Urmărirea. Prima zi
În noaptea aceea, în cartul de mijloc, când bătrânul — cum îi era din când în când obiceiul — ieși din tambuchiul în care se rezema și se duse la gaura lui de sprijin, își împinse deodată fața înainte, cu înverșunare, adulmecând aerul mării cum face câinele ager al unei corăbii când se apropie de vreo insulă sălbatică. Spuse că trebuia să fie o balenă prin apropiere. Curând, mirosul acela aparte, răspândit uneori până la mare depărtare de cașalotul viu, fu simțit de toți cei din cart; și niciun marinar nu se miră când, după ce cercetă compasul, apoi flamura indicatoare a vântului, apoi stabili cât mai exact cu putință relevmentul mirosului, Ahab porunci repede să se schimbe puțin cursul corăbiei și să se reducă velatura.
Chibzuiala pătrunzătoare care dictase aceste mișcări fu îndeajuns îndreptățită în zori, când se văzu o fâșie lungă, lucioasă, pe mare, drept înainte și întinsă în lung, netedă ca uleiul și semănând, prin încrețiturile de apă cutate care o mărgineau, cu urmele lustruite, ca de metal, ale unui curent de maree iute, la gura unui râu adânc și repede.
„Oameni la vârfurile arborilor! Chemați tot echipajul!”
Tunând în puntea teugei cu capetele a trei manele strânse laolaltă, Daggoo îi trezi pe cei adormiți cu asemenea bubuituri ale Judecății, că păreau să se fi revărsat ca o suflare din tambuchi, atât de numaidecât se iviră cu hainele în mâini.
„Ce vedeți?” strigă Ahab, întorcându-și fața drept spre cer.
„Nimic, nimic, domnule!” se auzi răspunsul strigat de sus.
„Velele de crucetă! — Bonetele! Jos și sus, în amândouă bordurile!”
Cu toate velele întinse, desfăcu acum parâma de siguranță păstrată pentru a-l ridica în vârful arboretului de zburător al arborelui mare; și în câteva clipe îl înălțau într-acolo, când, abia la două treimi din drumul în sus, scrutând înainte prin golul orizontal dintre gabierul mare și vela de crucetă, scoase în aer un țipăt ca de pescăruș: „Uite-o cum suflă! — Uite-o cum suflă! O cocoașă ca un deal de zăpadă! E Moby Dick!”
Aprinși de strigătul pe care cele trei santinele păreau să-l fi preluat deodată, oamenii de pe punte dădură fuga la greement, ca să vadă faimoasa balenă pe care o urmăreau de atâta vreme. Ahab ajunsese acum la locul său de sus, cu câteva picioare deasupra celorlalte santinele; Tashtego stătea chiar sub el, pe piesa de legătură din vârful arboretului de crucetă, astfel încât capul indianului era aproape la același nivel cu călcâiul lui Ahab. De la înălțimea aceasta, balena se vedea acum la vreo milă înainte, dezvăluindu-și la fiecare rostogolire a mării cocoașa înaltă, scânteietoare și aruncându-și regulat în aer jetul tăcut. Marinarilor lesne crezători li se părea același jet tăcut pe care-l zăriseră cu atât de multă vreme în urmă în oceanele Atlantic și Indian, luminate de lună.
„Și n-a văzut-o niciunul dintre voi mai înainte?” strigă Ahab către oamenii cocoțați de jur împrejurul lui.
„Am văzut-o aproape în aceeași clipă, domnule, în care a văzut-o Căpitanul Ahab, și am strigat”, spuse Tashtego.
„Nu în aceeași clipă; nu în aceeași — nu, dublonul e al meu, Soarta mi-a păstrat mie dublonul. Numai eu; niciunul dintre voi n-ar fi putut zări primul Balena Albă. Uite-o cum suflă! Uite-o cum suflă! — Uite-o cum suflă! Iar acolo! — Iar acolo!” strigă el, cu tonuri prelungi, tărăgănate, regulate, potrivite cu prelungirea treptată a jeturilor văzute ale balenei. „Se duce la fund! Strângeți bonetele! Coborâți velele de crucetă! Pregătiți trei bărci. Domnule Starbuck, ține minte, rămâi la bord și ai grijă de corabie. La cârmă! Vino în vânt, un punct de compas mai în vânt! Așa; ține-o, omule, ține-o! Uite lobii cozii! Nu, nu; numai apă neagră! Sunt gata toate bărcile acolo? Fiți gata, fiți gata! Coboară-mă, domnule Starbuck; mai jos, mai jos — repede, mai repede!” și alunecă prin aer până pe punte.
