Capitolul III

La „Balena Scuipătoare”

Pătrunzând în hanul cu fronton, ajungeai într-un hol larg și scund, care se întindea fără rânduială și era decorat cu lambriuri învechite ce aminteau de parapetul unei nave în ruină. Pe un perete atârna un tablou mare, pictat în ulei și atât de afumat și de scorojit, încât, în luminile piezișe și inegale în care îl priveai, doar dacă îl studiai cu sârguință, reveneai la el în chip sistematic și îi întrebai cu grijă pe vecini, puteai să înțelegi ce anume înfățișează.

Așa erau de alambicate culorile și umbrele, că ai fi zis că e opera vreunui tânăr ambițios care, pe vremea vrăjitoarelor din Noua Anglie, se hotărâse să înfățișeze haosul vrăjit. Iar dacă priveai îndeajuns și îți băteai capul și mai ales dacă deschideai ferestruica dinspre capătul din spate al holului, ajungeai la concluzia că o asemenea idee, oricât de puțin probabilă, nu era chiar în totalitate absurdă.

Dar ceea ce te inducea în eroare cel mai mult era o formă lungă, mlădioasă, neagră și de rău augur în mijlocul tabloului, plutind peste trei linii verticale, albastre și șterse care pluteau într-o spumă bizară. Era o pictură așa de mlăștinoasă, jilavă și scârboasă, încât putea înnebuni de-a binelea un om care suferea cu nervii. Totuși, era în ea o sublimitate nelămurită, abia atinsă, de neînchipuit, care te făcea să o privești întruna, până când îți jurai că o să descoperi secretul pe care îl conține.

Din când în când îți venea câte o idee genială, desigur înșelătoare: „E Marea Neagră într-o furtună la miezul nopții!” „E lupta nefirească dintre cele patru elemente primordiale!” „E o pustietate pârjolită!” „E un peisaj de iarnă hiperborean!” „E ruperea gheții de pe râul încremenit al Timpului!” Dar toate aceste presupuneri erau împrăștiate de un detaliu sumbru ce se ascundea în mijlocul picturii, care, odată descoperit, lămurea totul.

Oare nu seamănă cu un pește gigantic? Chiar cu marele Leviatan?

De fapt, pictorul voise să înfățișeze următorul lucru (aceasta fiind teoria mea finală, bazată în parte pe părerile adunate de la mai mulți bătrâni cu care stătusem de vorbă): o corabie care navighează pe la Capul Horn, prinsă într-un uragan, pe jumătate scufundată și zvârcolindu-se în valuri, cu numai cele trei catarge despuiate încă la vedere; o balenă furioasă, vrând să sară cu totul peste corabie, e surprinsă în uriașa mișcare prin care se înfige în vârfurile celor trei catarge.

Peretele opus era acoperit de o înșiruire păgână de bâte și sulițe monstruoase. Unele erau împodobite cu dinți ce semănau cu niște ferăstraie de fildeș, pe altele erau înnodate smocuri de păr uman, iar una dintre ele avea forma unei secere, cu un mâner mare, arcuit, care părea la fel de mare ca arcul lăsat în iarba proaspăt cosită de un cosaș cu brațe lungi. Toată treaba aceasta te făcea să te cutremuri și să te întrebi îngrozit ce fel de canibal pornise să culeagă o recoltă de morți cu o asemenea ustensilă înspăimântătoare de ciopârțit.

Între toate acestea erau amestecate lance și harpoane vechi, ruginite și sfărâmate. Unele aveau chiar propriile lor povești. Cu această lance odinioară lungă, acum îndoită în ultimul hal, a ucis Nathan Swain acum cincizeci de ani cincisprezece balene într-o singură zi. Iar acel harpon, care astăzi pare mai degrabă un tirbușon, a fost aruncat în Marea Java într-o balenă care a fugit cu el și a fost ucisă ani mai târziu lângă Capul Blanco.

S-a descoperit că harponul intrase pe la coadă și se mișcase prin trupul balenei, străbătând patruzeci de picioare, ca un ac neliniștit rătăcitor prin corpul unui om, până când fusese găsit înfipt în cocoașă.

Trecând de holul obscur printr-o arcadă joasă, tăiată prin ceea ce fusese odinioară un horn central mare, cu vetre de jur împrejur, intrai în camera comună. Aceasta era și mai întunecată, apăsată parcă de grinzile din tavan și cu podeaua denivelată de trecerea anilor; părea că pășești prin încăperile de sub punte ale unei corăbii vechi, mai ales într-o noapte urlătoare ca aceasta, când bătrâna arcă ancorată la colț se legăna atât de furios.

