Capitolul XLII

Albeața balenei

A fost dat să se înțeleagă ce era Balena Albă pentru Ahab; ce era ea uneori pentru mine rămâne încă nespus.

Pe lângă acele considerații mai vădite privitoare la Moby Dick, care nu puteau să nu trezească uneori o oarecare spaimă în sufletul oricărui om, mai era un gând, sau mai bine-zis o groază vagă, fără nume, legată de el, care uneori, prin puterea ei, le covârșea cu totul pe toate celelalte; și totuși, atât de mistică și aproape de nerostit era, încât aproape că îmi pierd nădejdea de a o așterne într-o formă de înțeles. Albeața balenei mă îngrozea mai presus de orice altceva. Dar cum să nădăjduiesc că mă voi putea lămuri aici? Și totuși, fie și într-un chip nedeslușit, la întâmplare, trebuie să mă lămuresc, altfel toate aceste capitole ar putea să nu însemne nimic.

Deși în multe lucruri din natură albeața sporește și rafinează frumusețea, de parcă le-ar dărui o virtute a ei aparte, ca marmurei, cameliilor și perlelor; și deși felurite popoare au recunoscut, într-un chip sau altul, o anumită întâietate regală a acestei nuanțe — până și măreții regi barbari din vechiul Pegu puneau titlul de „Domn al Elefanților Albi” mai presus de toate celelalte denumiri pompoase ale stăpânirii lor, iar regii de acum ai Siamului desfășoară pe stindardul regal același patruped alb ca neaua; steagul Hanovrei poartă doar chipul unui bidiviu alb ca neaua, iar marele Imperiu Austriac, cezarian, moștenitor al Romei stăpânitoare, are drept culoare imperială aceeași nuanță împărătească; și deși această întâietate a albului se întinde asupra rasei umane înseși, dându-i omului alb o stăpânire ideală asupra fiecărui trib oacheș; și deși, pe lângă toate acestea, albeața a ajuns să însemne chiar și bucurie, căci la romani o piatră albă însemna o zi fericită; și deși, în alte simțăminte și închipuiri simbolice ale muritorilor, aceeași nuanță e făcută emblema multor lucruri mișcătoare, nobile — nevinovăția mireselor, blândețea bătrâneții; deși printre pieile-roșii din America dăruirea brâului alb de wampum era cel mai adânc legământ de onoare; deși, pe multe meleaguri, albeața întruchipează măreția Justiției în hermina judecătorului și sporește pompa de fiecare zi a regilor și reginelor trași de bidivii albi ca laptele; deși chiar și în tainele înalte ale celor mai venerabile religii a fost făcută simbolul neprihănirii și puterii dumnezeiești — la perșii adoratori ai focului, flacăra albă, despicată, era socotită cea mai sfântă de pe altar, iar în mitologiile grecești marele Jupiter însuși se întrupa într-un taur alb ca neaua; și deși pentru nobilii irochezi jertfirea sacrului Câine Alb, la mijlocul iernii, era de departe cea mai sfântă sărbătoare a credinței lor, acea făptură neprihănită și credincioasă fiind socotită cel mai curat sol pe care-l puteau trimite Marelui Spirit cu vestirea anuală a propriei lor credințe; și deși toți preoții creștini iau, de-a dreptul din cuvântul latinesc pentru alb, numele unei părți a veșmântului lor sfânt, alba sau tunica, purtată pe sub sutană; și deși în sfintele solemnități ale credinței romane albul e folosit mai ales la celebrarea Patimilor Domnului nostru; deși în Viziunea Sfântului Ioan veșminte albe le sunt date celor izbăviți, iar cei douăzeci și patru de bătrâni stau îmbrăcați în alb înaintea marelui tron alb, și Cel Sfânt care șade acolo e alb ca lâna; totuși, în ciuda tuturor acestor asocieri adunate laolaltă cu tot ce e dulce, onorabil și sublim, în ideea cea mai lăuntrică a acestei nuanțe se ascunde ceva nelămurit, care izbește sufletul cu mai multă panică decât roșeața înfricoșătoare a sângelui.