„Se îndreaptă drept sub vânt, domnule”, strigă Stubb, „tocmai în direcția opusă nouă; nu se poate să fi văzut încă nava.”
„Taci, omule! Fiți gata la brațele vergilor! Cârma de tot sub vânt! — Brațați strâns! Faceți velele să fluture! — Să fluture! Așa; bine așa! Bărcile, bărcile!”
Curând, toate bărcile, în afară de a lui Starbuck, fură coborâte; toate velele bărcilor întinse — toate pagaiele lucrând; cu o iuțeală ce încrețea apa, se avântau sub vânt, iar Ahab era în fruntea atacului. O palidă licărire de moarte aprinse ochii înfundați ai lui Fedallah; o mișcare hidoasă îi rodea gura.
Ca niște cochilii de nautil tăcute, prorele lor ușoare goneau prin mare; dar numai încet se apropiau de dușman. Pe măsură ce se apropiau, oceanul se făcea tot mai neted; părea că trage un covor peste valuri; părea o pajiște la amiază, atât de senin se întindea. În cele din urmă, vânătorul cu răsuflarea tăiată ajunse atât de aproape de prada sa, care părea să nu bănuiască nimic, încât întreaga ei cocoașă orbitoare se vedea limpede, alunecând pe mare ca un lucru de sine stătător, și mereu încadrată într-un inel rotitor de spumă din cea mai fină, lânoasă, verzuie. Văzu ridurile uriașe, încâlcite, ale capului puțin ieșit în afară, dincolo de ea. Înaintea acestuia, până departe peste apele moi, acoperite parcă de covoare turcești, mergea umbra albă, sclipitoare, a frunții lui late, lăptoase, iar un susur muzical o însoțea jucăuș; în urmă, apele albastre curgeau, schimbându-se între ele, în valea mișcătoare a siajului său neabătut; iar de amândouă părțile se ridicau bășici strălucitoare și dansau pe lângă el. Dar acestea erau sparte iarăși de degetele ușoare ale sutelor de păsări vesele care atingeau blând cu penele marea, alternând cu zborul lor capricios; și, ca un catarg de pavilion înălțat din coca vopsită a unei corăbii bogate, coada înaltă, dar sfărâmată, a unei lănci de curând înfipte ieșea din spinarea Balenei Albe; și, din când în când, una din norul de păsări cu degete moi, care pluteau și se strecurau încoace și-ncolo ca un baldachin peste pește, se așeza și se legăna tăcut pe această prăjină, cu penele lungi ale cozii fluturând ca niște fanioane.
O voioșie blândă — o puternică blândețe a repausului în iuțeală — învăluia balena ce aluneca. Nici taurul alb Jupiter, înotând cu Europa răpită, agățată de coarnele lui grațioase; cu ochii lui frumoși, galeși, ațintiți pieziș asupra fecioarei; cu o iuțeală lină, fermecătoare, încrețind apa drept spre iatacul de nuntă din Creta; nici Jupiter, nici acea mare maiestate Supremă! nu întrecea slăvita Balenă Albă în înotul ei atât de dumnezeiesc.
Pe fiecare coastă lină — odată cu valul despărțit, care, după ce o părăsea o singură dată, curgea atât de departe —, de pe fiecare coastă luminoasă, balena răspândea ispite. Nu-i de mirare că unii dintre vânători, cuprinși de o încântare fără nume și ademeniți de toată seninătatea aceasta, cutezaseră s-o atace; dar aflaseră, spre pieirea lor, că liniștea nu era decât veșmântul tornadelor. Totuși, liniștită, ademenitor de liniștită, o, balenă! aluneci înainte pentru toți cei care te văd întâia oară, oricât de mulți ai fi înșelat și nimicit în același fel mai înainte.
