriul destin în aceste fire de neschimbat. Între timp, sabia năvalnică și nepăsătoare a lui Queequeg lovea bătătura când pieziș, când strâmb, când cu putere, când slab, după cum se nimerea; și fiecare deosebire în lovitura de încheiere își avea corespondentul în înfățișarea țesăturii isprăvite; sabia acestui sălbatic, cugetam eu, care dă astfel în cele din urmă chip și urzelii, și bătăturii — această sabie domoală, nepăsătoare — trebuie să fie întâmplarea — da, întâmplarea, liberul arbitru și necesitatea — nicidecum nepotrivnice —, lucrând toate laolaltă și împletindu-se. Urzeala dreaptă a necesității nu poate fi abătută de la drumul ei de pe urmă — fiecare vibrație alternantă a ei, de fapt, nu tinde decât spre acel drum; liberul arbitru rămâne liber să-și mânuiască suveica printre firele date; iar întâmplarea, deși îngrădită în jocul ei între liniile drepte ale necesității și călăuzită de liberul arbitru în mișcările ei de-a curmezișul, deși astfel supusă poruncilor amândurora, întâmplarea le stăpânește pe rând și dă întâmplărilor ultima lovitură, aceea care le hotărăște chipul.
*****
Așa țeseam și tot țeseam când tresării la un sunet atât de straniu, de prelung, de sălbatic și de nepământesc în muzicalitatea lui, încât ghemul liberului arbitru îmi căzu din mână și rămăsei privind în sus, la norii de unde acel glas coborâse ca o aripă. Sus, pe crucete, stătea zănaticul acela din Gay Head, Tashtego. Trupul îi era întins cu nerăbdare înainte, mâna întinsă ca o baghetă, și la răstimpuri scurte, neașteptate, își repeta strigătele. Negreșit, poate că același sunet se auzea chiar în clipa aceea pe toate mările, din sute de posturi de veghe ale balenierelor, cocoțate tot atât de sus în văzduh; dar din puțini dintre plămânii acelor străji ar fi putut vechiul strigăt obișnuit să-și tragă o cadență atât de minunată ca din cei ai indianului Tashtego.
Cum stătea plutind deasupra ta, pe jumătate suspendat în văzduh, scrutând zarea cu atâta înfocare sălbatică, l-ai fi crezut vreun profet ori văzător ce privește umbrele Sorții și le vestește sosirea prin acele strigăte sălbatice.
— Uite-o cum suflă! Acolo! Acolo! Acolo! Suflă! Suflă!
— În ce parte?
— La travers, sub vânt, la vreo două mile! Un cârd întreg!
Îndată totul se puse în mișcare.
Cașalotul suflă cum ticăie un ceas, cu aceeași statornicie neabătută și sigură. Și prin aceasta vânătorii de balene deosebesc acest pește de celelalte neamuri ale genului său.
— Uite cozile! fu acum strigătul lui Tashtego; și balenele dispărură.
— Repede, intendentule! strigă Ahab. Ora! Ora!
Dough-Boy se grăbi jos, aruncă o privire la ceas și îi raportă lui Ahab minutul exact.
Corabia fusese acum abătută din vânt și înainta legănându-se ușor, cu vântul dinspre pupă. Cum Tashtego vestise că balenele se scufundaseră cu capul spre partea de sub vânt, ne așteptam cu încredere să le vedem iar drept înaintea prorei. Căci acel ciudat șiretlic pe care îl arată câteodată cașalotul când, scufundându-se cu capul într-o direcție, se întoarce totuși sub apă, nevăzut, și înoată repede în direcția potrivnică — înșelătoria aceea nu putea fi acum în joc; fiindcă nu era niciun temei să bănuim că peștii văzuți de Tashtego fuseseră în vreun chip alarmați ori că știau măcar de apropierea noastră. Unul dintre oamenii aleși să rămână de pază pe corabie — adică dintre cei nerânduiți la bărci — îl înlocuise între timp pe indian în vârful catargului mare. Marinarii de la trinchet și de la artimon coborâseră; ciubărele cu parâme fură fixate la locurile lor; brațele de susținere a bărcilor fură împinse în afară; verga mare fu întoarsă ca vântul să izbească fața dinainte a velei, iar cele trei bărci se legănau deasupra mării ca trei coșuri de cules fenicul de mare deasupra unor stânci înalte. În afara parapetelor, echipajele lor nerăbdătoare se țineau cu o mână de balustradă, pe când un picior li se cumpănea, gata de salt, pe copastie. Așa arată lungul șir de marinari ai unei nave de război, gata să se arunce la bordul unei corăbii dușmane.
Dar în această clipă hotărâtoare se auzi o exclamație neașteptată, care abătu toate privirile de la balenă. Toți, tresărind, se holbară la întunecatul Ahab, înconjurat de cinci năluci negricioase, ce păreau abia făurite din văzduh.