Într-o parte a camerei se afla o masă lungă și joasă, ca o poliță, pe care stăteau vitrine cu geamuri crăpate și în care erau îngrămădite tot felul de rarități prăfuite adunate din toate colțurile lumii. Cealaltă parte a camerei era dominată de o vizuină întunecată — barul, o încercare rudimentară de a imita capul unei balene propriu-zise. Oricum ar fi fost, se distingea clar osul uriaș și arcuit al fălcii balenei, atât de lat încât aproape că puteai trece cu o caleașcă pe dedesubt.

Înăuntrul vizuinii erau așezate rafturi șubrede pe care stăteau înghesuite carafe, sticle și butelcuțe, iar în fălcile acelea ale pieirii grabnice se agita, ca un alt Iona cel blestemat — de altfel, așa i se și zicea —, un bătrânel uscățiv care le vindea scump marinarilor, pe banii lor, delir și moarte.

Ce groaznice sunt paharele umplute cu otravă! Deși pe dinafară păreau într-adevăr cilindrice, pe dinăuntru, acele pahare verzi, cu ochi bulbucați, se îngustau amăgitor spre un fund mincinos. Meridiane paralele, scobite grosolan în sticlă, încercuiau cupele tâlharilor. Pentru un pahar plin până la prima măsură plăteai un penny, până la a doua cu un penny mai mult și tot așa până când paharul era umplut până în vârf — măsura care se numea „a Capului Horn” și pentru care plăteai un șiling.

Înăuntru găsii câțiva marinari tineri adunați în jurul unei mese, care examinau cu atenție, la lumina slabă, câteva exemplare de oase de balenă sculptate. Îl căutai pe hangiu să-i spun că doresc să iau o cameră, dar singurul răspuns pe care îl primii fu că tot hanul e plin și că nu are nici măcar un pat liber.

— Ba, ia stai! exclamă el și se lovi cu palma peste frunte. N-ai nimic împotrivă să-mparți patul cu un harponier, ai? Pare-mi-se că te duci la vânătoare de balene, așa că mai bine te-nveți de pe-acum cu treburi de-astea.

Zisei că nu mi-a plăcut niciodată să împart patul cu altcineva și, dacă trebuie să o fac, atunci depinde de ce fel de om e vorba, dar dacă hangiul chiar nu avea niciun alt loc pentru mine și harponierul nu era absolut dezagreabil, atunci, decât să bat străzile printr-un oraș necunoscut pe o vreme așa de nesuferită, mai bine mă mulțumeam cu jumătate din patul unui om de ispravă.

— Așa zic și eu. Bine, atunci, șezi aici. De mâncat vrei să mănânci? Iac-acuși e gata.

Mă așezai pe o laviță veche, sculptată toată ca băncile din parcul Battery. La un capăt, un marinar bătrân, căzut pe gânduri, o tot cresta cu briceagul. Se apleca și lucra cu migală în lemnul dintre picioarele lui. Încerca să sculpteze o corabie cu velele în vânt. Dar nu-mi părea să-i reușească prea bine.

În sfârșit, vreo patru sau cinci dintre noi furăm chemați la masă într-o cameră alăturată în care era frig ca în Islanda: nu se făcea deloc focul, fiindcă, zicea hangiul, nu-și putea îngădui cheltuiala. Singura lumină care ardea provenea de la două lumânări de seu, fiecare în propriul lințoliu de seu scurs. Furăm nevoiți să ne încheiem hainele până în gât și să strângem cu degetele pe jumătate degerate ceștile cu ceai fierbinte.

Dar masa se dovedi a fi îmbelșugată, și mâncarăm nu numai carne și cartofi, ci, închipuie-ți! chiar și găluște! Găluște la cină! Un băiat mai tinerel, îmbrăcat cu o pelerină verde, înfuleca de zor găluștele.

— Măi băiatule, îi zise hangiul, vezi că ai să visezi urât la noapte, să fiu al naibii dacă nu!

— Auzi, îi șoptii hangiului, nu-i ăsta harponierul, nu?

— Nu, îmi răspunse cu o expresie drăcește de șugubeață, harponierul e unu’ oacheș. Nu mănâncă niciodată găluște, înfulecă numai fripturi, și alea numai în sânge.

