Queequeg, în coșciug
Cercetând, se descoperi că ultimele butoaie coborâte în cală erau cu totul zdravene și că scurgerea trebuia să fie mai departe. Așa că, fiind vreme liniștită, scoaseră butoaiele tot mai din adânc, tulburând somnul uriașelor poloboace din rândul de la fund; și, din acel miez de noapte negru, trimiteau aceste cârtițe uriașe în lumina zilei de deasupra. Atât de adânc ajunseră și atât de vechi, de roase și de năpădite de verdeață arătau butoaiele cele mai de jos, încât aproape te așteptai ca următorul să fie vreun butoi mucegăit, pus ca piatră de temelie, cu monede de-ale căpitanului Noe și cu copii ale afișelor lipite, care în zadar preveniseră lumea veche, smintită, împotriva potopului. Mai scoaseră, unul după altul, butoaie cu apă, cu pâine și cu carne de vită, legături de doage și mănunchiuri de cercuri de fier, până când, în cele din urmă, abia te mai puteai mișca pe punțile încărcate cu grămezi; iar coca goală răsuna sub pași, de parcă ai fi umblat deasupra unor catacombe pustii, și se clătina și se rostogolea pe mare ca o damigeană încărcată cu aer. Corabia era grea în partea de sus ca un student nemâncat, cu tot Aristotel în cap. Bine că nu-i vizitară atunci taifunurile.
Tocmai în vremea aceea, sărmanul meu tovarăș păgân și prieten nedespărțit de suflet, Queequeg, fu cuprins de o febră care-l aduse aproape de sfârșitul său fără sfârșit.
Trebuie spus că, în această îndeletnicire a vânătorii de balene, sinecurile sunt necunoscute; rangul și primejdia merg mână în mână; până să ajungi căpitan, cu cât urci mai sus, cu atât trudești mai greu. Așa era și cu bietul Queequeg, care, ca harponier, nu trebuia doar să înfrunte toată furia balenei vii, ci — după cum am văzut în altă parte — să se urce pe spinarea ei moartă în marea care se rostogolește; și, la urmă, să coboare în bezna calei și, asudând amarnic toată ziua în acea închisoare subterană, să mânuiască hotărât cele mai anevoioase butoaie și să le supravegheze stivuirea. Pe scurt, printre vânătorii de balene, harponierii sunt așa-numiții oameni de cală.
Bietul Queequeg! Când corabia era cam pe jumătate eviscerată, ar fi trebuit să te apleci peste tambuchi și să privești spre el, acolo jos, unde, dezbrăcat până la izmenele de lână, sălbaticul tatuat se târa prin umezeală și mâzgă ca o șopârlă verde, pătată, pe fundul unui puț. Și puț ori ghețărie se dovedi într-un fel a fi pentru el, bietul păgân; căci, lucru ciudat, cu toată fierbințeala sudorilor sale, îl apucară niște friguri cumplite, care se prefăcură în febră; iar aceasta, la urmă, după câteva zile de suferință, îl întinse în hamac, aproape chiar de pragul ușii morții. Cum se mai topea și se mai topea în acele câteva zile ce zăboveau atât de lung, până când părea că nu mai rămăsese din el decât scheletul și tatuajele. Dar, pe măsură ce tot restul i se subția și pomeții i se ascuțeau, ochii, totuși, păreau să i se umple tot mai mult; căpătau o strălucire de o ciudată blândețe; și te priveau de acolo, din boala lui, cu blândețe, dar adânc, mărturie minunată a acelei sănătăți nemuritoare din el, care nu putea să moară ori să slăbească. Și precum cercurile de pe apă se lărgesc pe măsură ce pălesc, tot așa ochii lui păreau să se rotunjească și iar să se rotunjească, asemenea inelelor Eternității. O înfiorare căreia nu-i poți da nume te cuprindea pe nesimțite când ședeai lângă acest sălbatic care se stingea și vedeai pe chipul lui lucruri tot atât de stranii ca acelea văzute de cei ce stătuseră alături când murea Zoroastru. Căci ceea ce e cu adevărat minunat și înfricoșător în om n-a fost încă pus niciodată în cuvinte ori în cărți. Iar apropierea Morții, care deopotrivă îi nivelează pe toți, deopotrivă îi întipărește fiecăruia o ultimă revelație, pe care numai un autor dintre morți ar putea s-o povestească pe măsură. Așa că — s-o spunem iar — niciun caldeu ori grec pe moarte nu avusese gânduri mai înalte și mai sfinte decât acelea ale căror umbre tainice le vedeai strecurându-se pe chipul sărmanului Queequeg, cum zăcea liniștit în hamacul legănat, iar marea ce se rostogolea părea să-l adoarmă cu blândețe în odihna de pe urmă, și mareea nevăzută, în creștere, a oceanului îl ridica tot mai sus către cerul ce-i era sortit.