Această însușire nelămurită face ca gândul albeții, despărțit de asocierile mai blânde și legat de un lucru înspăimântător în sine, să sporească groaza până la cele mai depărtate hotare. Luați ursul alb de la poluri și rechinul alb de la tropice: ce altceva decât albeața lor netedă, ca fulgii de nea, îi face grozăviile fără seamăn care sunt? Tocmai acea albeață sinistră împrumută o blândețe atât de respingătoare, mai degrabă scârboasă decât înfricoșătoare, încântării mute din înfățișarea lor. Astfel, nici tigrul cu colți fioroși, în haina sa heraldică, nu poate zdruncina curajul precum ursul ori rechinul înveșmântat în giulgiu alb.[4]

Gândește-te la albatros: de unde vin acei nori de uimire duhovnicească și de groază palidă prin care plutește, în toate închipuirile, acea fantomă albă? Nu Coleridge a aruncat cel dintâi vraja aceasta, ci Natura, marea poetă laureată a lui Dumnezeu, care nu-l lingușește.[5]

Cel mai vestit în cronicile noastre apusene și în tradițiile indiene este Armăsarul Alb al Preriilor: un minunat bidiviu alb ca laptele, cu ochi mari, cap mic, piept vânjos și cu demnitatea a o mie de monarhi în ținuta sa semeață, disprețuitoare. Era Xerxesul ales al uriașelor herghelii de cai sălbatici, ale căror pășuni nu aveau pe atunci alte hotare decât Munții Stâncoși și Munții Alegani. În fruntea lor înflăcărată, gonea spre apus ca acea stea aleasă care, în fiecare seară, duce în urma ei oștirile luminii. Cascada scânteietoare a coamei, cometa arcuită a cozii îl înveșmântau în podoabe mai strălucitoare decât i-ar fi putut făuri bătătorii de aur și argint. Era o arătare cât se poate de împărătească și arhanghelică a acelei lumi apusene încă necăzute, care, în ochii vechilor vânători și întinzători de capcane, reînvia slava vremurilor de început, când Adam pășea maiestuos ca un zeu, cu pieptul vânjos și neînfricat ca acest puternic armăsar. Fie că mărșăluia printre ajutoarele și mareșalii săi, în fruntea nenumăratelor cohorte care curgeau fără sfârșit peste câmpii ca un Ohio, fie că, avându-și supușii de jur împrejur, păscând până la zare, Armăsarul Alb îi trecea în revistă în galop, cu nările calde înroșindu-i albeața răcoroasă, lăptoasă — oricum s-ar fi arătat, pentru cei mai viteji indieni el era întotdeauna ținta unei cinstiri tremurătoare și a uimirii înfricoșate. Și, după cele păstrate în legende despre acest nobil cal, nu încape îndoială că mai ales albeața sa spirituală îl învăluia în dumnezeire; și că dumnezeirea aceasta avea în ea ceva care, deși cerea închinare, impunea totodată o anumită groază fără nume.

Dar sunt și alte împrejurări în care această albeață pierde toată slava aceea stranie, care i se adaugă la Armăsarul Alb și la Albatros.

Ce anume din omul albinos respinge atât de ciudat și adeseori izbește privirea, încât uneori îl urăsc chiar rudele și ai săi? E albeața care-l învăluie, lucru exprimat și prin numele pe care-l poartă. Albinosul e la fel de bine făcut ca ceilalți oameni — n-are nicio diformitate propriu-zisă — și totuși simpla înfățișare a acestei albeți atotcuprinzătoare îl face mai straniu de hidos decât cel mai urât avorton. De ce să fie astfel?

Nici în alte privințe Natura, prin mijloacele ei cele mai puțin pipăibile, dar nu mai puțin răuvoitoare, nu uită să înroleze printre forțele sale acest atribut suprem al groazei. După înfățișarea-i ninsă, fantoma cu mănuși de zale a Mărilor Sudului a fost numită Vijelia Albă. Nici arta răutății omenești n-a nesocotit, în unele împrejurări istorice, un ajutor atât de puternic. Cât de sălbatic sporește ea puterea acelui pasaj din Froissart, când, mascate în simbolul nins al facțiunii lor, îndârjitele Glugi Albe din Ghent își ucid dregătorul în piață!

