Muscheta
În timpul celor mai violente zguduiri ale Taifunului, omul de la echea de os de falcă a corăbiei „Pequod” fusese azvârlit de câteva ori, clătinându-se, pe punte de mișcările ei spasmodice, deși îi fuseseră prinse palancuri de siguranță — lăsate însă largi, căci un oarecare joc al echei era neapărat necesar.
Într-o vijelie puternică precum aceasta, când corabia nu-i decât o minge cu pene zvârlită de rafală, nu-i deloc neobișnuit să vezi acele busolelor învârtindu-se, din când în când, iar și iar. Așa se întâmpla cu cele de pe „Pequod”; aproape la fiecare zguduire, timonierul nu scăpase din vedere iuțeala cu care se roteau deasupra rozelor; e o priveliște pe care aproape nimeni n-o poate vedea fără vreun simțământ neobișnuit.
La câteva ore după miezul nopții, Taifunul se potolise atât de mult, încât, prin strădaniile încordate ale lui Starbuck și Stubb — unul lucrând la proră, celălalt la pupă —, rămășițele sfâșiate ale focului, ale gabierului trinchetului și ale gabierului mare fură tăiate și desprinse de piesele arboradei și se duseră învârtejindu-se sub vânt, ca penele unui albatros, aruncate uneori vânturilor când pasărea bătută de furtună e în zbor.
Cele trei vele noi corespunzătoare fură acum fixate și terțarolate, și o randă de furtună fu întinsă mai spre pupă; astfel încât corabia înaintă curând iar prin apă cu oarecare precizie; iar timonierului i se dădu din nou direcția pe care trebuia s-o țină, dacă era cu putință — deocamdată, est-sud-est. Căci în timpul furiei vijeliei cârmise numai după schimbările ei. Dar pe când aducea acum corabia cât mai aproape de direcția ei, urmărind între timp busola, iată! un semn bun! Vântul părea să se întoarcă spre pupă; da, vântul potrivnic se făcuse prielnic!
Îndată vergile fură brațate în cruce, în ritmul cântecului vioi „Ho! vântul prielnic! oh-he-yo, cu voie bună, flăcăi!”; echipajul cânta de bucurie că o întâmplare atât de făgăduitoare dezmințise atât de curând prevestirile rele de mai înainte.
Potrivit ordinului permanent al comandantului său — să-i raporteze îndată, la oricare dintre cele douăzeci și patru de ore, orice schimbare însemnată în treburile punții —, Starbuck, de cum potrivi vergile după vânt — fără tragere de inimă, posomorât cum era —, coborî mașinal sub punte să-l înștiințeze pe căpitanul Ahab despre cele petrecute.
Înainte de a bate la ușa cabinei lui, se opri fără voie o clipă în fața ei. Lampa din cabină — legănându-se larg într-o parte și într-alta — ardea cu pâlpâiri și arunca umbre schimbătoare pe ușa zăvorâtă a bătrânului — o ușă subțire, cu obloane fixe în locul panourilor de sus. Izolarea subpământeană a cabinei făcea să domnească acolo o anume tăcere zumzăitoare, deși o încingea tot vuietul stihiilor. Muschetele încărcate din suport se vedeau strălucind, așezate drept lângă peretele dinspre proră. Starbuck era un om cinstit, drept; dar din inima lui Starbuck, în clipa aceea când văzu muschetele, se înfiripă ciudat un gând rău; însă atât de amestecat cu ceea ce-l însoțea, neutru ori bun, încât o clipă abia îl recunoscu ca atare.
