Pacificul
Când, alunecând pe lângă insulele Bashee, ieșirăm în sfârșit în vasta Mare a Sudului, de n-ar fi fost alte lucruri, mi-aș fi putut întâmpina dragul Pacific cu mulțumiri fără număr, căci acum îndelunga rugăminte a tinereții mele își primise răspunsul; oceanul acela senin se rostogolea spre răsărit de la mine, o mie de leghe de albastru.
Marea aceasta are o dulce taină, nu se știe care; mișcările ei, înfiorând cu blândețe, par să vorbească despre un suflet ascuns dedesubt; ca acele unduiri din legendă ale pământului din Efes, deasupra Sfântului Ioan Evanghelistul îngropat. Și se cuvine ca, deasupra acestor pășuni ale mării, prerii apoase larg unduitoare și Țarini ale Olarului ale tuturor celor patru continente, valurile să se înalțe și să coboare, să se retragă și să revină neîncetat; căci aici milioane de umbre și umbriri amestecate, vise înecate, somnambulisme, reverii — tot ce numim vieți și suflete — zac visând, visând încă; răsucindu-se ca adormiții în paturile lor; iar valurile veșnic rostogolite sunt astfel numai din pricina neliniștii lor.
Pentru orice mag hoinar și cugetător, acest Pacific senin, odată văzut, trebuie să rămână de atunci înainte marea sa adoptivă. El rostogolește apele din chiar mijlocul lumii, Oceanul Indian și Atlanticul fiind doar brațele sale. Aceleași valuri spală digurile orașelor californiene nou clădite, sădite abia ieri de cea mai nouă rasă de oameni, și scaldă poalele șterse, dar încă splendide, ale ținuturilor asiatice, mai vechi decât Avraam; iar între ele plutesc căi lactee de insule de corali și arhipelaguri joase, nesfârșite, necunoscute, și Japonii de nepătruns. Astfel, acest Pacific tainic, divin, încinge întreaga masă a lumii; pentru el, face din toate coastele un singur golf; pare inima pământului care bate în maree. Ridicat de acele veșnice talazuri, trebuie să recunoști zeul ademenitor, plecându-ți capul în fața lui Pan.
Dar puține gânduri despre Pan tulburau creierul lui Ahab; căci, stând ca o statuie de fier în locul său obișnuit de lângă greementul artimonului, pe o nară adulmeca fără să se gândească moscul dulceag al insulelor Bashee (prin ale căror păduri dulci trebuie să se plimbe îndrăgostiți blânzi), iar pe cealaltă sorbea conștient suflarea sărată a mării nou găsite; marea în care chiar și atunci trebuia să înoate detestata Balenă Albă. Ajuns în cele din urmă pe aceste ape aproape de pe urmă și alunecând spre ținutul japonez de vânătoare, hotărârea bătrânului se întețea. Buzele lui ferme se întâlneau ca fălcile unei menghine; Delta venelor frunții i se umfla ca niște pâraie prea încărcate; chiar și în somn, strigătul lui răsunător străbătea coca boltită: „Vâsliți cu toții înapoi! Balena Albă suflă sânge gros!”