Nu era om din echipaj care să nu-l fi dat pierdut; iar cât despre Queequeg însuși, ce credea el despre starea sa se arătă limpede printr-un ciudat hatâr pe care-l ceru. Chemă pe cineva la el în cartul cenușiu al dimineții, când abia se crăpa de ziuă, și, luându-l de mână, spuse că, pe când fusese în Nantucket, se întâmplase să vadă niște mici canoe din lemn întunecat, ca lemnul prețios folosit pentru arme în insula sa de baștină; și, întrebând, aflase că toți vânătorii de balene care mureau în Nantucket erau așezați în aceleași canoe întunecate, iar gândul de a fi așezat astfel îi plăcuse mult; căci nu se deosebea prea mult de obiceiul neamului său, care, după ce îmbălsăma un războinic mort, îl întindea în canoe și-l lăsa astfel să plutească spre arhipelagurile înstelate; fiindcă ei nu cred numai că stelele sunt insule, ci și că, departe, dincolo de toate zările văzute, mările lor blânde, fără continente, se întrevarsă cu cerurile albastre; și așa alcătuiesc talazurile albe ale Căii Lactee. Adăugă că se cutremura la gândul de a fi îngropat în hamac, după obiceiul mării, aruncat ca un lucru ticălos rechinilor care devorează moartea. Nu: voia o canoe ca acelea din Nantucket, cu atât mai potrivită pentru el, vânător de balene, cu cât, asemenea unei bărci de vânătoare, aceste canoe-coșciuge n-aveau chilă; deși asta însemna o cârmire nesigură și multă derivă sub vânt de-a lungul veacurilor întunecate.
Acum, când această ciudată împrejurare fu cunoscută la pupă, dulgherului i se porunci numaidecât să îndeplinească dorința lui Queequeg, orice ar fi cuprins ea. Era la bord o cherestea veche, cam păgână, de culoarea coșciugului, tăiată într-o lungă călătorie de mai înainte din dumbrăvile străvechi ale insulelor Lackaday; și se recomandă ca din acele scânduri întunecate să se facă sicriul. Nici nu fu înștiințat bine dulgherul de poruncă, că, luându-și rigla, cu toată promptitudinea nepăsătoare a firii sale, se duse îndată în teugă și-l măsură pe Queequeg cu mare precizie, însemnându-i regulat trupul cu cretă pe măsură ce muta rigla.
— Ah! Sărmanul om! Acum o să trebuiască să moară, izbucni marinarul din Long Island.
Ducându-se la bancul său cu menghine, dulgherul, ca să-i fie la îndemână și să aibă un reper, măsură acum pe el, prin transpunere, lungimea exactă pe care trebuia s-o aibă coșciugul; apoi făcu transpunerea permanentă, tăind două crestături la capetele ei. După aceea își rândui scândurile și uneltele și se puse pe lucru.
Când fu bătut ultimul cui, iar capacul rindeluit și potrivit cum se cuvine, luă ușor coșciugul pe umăr și porni cu el spre proră, întrebând dacă erau gata să-l primească în partea aceea.
Auzind strigătele indignate, dar pe jumătate glumețe, cu care oamenii de pe punte începură să alunge coșciugul, Queequeg, spre consternarea tuturor, porunci să-i fie adus numaidecât; și nu era chip să i se refuze, căci, dintre toți muritorii, unii oameni pe moarte sunt cei mai tiranici; și, desigur, cum în curând ne vor mai tulbura atât de puțin, pentru totdeauna, trebuie să li se facă pe plac sărmanilor.
Aplecându-se în hamac, Queequeg privi îndelung coșciugul cu un ochi atent. Apoi își ceru harponul, porunci să i se scoată mânerul de lemn și să se pună partea de fier în coșciug, lângă una dintre pagaiele bărcii sale. Tot la cererea lui, înăuntru se înșirară pesmeți de-a lungul laturilor: la cap fu pusă o sticlă cu apă dulce, iar la picioare un săculeț cu pământ și fărâme de lemn răzuit din cală; și, după ce o bucată de pânză de velă fu făcută sul drept pernă, Queequeg se rugă acum să fie ridicat în patul său de pe urmă, ca să-i încerce comoditatea, dacă avea vreuna. Stătu fără să se miște câteva minute, apoi îi spuse cuiva să se ducă la desaga lui și să-i scoată micul zeu, Yojo. Încrucișându-și apoi brațele pe piept, cu Yojo între ele, ceru să se pună deasupra lui capacul coșciugului (tambuchi îi spunea). Partea de la cap se răsfrângea pe o balama de piele și acolo zăcea Queequeg în coșciug, cu aproape nimic la vedere în afară de chipul său liniștit. „Rarmai” (merge; e comod), murmură el în cele din urmă și făcu semn să fie pus la loc în hamac.
Dar, înainte să se facă aceasta, Pip, care dăduse pe furiș târcoale pe aproape în tot acest timp, se apropie de locul unde zăcea și, suspinând încet, îl luă de mână; în cealaltă ținea tamburina.
— Sărman hoinar! N-o să mai isprăvești niciodată cu toată hoinăreala asta obositoare? Unde te duci acum? Dar dacă te duc curenții în dulcile Antile, unde plajele sunt bătute numai de nuferi, vrei să-mi faci un mic comision? Caută-l pe un anume Pip, care lipsește de mult: cred că-i în Antilele acelea îndepărtate. Dacă-l găsești, atunci mângâie-l; căci trebuie să fie foarte trist; fiindcă uite! Și-a lăsat tamburina în urmă — am găsit-o eu. Rig-a-dig, dig, dig! Acum, Queequeg, mori; și eu o să-ți bat marșul de moarte.
