Țărmul de sub vânt
Cu câteva capitole în urmă s-a vorbit despre un anume Bulkington, un marinar înalt, proaspăt sosit la țărm, pe care l-am întâlnit în hanul din New Bedford.
În acea noapte de iarnă ce te făcea să tremuri, când „Pequod” își înfigea prova răzbunătoare în valurile reci și răuvoitoare, pe cine-mi fu dat să văd la cârmă, dacă nu pe Bulkington! Îl privii cu o admirație plină de înțelegere și teamă pe acest om care, abia întors în miezul iernii dintr-o călătorie primejdioasă de patru ani, putea să pornească iar, fără răgaz, pentru încă o perioadă de furtuni. Pământul părea că-i arde tălpile. Cele mai minunate lucruri sunt întotdeauna cele ce nu pot fi rostite; amintirile adânci nu dau naștere niciunui epitaf; acest capitol de șase țoli este mormântul fără piatră al lui Bulkington. Lăsați-mă doar să vă spun că soarta lui era aidoma celei a corăbiei bătute de furtună, care e împinsă în chip jalnic de-a lungul țărmului de sub vânt. Portul ar vrea să-i dea ajutor; portul e milostiv; în port se găsesc siguranța, tihna, vatra, cina, păturile călduroase, prietenii și tot ce e bun pentru făptura noastră muritoare. Dar, în acea furtună, portul, uscatul sunt cea mai cumplită primejdie pentru corabie; ea trebuie să fugă de orice ospitalitate; o singură atingere de pământ, chiar dacă acesta doar i-ar zgâria chila, ar face-o să se cutremure din toate încheieturile. Cu toată puterea, întinde toate velele ca să se îndepărteze de țărm și, făcând asta, se luptă tocmai cu vânturile care ar vrea s-o împingă spre casă; caută iar întinderea fără pământ a mării biciuite de furtună și, de dragul unui refugiu, se avântă fără nădejde în primejdie; singurul ei prieten este cel mai înverșunat dușman al ei!
Îți dai tu seama acum, Bulkington? Ți se pare că întrezărești frânturi din acel adevăr de nesuportat pentru un muritor: că orice gândire adâncă și sinceră nu e decât strădania neînfricată a sufletului de a păstra în larg neatârnarea mării sale, în timp ce cele mai sălbatice vânturi ale cerului și pământului uneltesc să-l arunce pe țărmul înșelător al robiei?
Dar, fiindcă numai în întinderea fără uscat sălășluiește adevărul cel mai înalt, fără țărmuri, nemărginit ca Dumnezeu, e mai bine să pieri în acel necuprins urlător decât să fii izbit fără glorie de țărmul de sub vânt, chiar dacă asta ar însemna siguranță! Căci atunci, oh, cine s-ar târî ca un vierme, cu lașitate, spre uscat! Groaza grozăviilor! E toată această agonie atât de zadarnică? Îmbărbătează-te, îmbărbătează-te, o, Bulkington! Îndură cu dârzenie, semizeule! Din stropii morții tale în ocean țâșnește, drept în sus, apoteoza ta!