— Pe naiba! Și unde-i acum? E aici?

— O să se-ntoarcă numaidecât, veni răspunsul.

Fără să vreau, începui să-mi fac tot felul de gânduri despre harponierul cel oacheș. Mă hotărâi, în orice caz, că, dacă e musai să dormim împreună, să-l las pe el să se dezbrace și să se bage în pat înaintea mea.

Odată ce se sfârși cina, ne întoarserăm toți în bar unde, neavând altceva de făcut, mă așezai să-i privesc pe ceilalți. Deodată de afară se auzi o gălăgie veselă. Sărind în sus, hangiul strigă:

— Ăsta-i echipajul de pe Grampus, am văzut azi-dimineață că fusese semnalat în larg. Au stat trei ani pe mare și se-ntorc cu corabia doldora de mărfuri. Bucurați-vă, băieți, o să auzim ultimele noutăți din insulele Fiji!

Intrarea răsună de pașii greoi ai marinarilor, iar când ușa fu dată de perete, năvăli înăuntru o hoardă nestăpânită de marinari. Înfofoliți în mantale păroase de cart și fulare de lână jerpelite și zdrențuite și având toți țurțuri în barbă, păreau o năvală de urși din Labrador. Tocmai ce acostaseră și acesta era primul loc în care intraseră, așa că nu era de mirare că se duseră glonț spre gura balenei care adăpostea barul unde bătrânul Iona cel zbârcit nu mai prididea să le toarne în pahare. Unul se plângea de o răceală, dar Iona îi găsi repede leac turnându-i o amestecătură ca smoala de gin și melasă care, se jura Iona, te curăța de toate răcelile și guturaiurile, fără să conteze de când erai răcit sau că te apucaseră frigurile fie pe coasta Labradorului, fie în partea dinspre vânt a unui aisberg.

Băutura li se urcă degrabă la cap, așa cum se întâmplă chiar și cu pilangiii înrăiți atunci când se întorc de pe mare, și începură să se țină de ștrengării făcând un zgomot de nedescris.

Uitându-mă la ei, văzui că unul dintre nou-sosiți stătea deoparte și, deși se vedea că nu voia să le strice voia bună cu mina lui abătută, se ferea să se alăture bandei gălăgioase. Îmi trezi imediat curiozitatea, iar fiindcă zeii mării ne sortiseră să fim camarazi pe navă (deși, în ceea ce privește povestea aceasta, rolul lui avea să fie doar al unui asociat tăcut), o să-l descriu în câteva cuvinte.

Ridicat în toată înălțimea lui, măsura șase picioare bune, avea umeri solizi și pieptul ca un baraj. Rar mi-a fost dat să văd un om atât de musculos. Fața îi era înăsprită de vânt, bronzul îi făcea dinții să pară sclipitori, însă în umbrele adânci ale ochilor îi pluteau amintiri ce nu păreau să-i aducă multă bucurie. Îmi dădui seama imediat după voce că era din sud și socotii după statură că trebuie să fi fost un muntean din munții Alleghany din Virginia.

Tocmai când petrecerea tovarășilor săi era în toi, omul se făcu nevăzut și nu-l mai întâlnii până când ajunserăm să lucrăm amândoi pe aceeași corabie. După câteva minute, marinarii voioși își dădură seama că nu mai era și fiind, pare-se, un om la care țineau mult, începură să-l strige: „Bulkington! Bulkington! Unde-i Bulkington?”, și ieșiră din han să-l caute.

Ceasul se făcuse nouă și, cum după ce încetase larma în cameră se așternuse o liniște de mormânt, începui să mă gândesc cu mândrie la planul pe care îl pusesem la cale chiar înainte să intre mateloții.

Nimănui nu i-ar plăcea să doarmă cu altul în pat, chiar dacă acel cineva i-ar fi frate. Nu știu cum se face că oamenii preferă să fie singuri când pun capul pe pernă. Iar când vine vorba să dormi cu un străin pe care chiar nu l-ai mai văzut în viața ta, într-un han în care n-ai mai poposit, într-un oraș în care n-ai mai fost, și pe deasupra omul să mai fie și harponier, atunci chiar că-ți faci tot felul de gânduri.

Zău dacă e vreun motiv să dormi doi în pat, marinar fiind. Marinarii nu dorm doi într-un pat pe mare, după cum nici regii burlaci nu dorm astfel pe uscat. Desigur, stau toți într-o cabină mare, dar are fiecare hamacul lui, pătura lui și doarme în propria-i piele.