Nici experiența comună, moștenită, a întregii omeniri nu încetează, în unele privințe, să mărturisească puterea supranaturală a acestei nuanțe. Cu greu s-ar putea pune la îndoială că însușirea văzută a înfățișării mortului care îl îngrozește cel mai mult pe privitor este paloarea de marmură stăruitoare pe chip; de parcă acea paloare ar fi în lumea cealaltă semnul consternării, așa cum aici e semnul spaimei muritorului. Și din acea paloare a morților împrumutăm culoarea grăitoare a giulgiului în care-i înfășurăm. Nici în superstițiile noastre nu uităm să aruncăm aceeași mantie ninsă peste fantome; toate stafiile se ridică într-o ceață albă ca laptele — da, și, pe când ne cuprind aceste spaime, să adăugăm că până și regele groazei, când e personificat de evanghelist, călărește pe calul său palid.

Prin urmare, în alte stări sufletești, omul poate să simbolizeze prin albeață orice lucru măreț ori blând dorește; nimeni nu poate tăgădui totuși că, în cea mai adâncă semnificație a ei idealizată, aceasta cheamă în suflet o arătare aparte.

Dar, chiar dacă acest lucru e statornicit fără împotrivire, cum să-l explice omul muritor? Să-l cerceteze ar părea cu neputință. Putem oare spera că, înșirând câteva dintre acele împrejurări în care albeața — deși pe moment lipsită, cu totul ori în mare parte, de orice asociere directă menită să-i împrumute ceva înfricoșător — se dovedește totuși a avea asupra noastră aceeași putere de vrajă, fie ea și schimbată, vom da astfel peste vreun indiciu întâmplător care să ne călăuzească spre pricina ascunsă pe care o căutăm?

Să încercăm. Dar într-o asemenea chestiune, subtilitatea se adresează subtilității, iar fără închipuire niciun om nu poate urma pe altul în aceste săli. Și, deși fără îndoială măcar unele dintre impresiile închipuirii ce urmează să fie înfățișate le-or fi cunoscut cei mai mulți oameni, poate că puțini au fost pe deplin conștienți de ele atunci și, prin urmare, nu și le mai pot aminti acum.

De ce, pentru omul cu o închipuire neșcolită, care cunoaște doar vag înțelesul acelei sărbători, simpla pomenire a Rusaliilor rânduiește în minte alaiuri atât de lungi, posomorâte, mute, de pelerini cu pasul domol, cu ochii plecați și cu glugi de zăpadă proaspăt căzută? Sau de ce, pentru protestantul necitit și neiscusit din statele de mijloc ale Americii, pomenirea în treacăt a unui Călugăr Alb ori a unei Călugărițe Albe ridică în suflet o asemenea statuie fără ochi?

Sau ce anume, în afară de legendele despre războinicii și regii zăvorâți în temniță (care nu explică totul), face ca Turnul Alb al Londrei să lucreze atât de puternic asupra închipuirii unui american care n-a călătorit, mai puternic decât celelalte clădiri de poveste din vecinătatea lui — Turnul Byward ori chiar Turnul Sângeros? Și acele turnuri mai sublime, Munții Albi din New Hampshire: de unde vine, în anumite stări sufletești, acea imensă înfățișare de fantomă ce apasă asupra sufletului la simpla pomenire a numelui lor, pe când gândul la Creasta Albastră a Virginiei e plin de o visare blândă, înrourată, îndepărtată? Sau de ce, fără nicio legătură cu latitudinile și longitudinile, numele Mării Albe așterne atâta nălucire peste închipuire, pe când cel al Mării Galbene ne leagănă cu gânduri pământești despre după-amiezi lungi, lucitoare ca lacul, blânde, pe valuri, urmate de cele mai strălucitoare și totuși cele mai somnoroase apusuri? Sau, ca să alegem o pildă cu totul lipsită de substanță, adresată numai închipuirii: de ce, când citim vechile basme ale Europei Centrale, „omul înalt și palid” din pădurile Munților Hartz, a cărui paloare neschimbată lunecă fără foșnet prin verdele crângurilor — de ce e această fantomă mai înfricoșătoare decât toți drăcușorii chiuitori de pe Blocksburg?