— Am auzit, murmură Starbuck, privind în jos prin tambuchi, că, în febre cumplite, oameni fără nicio știință au vorbit în limbi străvechi; și că, atunci când se cercetează taina, se dovedește mereu că, în copilăria lor cu totul uitată, acele limbi străvechi fuseseră într-adevăr vorbite în auzul lor de niște înalți cărturari. Așa că, pentru credința mea cea dragă, bietul Pip, în această ciudată dulceață a nebuniei lui, aduce mărturii cerești despre toate căminele noastre cerești. Unde a învățat asta, dacă nu acolo? Ascultați! Vorbește iar; dar acum mai sălbatic.
— Formați rânduri doi câte doi! Să-l facem General! Ho, unde-i harponul lui? Puneți-l aici de-a curmezișul. Rig-a-dig, dig, dig! Ura! Ah, de-aș avea acum un cocoș de luptă să-i stea pe cap și să cânte! Queequeg moare viteaz! Țineți minte asta; Queequeg moare viteaz! Luați bine aminte; Queequeg moare viteaz! Vă spun; viteaz, viteaz, viteaz! Dar mârșavul micuț Pip, el a murit laș; a murit tremurând tot — rușine lui Pip! Ia ascultați; dacă-l găsiți pe Pip, spuneți tuturor Antilelor că-i un fugar; un laș, un laș, un laș! Spuneți-le că a sărit dintr-o barcă de vânătoare! N-aș bate niciodată tamburina peste mârșavul Pip și nu l-aș aclama General, dacă ar muri încă o dată aici. Nu, nu! Rușine tuturor lașilor — rușine lor! Să se ducă să se înece ca Pip, care a sărit dintr-o barcă de vânătoare. Rușine! Rușine!
În tot acest timp, Queequeg zăcea cu ochii închiși, ca într-un vis. Pip fu dus de-acolo și bolnavul fu pus la loc în hamac.
Dar acum, când părea să fi făcut toate pregătirile pentru moarte; acum, când coșciugul se dovedise potrivit pe măsura lui, Queequeg își reveni deodată; curând păru că nu mai avea nevoie de cutia dulgherului; și atunci, când unii își arătară încântata uimire, el spuse, în esență, că pricina acestei însănătoșiri neașteptate era următoarea: într-o clipă hotărâtoare, tocmai își amintise de o mică îndatorire la țărm, pe care o lăsa neîmplinită; și de aceea se răzgândise în privința morții: nu putea să moară încă, susținu el. Îl întrebară atunci dacă a trăi ori a muri ținea de propria lui voință suverană și de bunul său plac. Răspunse că, desigur. Într-un cuvânt, Queequeg își închipuia că, dacă un om se hotăra să trăiască, simpla boală nu-l putea omorî: nimic, în afară de o balenă ori o furtună, ori vreun nimicitor de felul acesta, violent, nestăpânit și fără inteligență.
Există această deosebire vrednică de luat în seamă între sălbatic și civilizat: în timp ce un om civilizat bolnav poate să se însănătoșească în șase luni, în general un sălbatic bolnav e din nou aproape pe jumătate sănătos într-o zi. Așa că, la vremea lui, Queequeg al meu își recăpătă puterile; și în cele din urmă, după ce șezuse pe vinci câteva zile trândave (dar mâncând cu o poftă zdravănă), sări deodată în picioare, își întinse brațele și picioarele, se întinse bine de tot, căscă puțin și apoi, sărind în prora bărcii sale ridicate și cumpănind un harpon, se declară bun de luptă.
Cu o toană sălbatică, își folosea acum coșciugul drept cufăr marinăresc; și, golindu-și în el desaga de pânză cu haine, le rândui acolo. Multe ceasuri libere le petrecu cioplind capacul cu tot soiul de figuri și desene grotești; și părea că prin acestea se străduia, în felul lui necioplit, să copieze părți din tatuajul încâlcit de pe trup. Iar acest tatuaj fusese lucrarea unui profet și vizionar răposat din insula lui, care, prin acele semne hieroglifice, scrisese pe trupul său o teorie întreagă a cerurilor și pământului și un tratat mistic despre arta de a ajunge la adevăr; astfel încât Queequeg, în propria sa persoană, era o ghicitoare de dezlegat; o operă minunată într-un singur volum; dar ale cărei taine nici măcar el însuși nu le putea citi, deși propria lui inimă vie se izbea de ele în bătăile ei; și aceste taine erau, așadar, sortite să putrezească la urmă odată cu pergamentul viu pe care erau înscrise și să rămână nedeslușite până la sfârșit. Și trebuie să fi fost acest gând cel care-i sugerase lui Ahab sălbatica sa exclamație, când, într-o dimineață, își întorcea privirea de la bietul Queequeg pe care-l cercetase: „Ah, ce diavolească amăgire a zeilor!”