Cu cât mă gândeam mai mult la harponier, cu atât îmi părea mai nesuferit gândul de a dormi cu el. Era la mintea cocoșului că, având slujba pe care o avea, așternuturile n-aveau să fie dintre cele mai curate sau mai fine. Mă cutremuram numai gândindu-mă la ele. Și oricum se făcea târziu, iar un om cumsecade ar fi trebuit să se întoarcă și să se bage în pat. Dacă ar fi fost să intre noaptea peste mine, de unde să știu eu prin ce speluncă a umblat?

— Hangiule! M-am răzgândit, n-o să dorm cu harponierul. Mă culc pe banca asta.

— Cum poftești, da’ mi-e părere de rău că nu pot să-ți dau o față de masă să dormi pe ea și să știi că-i tare blestemată banca asta, zise pipăind nodurile și crestăturile. Da’ stai așa, Skrimshander, că am o rindea în bar. Acuși o aduc și-ți fac un culcuș pe cinste.

Acestea fiind spuse, se duse după rindea. Mai întâi scutură banca de praf cu vechea lui batistă de mătase și apoi se porni să-mi aranjeze patul, rânjind tot timpul ca un maimuțoi. Așchiile zburau în stânga și-n dreapta până când rindeaua se opinti într-un nod mare și încăpățânat, mai să-i sucească mâna. Îi zisei atunci să-l lase în plata Domnului de pat că era bun și așa și oricât l-ar fi șlefuit tot nu putea face puf de eider dintr-o scândură de pin. Strânse așchiile tot rânjind, le aruncă într-o sobă din mijlocul camerei și își văzu mai departe de treburi, lăsându-mă singur cu gândurile mele.

Mă apucai apoi să măsor banca și descoperii că era cu un picior prea scurtă, dar dacă puneam și un scaun se făcea numai bună. Văzui însă că era și cu un picior prea îngustă, iar cealaltă bancă din cameră era cu vreo patru țoli mai înaltă, deci nu le puteam lipi. Într-un sfârșit hotărâi să așez banca de-a lungul singurului loc liber de lângă perete, lăsând între ele puțin spațiu în care să-mi încapă spinarea.

Se ivi însă altă problemă: pe sub fereastră venea un curent așa de puternic, încât îmi zădărnicea toate planurile, mai ales că se unea cu cel ce venea dinspre ușă, formând niște mici vârtejuri chiar unde voiam eu să îmi aștern culcușul.

Naiba să-l ia de harponier! îmi trecu prin minte. Dar stai așa! Ce-ar fi să i-o iau înainte, să trag zăvorul și să mă vâr în pat de unde nu m-ar fi trezit nicio bubuitură? Părea un plan bun, dar după ce chibzuii mai bine, mă răzgândii. Dacă a doua zi, chiar când aș fi ieșit pe ușă, m-ar fi așteptat și m-ar fi pocnit zdravăn?

Uitându-mă în jur și văzând că singura soluție era să dorm în patul altuia, începui să-mi zic că probabil grijile mele erau neîntemeiate și prea mă grăbisem să judec un om pe care nici nu-l cunoșteam. Așa că socotii că aș putea să mai aștept, doar trebuia să apară. M-aș fi uitat bine la el atunci și, cine știe, poate chiar ne împrieteneam.

Dar restul chiriașilor începuseră să vină câte unul, doi sau trei și să urce în camerele lor și harponierul meu nu se mai ivea.

— Ia, spune-mi, ce fel de om e ăsta de stă treaz până la ora asta? îl întrebai pe hangiu.

Ceasul era aproape douăsprezece. Hangiul își râse-n barbă distrându-se pe cinste de neștiința mea.

— Dar nu-i așa, ci dimpotrivă. E o pasăre matinală: se culcă devreme și se scoală devreme — da, e pasărea care prinde viermele. Dar astă-seară e plecat cu treabă și nu știu ce Dumnezeu întârzie atât, poate că nu și-a vândut capul încă.

— Nu și-a vândut capul? Ce tot îndrugi acolo? întrebai eu ieșindu-mi din pepeni. Vrei să-mi spui tu mie că harponierul ăsta umblă pe străzi în sfânta seară de sâmbătă, ba de fapt, duminică dimineața, să-și vândă capul?

— Eu ce-ți tot zic aici? I-am spus eu că n-are sorți de izbândă că-i plină piața de de-astea.