Și astfel, prin seninătățile liniștite ale mării tropicale, printre valurile care-și opriseră bătăile din palme de prea multă încântare, Moby Dick înainta, ascunzând încă vederii toate grozăviile trunchiului său scufundat, tăinuind cu totul hidoșenia răsucită a fălcii sale. Dar curând partea lui din față se ridică încet din apă; o clipă, întregul său trup ca de marmură alcătui o boltă înaltă, ca Podul Natural din Virginia, și, fluturându-și amenințător în aer lobii cozii ca niște stindarde, marele zeu se arătă, se cufundă în adânc și dispăru din vedere. Oprindu-se în zbor și atingând apa cu aripa, păsările albe de mare zăboviră cu dor deasupra ochiului de apă tulburată pe care-l lăsase.
Cu vâslele ridicate și pagaiele coborâte, cu scotele velelor lăsate libere, cele trei bărci pluteau acum tăcute, așteptând reapariția lui Moby Dick.
„O oră”, spuse Ahab, stând în picioare, înrădăcinat în pupa bărcii sale; și privi dincolo de locul balenei, către spațiile albastre, încețoșate, și întinderile largi, ademenitoare, de sub vânt. Fu numai o clipă; căci ochii păreau iarăși că i se învârtesc în cap pe când măturau cercul apelor. Vântul se întări acum; marea începu să se umfle.
„Păsările! — Păsările!” strigă Tashtego.
În lung șir indian, ca atunci când își iau zborul stârcii, păsările albe zburau acum toate spre barca lui Ahab; și, la câțiva yarzi de ea, începură să fâlfâie deasupra apei, rotindu-se iar și iar, cu strigăte vesele, de așteptare. Vederea lor era mai ascuțită decât a omului; Ahab nu putea descoperi niciun semn în mare. Dar deodată, scrutând tot mai jos adâncurile ei, zări acolo, în adânc, o pată albă, vie, nu mai mare decât o nevăstuică albă, care se ridica cu o iuțeală uimitoare și se mărea pe măsură ce urca, până când se întoarse, și atunci se arătară limpede două șiruri lungi, strâmbe, de dinți albi, sclipitori, plutind în sus din fundul de nedescoperit. Era gura deschisă a lui Moby Dick și falca sa încovoiată; trupul lui uriaș, umbrit, încă se contopea pe jumătate cu albastrul mării. Gura scânteietoare se căsca sub barcă asemenea unui mormânt de marmură cu ușa deschisă; și, cu o singură lovitură într-o parte a vâslei de cârmă, Ahab răsuci barca de lângă această năprasnică arătare. Apoi, chemându-l pe Fedallah să schimbe locul cu el, trecu la proră și, apucând harponul lui Perth, porunci echipajului să-și prindă vâslele și să fie gata să vâslească înapoi.
Acum, prin această răsucire la timp a bărcii în jurul axei sale, prora ajunsese, dinainte, cu fața spre capul balenei, care era încă sub apă. Dar, ca și cum ar fi înțeles stratagema, Moby Dick, cu inteligența răuvoitoare ce i se atribuia, se mută parcă de-a curmezișul într-o clipă, vârându-și capul cutat în lungul bărcii, dedesubtul ei.
Dintr-un capăt într-altul; prin fiecare scândură și fiecare coastă, barca tremură o clipă, în timp ce balena, culcată oblic pe spate, ca un rechin care mușcă, îi lua încet și pe pipăite toată prora în gură, astfel că falca de jos, lungă, îngustă, încovoiată, se arcui sus în aerul liber, iar unul dintre dinți se prinse într-un furchet. Albul perlat, albăstrui, dinăuntrul fălcii era la șase țoli de capul lui Ahab și se înălța mai sus de atât. În poziția aceasta, Balena Albă scutura acum lemnul ușor de cedru cum își scutură șoarecele o pisică de o cruzime blândă. Fedallah privea cu ochi fără uimire și-și încrucișă brațele; dar oamenii galbeni ca tigrii se rostogoleau peste capetele celorlalți, ca să ajungă cât mai la pupa.
