Acul
A doua zi de dimineață, marea încă nepotolită se rostogolea în talazuri uriașe, lungi și domoale și, năvălind în urma clocotitoare a corăbiei „Pequod”, o împingea înainte ca palmele desfăcute ale unor uriași. Vântul puternic, neșovăitor, prisosea într-atât, încât cerul și văzduhul păreau niște vele uriașe, umflate în afară; lumea întreagă bubuia dusă de vânt. Învăluit în deplina lumină a dimineții, soarele nevăzut nu se făcea cunoscut decât prin intensitatea răspândită a locului său, unde baionetele razelor lui înaintau în snopi. Peste toate domneau podoabe heraldice, ca ale unor regi și regine babiloniene încoronate. Marea era ca un creuzet de aur topit, care saltă în clocote de lumină și căldură.
Păstrând îndelung o tăcere fermecată, Ahab stătea deoparte; și ori de câte ori corabia șovăitoare își cufunda sumbru bompresul, se întorcea să privească razele soarelui strălucitor prelungite înainte; iar când se lăsa adânc pe pupă, se întorcea îndărăt și vedea locul soarelui din urma ei și cum aceleași raze galbene se contopeau cu siajul ei neabătut.
„Ha, ha, corabia mea! Ai putea prea bine să fii luată acum drept carul marin al soarelui. Ho, ho! Voi, toate neamurile dinaintea prorei mele, vă aduc soarele! Înjugați și talazurile mai îndepărtate; hei! Unul după altul, mân marea!”
Dar, strunit brusc de vreun gând potrivnic, se grăbi spre timonă și ceru răgușit să i se spună încotro se îndrepta corabia.
„Est-sud-est, domnule”, spuse timonierul înfricoșat.
„Minți!” — lovindu-l cu pumnul încleștat. „Ne îndreptăm spre est la ceasul ăsta al dimineții, și soarele-i la pupă?”
La aceste vorbe, toată lumea rămase buimăcită; căci fenomenul observat atunci de Ahab scăpase, în chip de neînțeles, tuturor celorlalți; dar însăși evidența lui orbitoare trebuie să fi fost pricina.
Vârându-și capul pe jumătate în habitaclu, Ahab prinse dintr-o privire busolele; brațul ridicat i se lăsă încet; o clipă aproape că păru să se clatine. Stând în spatele lui, Starbuck se uită și el, și iată! Cele două busole arătau estul, iar „Pequod” mergea, tot atât de neîndoielnic, spre vest.
Dar înainte ca prima spaimă sălbatică să se răspândească printre marinari, bătrânul exclamă cu un râs înțepenit: „Am priceput! S-a mai întâmplat. Domnule Starbuck, tunetul de azi-noapte ne-a întors busolele — asta-i tot. Ai mai auzit de așa ceva, presupun.”
„Da; dar mie nu mi s-a mai întâmplat niciodată, domnule”, spuse posomorât secundul palid.
Aici trebuie spus că accidente ca acesta s-au petrecut, în mai mult de un caz, pe corăbii prinse în furtuni violente. Energia magnetică, așa cum se manifestă în acul marinarului, este, după cum știe toată lumea, în esență una și aceeași cu electricitatea văzută în cer; de aceea nu trebuie să ne mirăm prea mult că se întâmplă asemenea lucruri. În cazurile în care fulgerul a lovit chiar corabia, doborând unele piese ale arboradei și ale greementului, efectul asupra acului a fost uneori și mai funest; întreaga lui putere magnetică fiind nimicită, oțelul până atunci magnetic nu mai era mai folositor decât acul de împletit al unei bătrâne. Dar în oricare dintre cele două cazuri, acul nu-și mai recapătă niciodată, de la sine, puterea de la început, astfel vătămată ori pierdută; iar dacă busolele din habitaclu sunt afectate, aceeași soartă o au toate celelalte aflate în corabie, chiar de-ar fi cea mai de jos îngropată în carlingă.