— E plină de ce? strigai eu.

— De capete, de ce altceva? Doar e plin pământul de ele.

— Uite ce e, meștere, las-o baltă, îi zisei eu cât se poate de calm. Nu-mi mai vinde mie gogoși, că nu-s vreun verde.

— Se prea poate, spuse, și începu să-și cioplească o scobitoare dintr-un băț. Dar bag seamă că te va rumeni bine dacă aude că-i vorbești capul de rău.

— Ba mai degrabă o să-i crap eu lui capul, răspunsei înfuriat la culme de trăncăneala aceasta fără sens.

— Păi, e deja crăpat, răspunse.

— Cum adică e deja crăpat?

— Așa cum auzi. Că de-aia nici nu poate să-l vândă.

— Măi, omule, îi zisei apropiindu-mă de el, rece ca muntele Hecla în mijlocul viscolului, nu mai ciopli! Stai să ne înțelegem. Eu am venit la tine și ți-am cerut un pat, tu mi-ai zis că n-ai și că trebuie să-l împart cu un harponier; și-acum, deși eu nici nu l-am văzut pe individul ăsta, îmi îndrugi tot felul de povești necurate ca să-mi fac tot soiul de gânduri despre un om cu care tu mă pui să dorm în pat, iar asta e o legătură foarte intimă și serioasă. Ia vorbește drept acum și zi-mi cine e harponierul ăsta și mai ales zi-mi dacă să am încredere să dorm cu el. Lămurește-mă mai întâi ce e cu istoria asta cu vândutul capului, căci dacă e adevărată, socotesc că omul e smintit și eu n-am de gând să împart așternutul cu un om nebun. Iar dumneata, domnule, tu, hangiule, dacă dumneata încerci cu bună știință să mă faci să dorm cu un nebun, să știi că te paște un proces penal!

— Măi, băiete, zise hangiul și inspiră adânc, strașnic de lungă predică pentru unul care mai și înjură din când în când. Șezi binișor, uite cum stă treaba: harponierul ăsta tocmai s-a întors din mările sudului de unde a cumpărat niște căpățâni îmbălsămate din Noua Zeelandă — mari curiozități, să știi! — și le-a vândut pe toate, afară de una, și pe-aia vrea s-o vândă în seara asta, că mâine e duminică și nu se cade să vinzi capete de oameni în plină stradă când trece lumea la biserică. A vrut el să facă așa duminica trecută, dar l-am prins chiar când ieșea pe ușă cu patru tărtăcuțe legate de o sfoară, de ziceai că trăgea după el o funie de ceapă.

Înțelesei în cele din urmă ce era cu povestea aceea ciudată și că hangiul nu își bătea joc de mine, dar acum mă gândeam ce fel de om stă sâmbăta până spre dimineața sfântă de duminică să umble cu treburi așa de spurcate ca negoțul cu căpățâni de păgâni morți.

— Îmi pare că e primejdios harponierul ăsta, hangiule.

— Plătește mereu la timp, veni răspunsul. Hai că se face târziu, mai bine te-ntinzi la somn. Hai că-i patul numai bun. Eu și Sally în el am dormit în noaptea nunții, e loc destul de zbânțuială. Haida-de! Păi, înainte să-l dăm la chiriași îi culcam și pe Sam, și pe micul Johnny la picioarele patului. Da’ într-o seară nu știu ce-am visat și m-am apucat să mă zvârcolesc de l-am trântit pe Sam din pat mai să-și rupă brațul. După asta nu i-a mai convenit nevesti-mii. Hai cu mine, acușica-ți dau o lumină.

Și spunând acestea, aprinse o lumânare și o luă înainte spre cameră. Eu însă rămăsesem nehotărât: uitându-se la ceas, zise:

— Văd că s-a făcut deja duminică, nu mai vine harponierul; sigur a aruncat ancora pe undeva. Hai, vino, ce mai stai?

Stătui puțin pe gânduri și apoi o pornii în sus pe scări unde mă conduse într-o cameră mică, rece ca o scoică, în care trona o imensitate de pat, mare cât să încapă pe puțin patru harponieri culcați unul lângă altul.

— Gata, zise hangiul, și lăsă lumânarea pe un cufăr vechi ce servea și ca masă, și ca spălător. Simte-te ca acasă. Noapte bună!

Când mă întorsei, deja dispăruse.