„Odată m-ar fi împușcat”, murmură el, „da, uite chiar muscheta pe care a îndreptat-o spre mine — aceea cu patul bătut în ținte; s-o ating — s-o ridic. Ciudat că eu, care am mânuit atâtea lănci ucigătoare, ciudat că tremur acum așa. Încărcată? Trebuie să văd. Da, da; și pulbere în tăviță — asta nu-i bine. Mai bine s-o vărs? — stai. Am să mă lecuiesc de asta. O să țin muscheta cu îndrăzneală cât mă gândesc. — Vin să-i raportez un vânt prielnic. Dar cât de prielnic? Prielnic pentru moarte și pieire — ăsta-i prielnic pentru Moby Dick. E un vânt prielnic numai pentru peștele acela blestemat. — Tocmai țeava pe care a îndreptat-o spre mine! — chiar aceea; aceasta — o țin aici; m-ar fi ucis tocmai cu lucrul pe care-l mânuiesc acum. — Da, și ar ucide bucuros întregul său echipaj. Nu spune că nu-și va coborî arborada în fața niciunei vijelii? Nu și-a sfărâmat cvadrantul ceresc? Și nu-și pipăie drumul prin aceleași mări primejdioase, numai după estimarea poziției cu lochul plin de erori? Și în chiar acest Taifun, n-a jurat că nu vrea să aibă paratrăsnete? Dar să fie lăsat fără împotrivire acest bătrân smintit să tragă după el la pieire întregul echipaj al unei corăbii? — Da, asta l-ar face ucigașul a treizeci de oameni și mai bine, cu bună știință, dacă această corabie ar suferi vreo avarie fatală; și o avarie fatală va suferi această corabie, jură sufletul meu, dacă Ahab face cum vrea el. Dacă atunci, chiar în clipa asta, ar fi — dat deoparte, crima aceea n-ar mai fi a lui. Ha! Mormăie în somn? Da, chiar acolo — acolo înăuntru doarme. Doarme? Da, dar încă e viu și curând va fi iar treaz. Atunci nu pot să-ți țin piept, bătrâne. N-ai să asculți nici de raționament; nici de mustrare; nici de rugăminte; pe toate le disprețuiești. Supunere necondiționată față de poruncile tale necondiționate, asta-i tot ce răsufli. Da, și spui că oamenii au jurat jurământul tău; spui că toți suntem Ahabi. Ferească Dumnezeul cel mare! — Dar nu-i altă cale? Nicio cale legiuită? — Să fie luat prizonier și dus acasă? Cum! Să nădăjduiesc că pot smulge puterea vie a acestui bătrân din propriile lui mâini vii? Numai un prost ar încerca. Să zicem că ar fi chiar cu brațele legate; înnodat peste tot cu frânghii și garline; înlănțuit de șuruburile cu inel din podeaua acestei cabine; atunci ar fi mai hidos decât un tigru în cușcă. N-aș putea îndura priveliștea; nicidecum n-aș putea scăpa de urletele lui; orice alinare, somnul însuși, neprețuita rațiune m-ar părăsi în lunga călătorie de neîndurat. Ce mai rămâne, atunci? Uscatul e la sute de leghe depărtare, iar Japonia zăvorâtă e cea mai aproape. Stau singur aici, pe o mare deschisă, cu două oceane și un continent întreg între mine și lege. — Da, da, așa este. — E cerul un ucigaș când fulgerul lui lovește în pat un ucigaș în devenire, făcând deopotrivă iască din așternuturi și din piele? — Și aș fi atunci eu un ucigaș, dacă” — și, încet, pe furiș, uitându-se pe jumătate într-o parte, lipi de ușă capătul muschetei încărcate.
„La înălțimea asta se leagănă înăuntru hamacul lui Ahab; capul lui e încoace. O atingere, și Starbuck ar putea supraviețui ca să-și mai strângă o dată în brațe soția și copilul. — O, Mary! Mary! — băiete! băiete! băiete! — Dar dacă nu te trezesc la moarte, bătrâne, cine poate spune în ce adâncuri nesondate s-ar putea scufunda trupul lui Starbuck peste o săptămână de azi, cu întregul echipaj! Dumnezeule mare, unde ești? S-o fac? S-o fac? — Vântul s-a potolit și și-a schimbat direcția, domnule; gabierul trinchetului și gabierul mare sunt terțarolate și întinse; corabia își ține direcția.”
„Vâsliți cu toții înapoi! O, Moby Dick, îți înșfac în sfârșit inima!”
Acestea erau sunetele care izbucneau acum din somnul chinuit al bătrânului, de parcă glasul lui Starbuck ar fi făcut să vorbească visul de mult mut.
Muscheta, încă țintită, tremura ca brațul unui bețiv pe panoul ușii; Starbuck părea că se luptă cu un înger; dar, întorcându-se de la ușă, puse țeava morții în suportul ei și părăsi locul.
„Doarme prea adânc, domnule Stubb; du-te tu jos, trezește-l și spune-i. Eu trebuie să mă îngrijesc aici de punte. Știi ce să spui.”