Stând pe îndelete în fața habitaclului și cercetând busolele întoarse, bătrânul luă acum, cu muchia mâinii întinse, relevmentul exact al soarelui și, încredințat că acele erau întoarse tocmai în direcția opusă, strigă ordinele prin care direcția corăbiei trebuia schimbată în consecință. Vergile fură brațate la maximum; și încă o dată „Pequod” își împinse prora neînfricată în vântul potrivnic, căci cel socotit prielnic nu făcuse decât s-o amăgească.
Între timp, oricare i-ar fi fost gândurile tainice, Starbuck nu spuse nimic, ci dădu liniștit toate ordinele trebuincioase; iar Stubb și Flask — care păreau atunci să-i împărtășească întrucâtva simțămintele — se supuseră și ei fără murmur. Cât despre marinari, deși unii bombăneau în surdină, teama lor de Ahab era mai mare decât teama de Soartă. Dar, ca întotdeauna până atunci, harponierii păgâni rămaseră aproape cu totul neimpresionați; ori, dacă-i mișcase ceva, nu era decât un anume magnetism aruncat în inimile lor înrudite din inima neînduplecatului Ahab.
O vreme bătrânul străbătu puntea în reverii legănate. Dar, întâmplându-se să-i alunece călcâiul de fildeș, văzu tuburile de vizare de aramă, strivite, ale cvadrantului pe care-l izbise cu o zi înainte de punte.
„Biet, mândru privitor la ceruri și pilot al soarelui! Ieri te-am distrus, iar azi busolele m-ar fi distrus bucuros pe mine. Așa, așa. Dar Ahab încă e stăpânul magnetului orizontal. Domnule Starbuck — o lance fără prăjină; un mai greu și cel mai mic dintre acele velarului. Repede!”
Poate că impulsului ce-i dicta lucrul pe care avea să-l facă i se adăugau și anumite motive de prevedere, al căror țel ar fi putut fi să reînvie curajul echipajului printr-o ispravă a dibăciei sale subtile, într-o chestiune atât de minunată ca aceea a busolelor întoarse. Pe lângă aceasta, bătrânul știa bine că a cârmi după ace îndreptate în sens contrar, deși cu stângăcie se putea face, nu era un lucru peste care marinarii superstițioși să treacă fără oarecare fiori și prevestiri rele.
„Oameni buni”, spuse el, întorcându-se cu fermitate spre echipaj, pe când secundul îi dădea lucrurile cerute, „oamenii mei, tunetul a întors acele bătrânului Ahab; dar din bucățica asta de oțel Ahab își poate face unul al lui, care să arate direcția la fel de drept ca oricare altul.”
Marinarii schimbară priviri sfioase, de uimire servilă, când se spuseră acestea; și, cu ochii vrăjiți, așteptară orice magie avea să urmeze. Dar Starbuck își întoarse privirea.
Cu o lovitură de mai greu, Ahab desprinse capul de oțel al lăncii; apoi îi dădu secundului lunga tijă de fier rămasă și-i porunci s-o țină vertical, fără să atingă puntea. După aceea, lovind în repetate rânduri capătul de sus al acestei tije cu maiul, așeză acul cu vârful tocit, în picioare, pe capătul ei și-l lovi și pe acesta de câteva ori, mai ușor, secundul ținând încă tija ca mai înainte. Apoi, făcând cu el câteva mici mișcări ciudate — nu se știe dacă neapărat trebuincioase magnetizării oțelului ori menite numai să sporească spaima respectuoasă a echipajului —, ceru fir de in; și, trecând la habitaclu, scoase cele două ace întoarse și suspendă orizontal acul de cusut vele, de mijlocul lui, deasupra uneia dintre roze. La început, oțelul se învârti iar și iar, tremurând și vibrând la ambele capete; dar în cele din urmă se așeză la locul său, iar Ahab, care urmărise cu încordare acest rezultat, se trase fără șovăială înapoi de la habitaclu și, întinzând brațul spre el, exclamă: „Uitați-vă voi înșivă dacă Ahab nu e stăpânul magnetului orizontal! Soarele e la est, și busola asta o jură!”
Unul după altul se aplecară să privească înăuntru, căci numai propriii lor ochi puteau convinge o neștiință ca a lor; și unul după altul se furișară de acolo.
În ochii lui de foc, plini de dispreț și triumf, îl vedeai atunci pe Ahab în toată trufia lui fatală.