Piciorul lui Ahab
Graba cu care căpitanul Ahab părăsise „Samuel Enderby”, din Londra, nu fusese lipsită de o oarecare vătămare a propriei sale persoane. Se repezise cu atâta putere pe o bancă a bărcii, încât piciorul său de fildeș primise o zguduitură care aproape îl așchiase. Iar când, ajuns pe propria punte și în propria gaură de pivot de acolo, se răsuci atât de năvalnic, dându-i timonierului o poruncă grabnică (era, ca întotdeauna, ceva despre faptul că nu ținea îndeajuns de neabătut cârma), fildeșul deja zdruncinat mai suferi o asemenea răsucire și smucitură, încât, deși rămăsese întreg și părea în toate privințele zdravăn, Ahab nu-l mai socotea cu totul vrednic de încredere.
Și, într-adevăr, nu prea era de mirare că, în ciuda nesăbuinței nebune care-l stăpânea, Ahab dădea uneori mare atenție stării acelui os mort pe care se sprijinea în parte. Căci nu cu mult înainte ca „Pequod” să plece din Nantucket fusese găsit într-o noapte zăcând cu fața în jos la pământ, fără cunoștință; dintr-o întâmplare necunoscută și aparent inexplicabilă, de neînchipuit, mădularul său de fildeș se deplasase atât de violent, încât îl izbise ca un țăruș și aproape îi străpunsese vintrele; și numai cu cea mai mare greutate se vindecase cu totul rana chinuitoare.
Nici nu-i scăpase atunci minții sale monomane că toată cazna acelei suferințe de atunci nu era decât rodul nemijlocit al unei dureri de mai înainte; și părea să vadă prea limpede că, așa cum cea mai veninoasă reptilă a mlaștinii își perpetuează neamul tot atât de inevitabil ca cea mai dulce pasăre cântătoare a crângului, tot așa, deopotrivă cu fiecare fericire, toate întâmplările nenorocite își nasc în chip firesc semenele. Ba chiar mai mult decât deopotrivă, gândea Ahab; căci atât strămoșii, cât și urmașii Durerii merg mai departe decât strămoșii și urmașii Bucuriei. Căci, fără să pomenim de aceasta: că din anumite învățături canonice se poate deduce că, în vreme ce unor plăceri firești de aici nu li se vor naște copii pentru lumea cealaltă, ci, dimpotrivă, vor fi urmate de deznădejdea întregului iad, stearpă de orice bucurie, unele nenorociri vinovate ale muritorilor își vor naște totuși rodnic, dincolo de mormânt, un neam de dureri ce va spori veșnic; fără să pomenim câtuși de puțin de aceasta, tot pare să existe o inegalitate când cercetăm mai adânc lucrul. Căci, gândea Ahab, dacă până și cele mai înalte fericiri pământești au mereu ascunsă în ele o anumită micime fără însemnătate, toate durerile inimii au, în adâncul lor, un înțeles mistic și, la unii oameni, o măreție arhanghelică; iar urmărirea lor cu osârdie nu dezminte nici ea concluzia vădită. A lua urma genealogiilor acestor înalte nenorociri muritoare ne duce până la urmă printre întâile nașteri fără obârșie ale zeilor; astfel încât, în fața tuturor sorilor voioși ai cositului și a lunilor rotunde de seceriș, care sună lin din chimvale, trebuie să ne plecăm în fața acestui adevăr: zeii înșiși nu sunt pururea voioși. Semnul trist din naștere, de neșters, de pe fruntea omului nu este decât pecetea tristeții celor care o iscălesc.
Fără voie s-a dezvăluit aici o taină care poate că ar fi fost mai potrivit să fie descoperită mai înainte, într-un chip anume. Împreună cu multe alte amănunte privitoare la Ahab, rămăsese mereu pentru unii un mister de ce, o anumită vreme, atât înainte, cât și după plecarea lui „Pequod”, se ascunsese cu o izolare asemenea celei a Marelui Lama; și, în acel răstimp, căutase, parcă, un adăpost mut în senatul de marmură al morților. Motivul răspândit de căpitanul Peleg pentru acest lucru nu părea nicidecum îndestulător; deși, într-adevăr, în tot ce privea partea mai adâncă a lui Ahab, orice dezvăluire avea mai mult dintr-un întuneric plin de înțeles decât dintr-o lumină lămuritoare. Dar până la urmă totul ieși la iveală; cel puțin această chestiune. Acea întâmplare cumplită stătea la temelia însingurării lui vremelnice. Și nu numai atât: pentru acel cerc de pe țărm, ce se tot strângea și se împuțina, al celor care, dintr-un motiv sau altul, aveau privilegiul de a se apropia de el cu mai puține opreliști; pentru acel cerc sfios, nenorocirea pomenită mai sus — rămasă, cum era, fără vreo explicație din partea posomorâtului Ahab — se înveșmântase în spaime ce nu erau cu totul străine de tărâmul duhurilor și al tânguirilor. Astfel încât, din râvna lor pentru el, se înțeleseseră cu toții, pe cât le stătea în putere, să ascundă celorlalți cunoașterea acestui lucru; și de aceea nu ieși la iveală pe punțile lui „Pequod” decât după ce trecuse un răstimp însemnat.
Dar fie toate acestea cum or fi; aibă sau nu de-a face cu pământeanul Ahab sinodul nevăzut și nedeslușit din văzduh ori prinții și stăpânitorii răzbunători ai focului, în această chestiune de acum a piciorului său, el luă măsuri simple și practice: chemă dulgherul.
Iar când acel slujbaș apăru înaintea lui, îi porunci să se apuce fără zăbavă de făurirea unui picior nou și le ceru secunzilor să-i pună la îndemână toți montanții și toate grinzile din fildeș de falcă (de cașalot) adunate până atunci în călătorie, ca să se poată alege cu grijă materialul cel mai trainic și cu textura cea mai curată. Odată făcut acest lucru, dulgherul primi poruncă să termine piciorul în noaptea aceea și să-i pregătească toate accesoriile, fără să se folosească de cele ale piciorului de acum, socotit nesigur. Pe deasupra, se porunci ca forja corăbiei să fie ridicată din cală, unde trândăvea vremelnic; și, ca să se grăbească treaba, fierarului i se porunci să se apuce pe dată să făurească orice piese de fier ar fi fost trebuincioase.