Dând plapuma la o parte, mă aplecai deasupra patului. Deși nu era cel mai frumos așternut, era destul de curat. Mă uitai apoi prin cameră, dar în afară de masă și de pat nu mai văzui ca mobilă altceva decât un raft prăpădit. Într-o parte era și un paravan de vatră acoperit cu hârtie, pe care era desenat un om înfigând un harpon într-o balenă. Zăceau în unghere, neaparținând de cameră: un hamac legat, aruncat într-un colț, o desagă mare de marinar, care conținea hainele harponierului și care pesemne ținea locul unui cufăr. Mai erau de asemenea și câteva cârlige stranii din os pe raftul de deasupra șemineului și un harpon lung sprijinit de capul patului.

Dar ce se vedea pe cufăr? Ridicai obiectul, îl ținui la lumină, îl pipăii și-l mirosii, îl întorsei pe toate părțile și tot nu mă lămurii ce anume putea să fie. Nu-l puteam asemui decât cu un preș de capetele căruia atârnau niște franjuri zornăitori ca la mocasinii indieni împodobiți cu ghimpi de porc spinos. În mijlocul preșului era tăiată o gaură, ca aceea din ponchourile sud-americanilor.

Dar ce harponier întreg la minte și-ar trage un preș pe cap și s-ar plimba pe străzi în halul acela? Îl pusei pe mine să-l încerc, dar mă apăsa ca un coș mare. Era neobișnuit de mițos și de gros și îmi păru și cam jilav: probabil fusese purtat pe o vreme ploioasă. Astfel costumat, mă privii într-o bucată de oglindă prinsă de perete și mă speriai îngrozitor, așa arătare mi se înfățișa înaintea ochilor. Îmi smulsei preșul de pe mine cu atâta grabă, încât îmi sucii gâtul.

Mă așezai pe marginea patului și începui să mi-l imaginez pe negustorul de capete înveșmântat în preșul lui. După ce petrecui ceva timp căzut în gândurile mele, mă ridicai și-mi dădui jos scurta marinărească, rămânând în mijlocul camerei și cugetând. Apoi mă dezbrăcai și de haină și mai stătui ceva timp în același loc doar în cămașă. Dar cum începuse să-mi intre frigul în oase căci eram pe jumătate dezbrăcat, și amintindu-mi ce zisese hangiul cum că harponierul nu mai vine în noaptea aceea, îmi scosei nădragii și cizmele și, suflând în lumânare, mă băgai în pat rugându-mă cerului să aibă grijă de mine. Mă tot sucii și răsucii încercând să-mi găsesc locul, dar salteaua era umplută ori cu ciocani de porumb, ori cu cioburi sparte; oricum ar fi fost, îmi luă ceva timp până să adorm. Până la urmă ațipii și de-abia ce alunecasem binișor spre tărâmul viselor când auzii o bufnitură pe hol și văzui cum joacă o lumină pe sub ușă.

— Doamne, apără-mă! îmi zisei. Ăsta-i harponierul, negustorul de capete.

Mă gândii că era mai bine să stau nemișcat și să tac chitic până zice el ceva. Străinul intră în cameră cu lumânarea într-o mână și tărtăcuța în cealaltă și fără a se uita înspre pat lăsă lumânarea pe podea într-un colț îndepărtat și începu să desfacă șnururile înnodate ale desagii înainte ca eu să apuc să scot un cuvânt. Muream de curiozitate să-i văd fața, dar stătea întors spre desagă, tot încercând s-o desfacă. În sfârșit, se întoarse și — Cerule! Ce arătare! Ce față! Era gălbui și vinețiu și ici și colo avea niște semne ca niște pătrate întunecate. Exact cum credeam, mai rău nici că puteam nimeri, se vedea că s-a bătut după cât de tăiat era pe față; probabil tocmai ce se întorsese de la doctorul care l-a cusut.

Dar când își întoarse fața bine spre lumină, îmi dădui seama că pătratele negre de pe obraji nu erau plasturi, ci era mânjit de ceva. La început nu știui ce să cred, dar imediat îmi amintii: auzisem o poveste despre un om alb, un vânător de balene chiar, care căzuse în mâinile canibalilor și aceștia îl tatuaseră ca pe ei. Ajunsei la concluzia că harponierul trebuie să fi trecut printr-o întâmplare asemănătoare într-una din lungile și îndepărtatele sale călătorii.