Și acum, când amândouă copastiile elastice se arcuiau înăuntru și în afară, în vreme ce balena se juca în chipul acesta diavolesc cu barca sortită pieirii; și, fiindcă trupul ei se afla scufundat sub barcă, nu putea fi lovită cu harponul de la proră, căci prora era, parcă, aproape înăuntrul ei; și în vreme ce celelalte bărci se opriseră fără voie, ca înaintea unei crize grabnice căreia nu i se putea ține piept, atunci Ahab cel monomaniac, înfuriat de această apropiere chinuitoare a dușmanului, care-l așeza, viu și neajutorat, chiar în fălcile pe care le ura; scos din minți de toate acestea, apucă osul lung cu mâinile goale și se strădui sălbatic să-i desfacă strânsoarea de pe barcă. Pe când se zbătea astfel în zadar, falca îi alunecă din mâini; copastiile fragile se îndoiră înăuntru, se prăbușiră și se rupseră, în vreme ce amândouă fălcile, ca un foarfece uriaș, alunecând mai spre pupa, mușcară barca în două cu totul și se încleștară iarăși în mare, la mijloc între cele două epave plutitoare. Acestea plutiră în lături, cu capetele rupte plecate în jos; oamenii de pe epava pupei se agățau de copastii și se străduiau să țină bine vâslele ca să le lege de-a curmezișul.
În clipa aceea de început, înainte ca barca să fi fost încă ruptă, Ahab, cel dintâi care ghicise intenția balenei la ridicarea vicleană a capului — mișcare care slăbea pentru o clipă strânsoarea —, făcuse cu mâna o ultimă sforțare să împingă barca afară din mușcătură. Dar, alunecând numai și mai adânc în gura balenei și înclinându-se într-o parte pe când aluneca, barca îi smulsese mâinile de pe falcă; îl vărsase afară pe când se apleca să împingă; și astfel căzu cu fața drept pe mare.
Îndepărtându-se de pradă în unde, Moby Dick rămase acum la mică depărtare, mișcându-și vertical capul alb, lunguieț, în sus și în jos printre valuri; și, în același timp, rotindu-și încet întregul trup ca un fus; astfel că, atunci când fruntea lui uriașă, zbârcită, se ridica — la vreo douăzeci de picioare sau mai mult deasupra apei —, talazurile care se înălțau acum, cu toate valurile lor reunite, se spărgeau orbitor de ea; aruncându-și răzbunător stropii sfărâmați și mai sus în aer.[22] Tot așa, într-o furtună, valurile Canalului Mânecii, doar pe jumătate zăgăzuite, se trag înapoi de la temelia farului Eddystone numai ca să-i sară biruitoare peste vârf cu pulberea lor de apă.
[22] Această mișcare e proprie cașalotului. Își primește numele (pitchpoling) din asemănarea cu acea cumpănire pregătitoare, în sus și în jos, a lăncii de vânătoare, în manevra numită pitchpoling, descrisă mai înainte. Prin mișcarea aceasta, balena trebuie să vadă cel mai bine și cât mai cuprinzător toate obiectele care s-ar putea afla în jurul ei.
Dar, reluându-și curând poziția orizontală, Moby Dick înotă iute iar și iar în jurul echipajului naufragiat; frământând apa într-o parte în siajul său răzbunător, de parcă s-ar fi întărâtat singur pentru un alt atac, încă și mai ucigător. Vederea bărcii așchiate părea să-l înnebunească, asemenea sângelui strugurilor și dudelor aruncat înaintea elefanților lui Antiochus în cartea Macabeilor. Între timp, pe jumătate înăbușit de spuma cozii obraznice a balenei și prea beteag ca să înoate — deși se putea încă ține la suprafață, chiar în inima unui asemenea vârtej —, capul neajutoratului Ahab se vedea ca o bășică aruncată de colo-colo, pe care cea mai mică izbitură întâmplătoare ar fi putut-o sparge. De pe pupa frântă a bărcii, Fedallah îl privea fără curiozitate și cu blândețe; oamenii agățați de celălalt capăt în derivă nu-l puteau ajuta; era mai mult decât destul pentru ei să-și poarte singuri de grijă. Căci atât de înspăimântătoare în rotirea ei era înfățișarea Balenei Albe și atât de planetar de iuți cercurile tot mai strânse pe care le făcea, încât părea să se prăvale orizontal asupra lor. Și, deși celelalte bărci, nevătămate, se țineau încă aproape, tot nu cutezau să vâslească în vârtej ca să lovească, de teamă că aceasta ar da semnalul pieirii numaidecât a naufragiaților aflați în primejdie, cu Ahab cu tot; iar în cazul acela nici ele însele nu puteau spera să scape. Cu ochii încordați, așadar, rămâneau la marginea din afară a zonei cumplite, al cărei centru devenise acum capul bătrânului.
