Ahab
Câteva zile după plecarea din Nantucket, căpitanul Ahab nu fu văzut nicăieri deasupra punții. Ofițerii se schimbau regulat la carturi și, după toate semnele văzute, păreau singurii comandanți ai corăbiei; numai că uneori ieșeau din cabină cu ordine atât de neașteptate și de categorice, încât era limpede că nu comandau decât în numele altuia. Da, stăpânul lor suprem și dictatorul se afla acolo, deși până atunci nu-l văzuseră ochii celor cărora nu li se îngăduia să pătrundă în adăpostul acum sacru al cabinei.
De fiecare dată când urcam de sub punte după carturile de odihnă, priveam îndată spre pupă, să văd dacă se zărea vreo figură străină; căci întâia mea neliniște vagă în privința căpitanului necunoscut devenise acum, în singurătatea mării, aproape o tulburare. O sporeau în chip straniu, uneori, vorbele fără șir, diavolești, ale zdrențărosului Elijah, care îmi reveneau în minte fără să le chem, cu o putere subtilă pe care înainte nici nu mi-aș fi putut-o închipui. Cu greu le puteam ține piept, deși în alte stări sufletești eram aproape gata să zâmbesc la ciudățeniile solemne ale acelui straniu profet al cheiurilor. Dar, orice ar fi fost temerile sau neliniștea — ca să-i spun așa — pe care o simțeam, de câte ori priveam în jurul meu pe corabie mi se părea că n-aveam niciun temei să hrănesc asemenea simțăminte. Căci, deși harponierii și cea mai mare parte a echipajului alcătuiau o adunătură mult mai barbară, mai păgână și mai pestriță decât oricare dintre echipajele cuminți de pe corăbiile de negoț pe care le cunoscusem, puneam totuși asta — și pe bună dreptate — pe seama firii crunte și fără seamăn a acelei sălbatice îndeletniciri scandinave în care mă avântasem cu atâta nesăbuință. Dar mai ales înfățișarea celor trei ofițeri de căpetenie ai corăbiei era în stare să-mi potolească acele bănuieli fără chip și să-mi insufle încredere și voioșie în orice închipuire a călătoriei. Cu greu s-ar fi găsit trei ofițeri de mare și trei bărbați mai buni și mai vrednici, fiecare în felul lui deosebit, și toți erau americani: unul din Nantucket, unul din Vineyard, unul de la Cap. Fiindcă nava țâșnise din port de Crăciun, avurăm o vreme un ger polar mușcător, deși fugeam tot timpul de el spre sud; cu fiecare grad și minut de latitudine pe care-l străbăteam lăsam treptat în urmă iarna aceea nemiloasă și tot timpul ei de neîndurat. Într-una dintre diminețile de trecere, mai puțin posomorâtă, dar încă destul de cenușie și întunecată, corabia gonea prin apă, cu vânt prielnic, într-un soi de salturi răzbunătoare și de grabă melancolică; când urcai pe punte la chemarea cartului de dinaintea amiezii, abia îmi îndreptai privirea spre parapetul pupei și mă străbătură fiori prevestitori. Realitatea întrecuse temerile: căpitanul Ahab stătea pe puntea lui de la pupă.
Nu părea să poarte vreun semn de boală trupească obișnuită, nici de însănătoșire după una. Arăta ca un om desprins de pe rug când focul îi pârjolise toate mădularele, fără să le mistuie ori să le răpească vreun dram din robustețea lor închegată de vârstă. Întregul lui trup înalt și lat părea făcut din bronz masiv, turnat într-o matriță de neschimbat, ca Perseu al lui Cellini. Ieșind printre firele părului cărunt și coborând pe o latură a feței și gâtului arămiu și ars, până dispărea în haine, puteai vedea un semn subțire ca o vergea, de un alb livid. Semăna cu acea cusătură dreaptă pe care o lasă uneori în trunchiul drept și înalt al unui copac mare trăsnetul ce se azvârle sfâșiind de sus în jos și, fără să smulgă vreo rămurică, jupoaie și brăzdează scoarța de la vârf până la rădăcină, înainte să se scurgă în pământ, lăsând copacul încă verde și viu, dar însemnat. Nimeni nu putea spune cu siguranță dacă semnul se născuse odată cu el sau era cicatricea rămasă de la vreo rană cumplită. Printr-o învoială tacită, de-a lungul călătoriei se vorbea puțin sau deloc despre el, mai ales de către ofițeri. Dar odată, un indian bătrân din Gay Head, mai vârstnic decât Tashtego și aflat în echipaj, susținu superstițios că Ahab nu fusese astfel însemnat decât după ce împlinise patruzeci de ani; și că semnul nu-i venise în furia vreunei încăierări între muritori, ci într-o luptă cu stihiile pe mare. Totuși, această aluzie năvalnică părea tăgăduită prin ceea ce lăsă să se înțeleagă un cărunt insular din Man, un bătrân cu înfățișare de mormânt, care, fiindcă nu mai navigase niciodată din Nantucket, nu-l văzuse până atunci pe sălbaticul Ahab. Cu toate acestea, vechile tradiții marinărești, credulitățile din vremuri imemoriale, îi atribuiau în ochii tuturor acestui bătrân din Man puteri de pătrundere mai presus de fire. Așa că niciun marinar alb nu-l contrazise cu adevărat când spuse că, dacă Ahab avea să fie vreodată întins liniștit pe patul morții — ceea ce cu greu s-ar putea întâmpla, mormăi el — atunci oricine ar îndeplini pentru mort acea ultimă slujbă ar găsi pe el un semn din naștere, din creștet până în talpă.