Ei, zisei, mare lucru; așa arată el. Nu în culoarea pielii stă onoarea unui om. Totuși, ce culoare bizară avea chipul său, asta în afară de zonele tatuate. Probabil că n-avea ce să fie decât un sănătos bronz tropical, deși zău că nu auzisem ca soarele fierbinte să facă pielea unui alb gălbuie și vineție.

Eu nu fusesem niciodată în mările sudului; cine știe, poate acolo soarele are un asemenea efect asupra pielii. Cât timp îmi trecură aceste gânduri prin minte, harponierul nu mă observă deloc, dar, după ce se chinui să-și deschidă desaga, începu să scotocească prin ea și scoase dinăuntru un fel de secure și o pungă din piele de focă, cu blana pe ea. Lăsându-le pe acestea pe cufăr, luă căpățâna uscată, care era de-a dreptul dezgustătoare, și o vârî în desagă. După aceea își scoase pălăria nouă din blană de castor făcându-mă aproape să țip de mirare. Capul îi era aproape în totalitate chel: nu avea niciun fir de păr în afară de un smoc răsucit în frunte, și părea, nici mai mult, nici mai puțin decât un craniu mucegăit. Dacă nu era așezat între mine și ușă aș fi țâșnit pe ușă mai iute decât înfulecasem vreodată o cină.

Chiar și așa, mă gândii serios să sar pe fereastră, dar camera era la al doilea etaj. Eu nu-s vreun laș, dar tot nu știam ce să mă fac cu ticălosul ăsta vinețiu de negustor de capete. Frica se naște din neștiință, iar eu, fiind cu totul și cu totul năucit și îngrozit de străinul de lângă mine, mărturisesc că mă speriai de zici că însuși diavolul dăduse buzna peste mine în toiul nopții. De fapt, băgase așa o groază în mine, că nu avui curaj să suflu un cuvânt și să-i cer să mă lămurească în privința înfățișării sale. Între timp, omul continuă să se dezbrace și într-un sfârșit își descoperi și pieptul, și brațele. Pe legea mea, și pe acolo era hașurat ca și pe față și tot spatele îi era acoperit de aceleași pătrățele tuciurii. Parcă de-abia scăpase cu viață din Războiul de Treizeci de Ani și era bandajat tot. Chiar și picioarele îi erau tatuate și părea că o mulțime de broaște verde-închis se cațără pe trunchiuri de palmieri tineri. Mi-era limpede acum că trebuia să fie vreun sălbatic sau așa ceva, venit pe o balenieră din mările sudului și ajuns astfel pe pământ creștin. Mă treceau frisoane numai gândindu-mă. Un negustor de capete. Poate chiar capetele fraților săi. Poate i se năzare să-l ia și pe-al meu — Doamne ferește! Ia uite ce toporișcă are!

N-aveam timp să mă gândesc la asta. Căci sălbaticul se mișca prin cameră făcând ceva ce mă convinse pe deplin că era păgân. Se ridicase și se dusese spre mantou, sau haină sau ce era cârpa aceea grea pe care o atârnase pe un scaun, scotoci prin buzunare și scoase după un timp un obiect ciudat cu o cocoașă în spinare, de aceeași culoare ca un bebeluș congolez de trei zile.

Aceasta mă duse cu gândul la tărtăcuța uscată și îmi zisei că mica figurină trebuie să fie într-adevăr un bebeluș uscat și îmbălsămat la fel. Dar fiindcă părea țeapăn și lucea ca abanosul, îmi dădui seama că era doar un idol de lemn, ceea ce se dovedi a fi adevărat. După aceea se îndreptă către șemineu și, dând paravanul la o parte, așeză figurina cocoșată ca pe o popică, între caprele vetrei.

Cum pereții căminului și cărămizile dinăuntru erau negre ca smoala de la funingine, trebuie că-și găsise un altar pe cinste pentru idolul lui congolez.

Îmi mijii ochii spre figurina pe jumătate ascunsă, la fel de înfricoșat ca și până acum, ca să văd ce mai pune la cale. Mai întâi scoase din haină vreo doi pumni de așchii și le așeză cu grijă în fața idolului. După aceea așeză deasupra o bucată de pesmet marinăresc și dădu foc grămăjoarei de așchii cu lumânarea din mână, aprinzând astfel un foc de sacrificiu.

Imediat băgă mâna după pesmetul din foc și, după ce își fripse degetele de câteva ori tot băgând mâna în flacără după el, reuși să-l scoată. Suflă cenușa de pe el și i-l oferi cu mare pioșenie micului negru, dar drăcovenia pitică nu păru deloc încântată de dar și nici nu-și mișcă buzele.