Nici amintirea cutremurelor ei care răstoarnă catedrale, nici goana năvalnică a mărilor ei turbate, nici lipsa de lacrimi a cerurilor aride care nu plouă niciodată, nici priveliștea întinsă a turlelor aplecate, a pietrelor de coronament smulse și a crucilor lăsate toate într-o parte (ca vergile înclinate ale unor flote ancorate), nici aleile mărginașe cu ziduri de case prăvălite unele peste altele ca un pachet de cărți aruncate — nu numai aceste lucruri fac din Lima fără lacrimi cel mai straniu, cel mai trist oraș pe care-l poți vedea. Căci Lima a luat vălul alb; și în această albeață a durerii ei e o groază mai înaltă. Veche cât Pizarro, această albeață îi păstrează ruinele veșnic noi; nu lasă să pătrundă verdeața veselă a descompunerii depline; întinde peste meterezele ei sfărâmate paloarea înțepenită a unei apoplexii care-și fixează propriile schimonosiri.

Știu că, pentru înțelegerea obișnuită, acest fenomen al albeții nu e recunoscut drept factorul de căpetenie care sporește groaza unor lucruri înspăimântătoare și fără el; și că mintea lipsită de închipuire nu găsește nimic de temut în acele înfățișări a căror grozăvie, pentru o altă minte, stă aproape numai în acest fenomen, mai ales când se arată într-o formă care se apropie cât de cât de muțenie ori de atotcuprindere. Ce vreau să spun prin aceste două afirmații se va lămuri poate, pentru fiecare în parte, în exemplele următoare.

Întâiul: marinarul care se apropie de țărmurile unor țări străine, dacă aude noaptea vuietul valurilor ce se sparg, se trezește la veghe și simte tocmai atâta neliniște cât să i se ascută toate simțurile; dar, în împrejurări întocmai asemănătoare, să fie chemat din hamac ca să-și vadă corabia plutind printr-o mare de un alb lăptos, la miezul nopții — de parcă de pe promontoriile din jur ar înota împrejurul lui cete de urși albi cu blana pieptănată —, și atunci simte o groază tăcută, superstițioasă; fantoma în giulgiu a apelor albite îl înspăimântă ca o stafie adevărată; zadarnic îl încredințează plumbul sondei că tot nu dă de fund; îi cade inima, iar cârma se lasă în jos; nu-și găsește liniștea până nu vede din nou apă albastră dedesubt. Dar unde e marinarul care-ți va spune: „Domnule, nu atât teama de a lovi stânci ascunse, cât teama de acea albeață hidoasă m-a tulburat așa”?

Al doilea: indianului băștinaș din Peru, priveliștea necontenită a Anzilor cu palanchine de zăpadă nu-i stârnește nicio groază, afară poate de simpla închipuire a pustietății veșnic înghețate care domnește la înălțimi atât de mari și de gândul firesc cât de înfricoșător ar fi să se piardă în acele singurătăți neomenești. Cam la fel se întâmplă și cu omul pădurilor din Vest, care privește cu o nepăsare relativă o prerie fără margini, învelită în zăpadă viscolită, fără umbră de copac ori de rămurea care să rupă încremenirea albeții. Nu tot astfel marinarul care privește peisajul mărilor antarctice; acolo, uneori, prin cine știe ce scamatorie infernală a puterilor gerului și aerului, el, tremurând și pe jumătate naufragiat, în locul unor curcubeie care să-i vorbească de nădejde și mângâiere în nenorocirea lui, vede ceea ce pare a fi un cimitir fără margini, rânjindu-i cu monumentele sale subțiri de gheață și cu crucile sfărâmate.

Dar tu zici: mi se pare că acest capitol de alb de plumb despre albeață nu e decât un steag alb înălțat de un suflet fricos; te predai ipohondriei, Ishmael.