Atât de puternic mă tulburau întreaga înfățișare sumbră a lui Ahab și semnul livid care o brăzda, încât, în primele clipe, abia băgai de seamă că nu puțin din acea măreție întunecată și covârșitoare se datora piciorului alb și barbar pe care se sprijinea în parte. Aflasem mai înainte că acest picior de fildeș fusese făcut pe mare din osul lustruit al fălcii unui cașalot. „Da, a rămas fără catarg în largul Japoniei”, spusese odată bătrânul indian din Gay Head; „dar, ca și corabia lui fără catarg, și-a luat alt catarg fără să vină acasă după el. Are o tolbă plină.”
Mă izbi postura neobișnuită în care stătea. De fiecare parte a punții de la pupă a lui „Pequod”, aproape de sarturile artimonului, era câte o gaură de sfredel, de vreo jumătate de țol, în scândură. Cu piciorul de os proptit în acea gaură, cu un braț ridicat și ținându-se de un sart, căpitanul Ahab stătea drept, privind înainte, dincolo de prova mereu săltată de valuri. În dăruirea aceea neclintită și neînfricată a privirii sale către înainte erau o nesfârșită tărie și o voință hotărâtă, ce nu se preda. Nu spunea niciun cuvânt; nici ofițerii nu-i spuneau ceva; dar, prin cele mai mici gesturi și expresii, arătau limpede neliniștea, dacă nu chiar durerea de a se ști sub ochiul tulburat al stăpânului. Și nu numai atât: Ahab, posomorât și lovit, stătea înaintea lor cu o răstignire pe chip, în toată demnitatea regală, covârșitoare și fără nume a unei mari suferințe.
Nu după multă vreme, la acea întâie ieșire la aer, se retrase în cabină. Dar, după dimineața aceea, echipajul îl putea vedea în fiecare zi, fie stând cu piciorul în gaura lui de sprijin, fie așezat pe scăunelul de fildeș pe care-l avea, fie umblând greoi pe punte. Pe măsură ce cerul devenea mai puțin posomorât, ba chiar începea să se îmblânzească puțin, el se făcea tot mai puțin singuratic, ca și cum, la plecarea de acasă, numai pustietatea moartă și iernatică a mării îl ținuse atât de retras. Și, treptat, ajunse să stea aproape tot timpul la aer; dar, după tot ce spunea sau făcea în chip vădit pe puntea însorită în sfârșit, părea deocamdată la fel de prisos acolo ca încă un catarg. „Pequod” nu făcea însă decât drumul până la locurile de vânătoare, nu începuse să le străbată în căutarea balenelor; ofițerii erau pe deplin în stare să supravegheze aproape toate pregătirile vânătorii, astfel că puțin sau nimic din afara lui însuși îl putea ocupa ori stârni acum pe Ahab și, astfel, îi putea alunga pentru acel răstimp norii care se îngrămădeau, strat peste strat, pe fruntea lui, așa cum toți norii aleg mereu cele mai înalte piscuri ca să se adune deasupra lor.
Totuși, nu după mult timp, farmecul cald și cântător al vremii plăcute, de sărbătoare, în care ajunseserăm păru să-l scoată treptat din starea lui. Căci, așa cum, atunci când fetele îmbujorate și jucăușe Aprilie și Mai se întorc țopăind acasă, în pădurile iernatice și mizantrope, până și stejarul bătrân cel mai gol, mai aspru și mai despicat de trăsnete va da măcar câțiva lăstari verzi, ca să le întâmpine pe acele musafire cu inimi vesele, tot așa răspunse și Ahab, în cele din urmă, puțin, chemărilor jucăușe ale acelui aer de fată. Nu o dată înmuguri pe chipul lui floarea firavă a unei priviri care, la oricare alt om, ar fi înflorit curând într-un zâmbet.