Între timp, toate acestea fuseseră văzute de la început din vârfurile arborilor corăbiei; și, brațându-și vergile în cruce, ea coborâse spre locul acela; și era acum atât de aproape, că Ahab o strigă din apă: — „Înaintați peste” — dar chiar atunci un val care se spărgea, venit de la Moby Dick, îl izbi și-l acoperi pentru o clipă. Dar, luptându-se să iasă iarăși din el și nimerind să se ridice pe o creastă înaltă, strigă: — „Înaintați peste balenă! — Alungați-o!”
Prora lui „Pequod” fu îndreptată spre el; și, spărgând cercul fermecat, corabia despărți cu adevărat Balena Albă de victima ei. Pe când aceasta se îndepărta înotând ursuză, bărcile zburară în ajutor.
După ce Ahab fu tras în barca lui Stubb, cu ochii injectați de sânge, orbiți, cu saramura albă închegată în riduri, îndelunga încordare a puterii sale trupești se frânse, și el se supuse neajutorat sorții trupului său: o vreme, zăcu zdrobit cu totul pe fundul bărcii lui Stubb, ca unul călcat în picioare de turme de elefanți. Din adâncul uscatului său lăuntric îi veneau vaiete fără nume, ca sunete pustii din râpe.
Dar tocmai intensitatea acestei prăbușiri fizice îi scurtă cu atât mai mult durata. În răstimpul unei clipe, inimile mari adună uneori într-un singur junghi adânc suma întreagă a durerilor mărunte, răspândite cu milă de-a lungul întregii vieți a oamenilor mai slabi. Și astfel, asemenea inimi, deși grabnice în fiecare suferință, adună totuși, dacă zeii o hotărăsc, în cursul vieții lor un veac întreg de nenorocire, alcătuit numai din intensități de-o clipă; căci, chiar în centrele lor fără întindere, acele firi nobile cuprind circumferințele întregi ale sufletelor mai prejos.
„Harponul”, spuse Ahab, ridicându-se pe jumătate și rezemându-se cu greu într-un braț îndoit — „e în siguranță?”
„Da, domnule, căci n-a fost aruncat; iată-l”, spuse Stubb, arătându-l.
„Pune-l înaintea mea; — lipsește vreun om?”
„Unu, doi, trei, patru, cinci; — au fost cinci vâsle, domnule, și iată cinci oameni.”
„Bine. — Ajută-mă, omule; vreau să stau în picioare. Așa, așa, îl văd! Acolo! Acolo! Tot sub vânt merge; ce jet săltăreț! — Luați mâinile de pe mine! Seva veșnică urcă iarăși prin oasele lui Ahab! Întindeți vela; afară cu vâslele; cârma!”
Se întâmplă adesea ca, atunci când o barcă e spartă, echipajul ei, cules de o altă barcă, să ajute la mânuirea acesteia; și urmărirea se continuă astfel cu ceea ce se numește vâslit cu câte doi oameni la fiecare vâslă. Așa era acum. Dar puterea adăugată bărcii nu egala puterea adăugată balenei, căci ea părea să-și fi pus câte trei oameni la fiecare înotătoare; înotând cu o viteză care arăta limpede că, dacă era continuată acum, în împrejurările acestea, urmărirea avea să se prelungească fără capăt, dacă nu fără speranță; și niciun echipaj nu putea îndura atât de multă vreme o asemenea încordare neîntreruptă, cumplită, la vâslă; lucru abia de îndurat într-o singură împrejurare de scurtă durată. Corabia însăși oferea atunci, cum se întâmplă uneori, mijlocul intermediar cel mai promițător de a ajunge prada. Așadar, bărcile se îndreptară acum spre ea și fură curând ridicate la gruiele lor — cele două părți ale bărcii sfărâmate fiind mai înainte puse la adăpost de corabie — și apoi, ridicând totul la bord, înălțându-și pânzele sus și întinzându-le în lături cu bonete, ca aripile cu articulație dublă ale unui albatros, „Pequod” coborî sub vânt pe siajul lui Moby Dick. La răstimpurile bine cunoscute, regulate, jetul scânteietor al balenei era anunțat neabătut din vârfurile arborilor ocupate de oameni; iar când se vestea că tocmai se dusese la fund, Ahab lua ora, apoi, măsurând puntea cu pasul și cu ceasul de la habitaclu în mână, îndată ce se scurgea ultima secundă din ceasul hărăzit, i se auzea glasul: — „Al cui e dublonul acum? O vedeți?” și, dacă răspunsul era Nu, domnule! le poruncea pe loc să-l înalțe la locul lui de sus. Așa se ducea ziua; Ahab, când sus și nemișcat, când măsurând fără odihnă scândurile punții.