Spune-mi de ce acest mânz tânăr și voinic, fătat într-o vale pașnică din Vermont, departe de orice animal de pradă — de ce, în cea mai însorită zi, dacă îi scuturi în spate o blană proaspătă de bizon, astfel încât nici s-o poată vedea, ci doar să-i simtă moscul sălbatic de animal — de ce tresare, fornăie și, cu ochii gata să-i sară din orbite, scurmă pământul, nebun de spaimă? N-are nicio amintire de vreo împungere a sălbăticiunilor în ținutul său verde din nord, așa că moscul străin pe care-l simte nu-i poate aminti nimic legat de primejdiile prin care a trecut; căci ce știe el, acest mânz din New England, despre bizonii negri ai îndepărtatului Oregon?

Nu; dar iată că și într-un animal fără grai vezi instinctul cunoașterii demonicului din lume. Deși la mii de mile depărtare de Oregon, când simte acel mosc sălbatic, turmele de bizoni ce sfâșie și împung îi sunt tot atât de prezente ca mânzului sălbatic părăsit al preriilor, pe care chiar în această clipă poate că-l calcă în picioare și-l prefac în țărână.

Astfel, talazurile înăbușite ale unei mări lăptoase; foșnetele pustii ale gerurilor ce împodobesc munții cu ghirlande; mișcările dezolate ale zăpezilor adunate în brazde pe prerii — toate acestea sunt pentru Ishmael ca scuturarea acelei blăni de bizon pentru mânzul înspăimântat!

Deși niciunul nu știe unde zac lucrurile fără nume despre care semnul mistic dă asemenea indicii, totuși, pentru mine ca și pentru mânz, lucrurile acelea trebuie să existe undeva. Deși în multe dintre înfățișările ei această lume văzută pare făurită din iubire, sferele nevăzute au fost făurite din frică.

Dar încă n-am dezlegat vraja acestei albeți și n-am aflat de ce se adresează ea cu atâta putere sufletului; și, lucru mai straniu și mult mai prevestitor de rău, de ce, așa cum am văzut, ea e deopotrivă simbolul cel mai plin de înțeles al lucrurilor spirituale, ba chiar vălul Dumnezeului creștinului, și totuși e și factorul care sporește groaza lucrurilor celor mai înspăimântătoare pentru omenire.

Oare prin nelămurirea ei albeața ne înfățișează, ca în umbră, golurile și nemărginirile fără inimă ale universului și astfel ne înjunghie pe la spate cu gândul nimicirii, când privim adâncurile albe ale Căii Lactee? Sau, fiindcă în esența ei albeața nu e atât o culoare, cât absența văzută a culorii, și totodată întrunirea tuturor culorilor — oare de aceea e atâta goliciune mută, plină de înțeles, într-un întins peisaj de zăpadă: acea lipsă de culoare, acea atotculoare a ateismului de care ne ferim? Și când luăm în seamă cealaltă teorie a filosofilor naturii, după care toate celelalte nuanțe pământești — orice podoabă măreață ori frumoasă —, nuanțele dulci ale cerurilor la apus și ale pădurilor, da, și catifelele aurite ale fluturilor, și obrajii ca de fluture ai fetelor tinere, toate acestea nu sunt decât înșelăciuni subtile, care nu țin de însăși substanța lucrurilor, ci sunt doar așternute din afară; așa încât întreaga Natură zeificată se sulemenește de-a dreptul ca o târfă, ale cărei ademeniri nu acoperă decât osuarul dinăuntru; și când mergem mai departe și luăm în seamă că vopseaua mistică ce-i produce fiecare nuanță, marele principiu al luminii, rămâne veșnic alb ori fără culoare în sine, iar dacă ar lucra fără mijlocire asupra materiei ar atinge toate lucrurile, chiar și lalelele și trandafirii, cu propria-i nuanță fără culoare — cugetând la toate acestea, universul paralizat zace înaintea noastră ca un lepros; și, asemenea călătorilor încăpățânați din Laponia care refuză să poarte la ochi ochelari colorați și coloranți, tot astfel bietul necredincios privește până orbește la giulgiul alb, monumental, care învăluie tot ce vede împrejur. Și balena albinoasă era simbolul tuturor acestor lucruri. Vă mai mirați atunci de vânătoarea înflăcărată?