Comedia asta era acompaniată de un soi de zgomote guturale cum nu mai auzisem. Părea că ruga credinciosului era sub forma unui cântec sau că îl apucase un fel de cântare a unor psalmi păgâni care îi făcea chipul să se schimonosească într-un asemenea fel de s-ar fi zis că nu-i de pe lumea asta. Stingând în cele din urmă focul, înșfăcă idolul fără nicio ceremonie și-l îndesă din nou în buzunarul hainei, cu nepăsarea unui vânător care-și vâră în tolbă un sitar mort.

Toată slujba păgână mă stingheri și mai mult și, văzând că-și cam încheie ciudatele ritualuri și vrea să se bage în pat, îmi zisei că acum e momentul, acum sau niciodată, înainte să stingă lumina, să rup tăcerea în care mă cufundasem de voie, de nevoie.

Dar timpul în care stătui să mă gândesc ce să fac îmi strică socotelile. Luând toporișca de pe masă, îi examină capul o clipă și apoi, ținând-o în lumină și ducându-și gura la mâner, pufăi de câteva ori lăsând să iasă rotocoale de fum. Dintr-odată, lumina se stinse și sălbaticul sări lângă mine în pat, cu tot cu toporișca între dinți. Nu mai reușii să mă abțin și începui să urlu, iar el, lăsând să-i scape un mormăit de surprindere, începu să mă pipăie.

Bâlbâind ceva, nici nu știu ce anume, mă rostogolii la perete cât mai departe de el și îl implorai, oricine sau orice ar fi fost, să se potolească și să mă lase să mă ridic și să aprind lumina. Dar din mormăiturile pe care le primii ca răspuns pricepui că nu prea înțelege ce-i zic.

— Cine tu? zise în cele din urmă. Zi mie ori dracii, eu ucid la tine!

Și zicând acestea începu să agite repede toporișca aprinsă spre mine.

— Hangiule! Pentru Dumnezeu, Peter Coșciug! strigai din toți rărunchii. Hangiule! Strajă! Coșciuge! Îngeri! Salvați-mă!

— Zi la mine cine tu ori dracii, ucid la tine! urlă iar canibalul în timp ce din toporișca pe care o agita începuse să sară cenușă fierbinte de tutun pe mine până ce crezui că o să-mi ardă hainele. Dar slavă Cerului, exact atunci intră hangiul cu lumânarea în mână, iar eu, sărind din pat, mă adăpostii lângă el.

— Nu te speria, zise el cu un rânjet pe față. Queequeg nu ți-ar atinge niciun fir de păr de pe cap.

— Nu mai rânji! îi strigai. Ia zi-mi, de ce nu mi-ai spus că harponierul e un canibal?

— Am zis că știi. Nu ți-am spus că vinde capete? Hai, lăsați hărmălaia și puneți capul pe pernă. Queequeg, ascultă la mine — tu priceput la mine, eu priceput la tine, omul ăsta o să doarmă aici, priceput?

— Eu priceput bine, mormăi Queequeg tot pufăind din pipă așezat în capul patului.

— Tu băgat în pat, adăugă îndreptând toporișca spre mine și dând așternuturile la o parte cu un gest nu numai civilizat, dar chiar mărinimos. Rămăsei uitându-mă la el o clipă. Parcă și așa tatuat din cap până-n picioare părea totuși un canibal curat și arătos. „Ce-oi fi făcut atâta tevatură?” mă întrebai. Doar e și el om ca și mine și are tot atâta motiv să se teamă de mine cât am și eu să mă tem de el.

Mai bine să dorm cu un canibal treaz decât cu un creștin beat.

— Hangiule, zisei, spune-i să-și dosească toporișca sau pipa sau cum i-o zice; ce să mai, spune-i să nu mai fumeze și intru și eu lângă el. Dar nu-mi place să fumeze lângă mine. E periculos. Și-n plus, n-am asigurare.

Acestea fiindu-i transmise lui Queequeg, canibalul se conformă fără să zică nimic și-mi făcu din nou semne să mă bag în așternut rostogolindu-se până în partea cealaltă a patului de parcă mi-ar fi spus că nu-mi face nimic.

— Noapte bună, hangiule, poți pleca.

Mă băgai în pat și niciodată în viața mea nu dormisem mai bine.