Pe când umbla astfel, fără a scoate vreun sunet, în afară de strigătele către oamenii de sus ori de poruncile să înalțe o velă încă mai sus sau s-o întindă și mai larg — măsurând astfel înainte și înapoi puntea, sub pălăria trasă pe ochi —, la fiecare întoarcere trecea pe lângă propria lui barcă sfărâmată, care fusese lăsată pe puntea de la pupă și zăcea acolo răsturnată; prora ruptă lângă pupa zdrobită. În cele din urmă, se opri înaintea ei; și, așa cum pe un cer deja înnorat trec uneori noi cete de nori, peste fața bătrânului se furișă acum o mâhnire nouă de felul acesta.
Stubb îl văzu oprindu-se; și poate cu gândul, nu în zadar totuși, de a-și arăta propria tărie neștirbită și de a-și păstra astfel un loc de viteaz în mintea Căpitanului său, înaintă și, privind epava, exclamă: — „Ciulinul pe care l-a refuzat măgarul; îi înțepa prea tare gura, domnule; ha! ha!”
„Ce lucru fără suflet e acesta, care râde înaintea unei epave? Omule, omule! De nu te-aș ști viteaz ca focul neînfricat (și la fel de mecanic), aș putea jura că ești un laș. Nici geamăt, nici râs nu trebuie să se audă înaintea unei epave.”
„Da, domnule”, spuse Starbuck, apropiindu-se, „e o priveliște solemnă; o prevestire, și una rea.”
„Prevestire? Prevestire? — Dicționarul! Dacă zeii au de gând să-i vorbească pe față omului, vor vorbi cinstit pe față; nu vor da din cap și nu vor arunca vreo aluzie întunecată de babă. — Plecați! Voi doi sunteți polii opuși ai aceluiași lucru; Starbuck e Stubb întors pe dos, și Stubb e Starbuck; și voi doi sunteți toată omenirea; iar Ahab stă singur printre milioanele pământului locuit, fără zei și fără oameni drept vecini! Frig, frig — tremur! — Ei, ce-i? Sus acolo! O vedeți? Strigați la fiecare jet, chiar de-ar sufla de zece ori pe secundă!”
Ziua aproape se sfârșise; numai tivul veșmântului ei auriu mai foșnea. Curând, era aproape întuneric, dar oamenii de veghe rămâneau încă sus.
„Nu se mai vede jetul, domnule; — e prea întuneric”, strigă un glas din văzduh.
„Încotro mergea când a fost văzută ultima oară?”
„Ca înainte, domnule — drept sub vânt.”
„Bine! Acum, că-i noapte, va merge mai încet. Coborâți zburătorii și bonetele de crucetă, domnule Starbuck. Nu trebuie s-o ajungem și să trecem peste ea înainte de dimineață; acum face o traversare și s-ar putea să stea o vreme în pană. La cârmă! Țineți-o cu vântul din pupa și cu velele pline! — Cei de sus! Coborâți! — Domnule Stubb, trimite un om odihnit în vârful trinchetului și ai grijă să fie cineva acolo până dimineață.” — Apoi, înaintând către dublonul din arborele mare: — „Oameni buni, aurul acesta e al meu, căci l-am câștigat; dar am să-l las aici până va fi moartă Balena Albă; și atunci, oricare dintre voi o va zări întâiul în ziua când va fi ucisă, aurul acesta va fi al lui; iar dacă în ziua aceea tot eu o voi zări iarăși, atunci o sumă de zece ori mai mare va fi împărțită între voi toți! Plecați acum! — Puntea e a dumitale, domnule.”
Și, spunând acestea, se așeză pe jumătate în tambuchi și, trăgându-și pălăria pe ochi, rămase acolo până în zori, afară de răstimpurile când se dezmeticea ca să vadă cum se ducea noaptea.