Note

[4] În privința ursului polar, s-ar putea ca omul care ar vrea să pătrundă încă mai adânc în această chestiune să susțină că nu albeața, luată în sine, sporește hidoșenia de nesuportat a acelei brute; căci, cercetând lucrurile, s-ar putea spune că hidoșenia sporită vine numai din aceea că ferocitatea iresponsabilă a făpturii e îmbrăcată în blana nevinovăției și iubirii cerești; și astfel, aducând laolaltă în mințile noastre două simțăminte atât de potrivnice, ursul polar ne înspăimântă printr-un contrast atât de nefiresc. Dar chiar de-am presupune că toate acestea sunt adevărate, totuși, fără albeață n-am avea acea groază sporită.

Cât despre rechinul alb, albeața odihnei lui, care lunecă asemenea unei fantome atunci când îl privești în stările sale obișnuite, se potrivește în chip straniu cu aceeași însușire a patrupedului polar. Francezii surprind cât se poate de viu această particularitate în numele pe care-l dau acelui pește. Slujba catolică pentru morți începe cu „Requiem eternam” (odihnă veșnică), de unde Requiem numește slujba însăși și orice altă muzică funebră. Acum, făcând aluzie la nemișcarea albă, tăcută a morții din acest rechin și la blânda putere ucigătoare a obiceiurilor sale, francezii îl numesc Requin.

[5] Îmi amintesc de cel dintâi albatros pe care l-am văzut vreodată. Era într-o furtună prelungită, în ape foarte aproape de mările antarctice. Din cartul meu de dinainte de amiază, de sub punte, am urcat pe puntea de sub cerul înnorat; și acolo, aruncată pe tambuchiurile principale, am văzut o făptură împărătească, înaripată, de o albeață fără pată, cu un sublim cioc încovoiat, de profil roman. Din când în când, își arcuia în afară aripile uriașe de arhanghel, ca pentru a îmbrățișa o arcă sfântă. Bătăi și fremătări uimitoare o scuturau. Deși neatinsă la trup, scotea țipete ca fantoma unui rege aflat în suferință supranaturală. Prin ochii ei stranii, de nerostit, mi se părea că întrezăresc taine care-l cuprindeau pe Dumnezeu. Ca Avraam în fața îngerilor, m-am plecat; făptura albă era atât de albă, aripile ei atât de largi, și în acele ape surghiunite pe vecie pierdusem amintirile jalnice, strâmbătoare, ale tradițiilor și orașelor. Îndelung am privit acea minune de pene. Nu pot să spun, pot doar să dau de înțeles ce mi-a străbătut atunci ființa. Dar până la urmă m-am trezit și, întorcându-mă, am întrebat un marinar ce pasăre era aceea. Un goney, mi-a răspuns. Goney! Nu mai auzisem niciodată numele; e cu putință ca această făptură slăvită să le fie cu totul necunoscută oamenilor de pe uscat? Niciodată! Dar, ceva mai târziu, am aflat că goney era un nume marinăresc pentru albatros. Așa încât sălbatica Baladă a lui Coleridge nu putea nicidecum să aibă vreo legătură cu acele impresii mistice ale mele, când am văzut pasărea pe puntea noastră. Căci pe atunci nici nu citisem Balada, nici nu știam că pasărea e un albatros. Și totuși, spunând aceasta, nu fac decât să dau, pe ocolite, ceva mai multă strălucire nobilului merit al poemului și al poetului.

Afirm, așadar, că mai ales în minunata albeață trupească a păsării se ascunde taina vrăjii; un adevăr cu atât mai vădit, cu cât, printr-o nepotrivire a termenilor, există păsări numite albatroși cenușii; și pe acestea le-am văzut adeseori, dar niciodată cu asemenea simțăminte ca atunci când am privit pasărea antarctică.

Dar cum fusese prinsă făptura mistică? Nu șoptiți nimănui și vă voi spune: cu un cârlig și un fir trădător, pe când pasărea plutea pe mare. Până la urmă, căpitanul a făcut din ea un poștaș, legându-i la gât o tăbliță de piele cu însemnări despre timpul și locul corăbiei, apoi lăsând-o să scape. Dar nu mă îndoiesc că acea tăbliță de piele, menită oamenilor, i-a fost scoasă în Cer, când pasărea albă a zburat să li se alăture heruvimilor care-și strâng aripile, se roagă și se închină!