Ambra cenușie
Această ambră cenușie este o substanță foarte curioasă și atât de însemnată ca marfă, încât, în 1791, un anume căpitan Coffin, născut în Nantucket, a fost audiat la bara Camerei Comunelor din Anglia în această privință. Căci pe atunci și, într-adevăr, până la o dată relativ târzie, originea precisă a ambrei cenușii rămânea, ca și aceea a chihlimbarului însuși, o problemă pentru învățați. Deși ambergris nu este decât compusul francez pentru chihlimbar cenușiu, cele două substanțe sunt cu totul deosebite. Căci chihlimbarul, deși se găsește uneori pe țărmul mării, se dezgroapă și din pământuri aflate departe în interiorul uscatului, pe când ambra cenușie nu se găsește niciodată decât pe mare. În plus, chihlimbarul este o substanță tare, străvezie, sfărâmicioasă și fără miros, folosită la muștiucurile pipelor, la mărgele și podoabe; dar ambra cenușie este moale, ceroasă și atât de parfumată și de aromată, încât se folosește mult în parfumerie, la pastile parfumate, lumânări scumpe, pudre de păr și pomezi. Turcii o folosesc la gătit și o duc și la Mecca, în același scop în care se duce tămâia la Sfântul Petru din Roma. Unii negustori de vinuri pun câteva grăunțe în vinul de Bordeaux, ca să-i dea aromă.
Cine ar crede, așadar, că asemenea doamne și domni aleși se desfată cu o esență găsită în măruntaiele fără slavă ale unei balene bolnave! Și totuși așa este. Unii presupun că ambra cenușie e cauza, iar alții că e efectul dispepsiei balenei. Cum să lecuiești o asemenea dispepsie e greu de spus, afară doar dacă-i dai trei ori patru bărci pline cu pilule Brandreth și apoi o iei la fugă, ferindu-te de primejdie, ca muncitorii când aruncă stâncile în aer.
Am uitat să spun că în această ambră cenușie s-au găsit niște plăci tari, rotunde, osoase, despre care Stubb crezu la început că ar putea fi bumbi de nădragi marinărești; dar se dovedi apoi că nu erau decât bucăți de oase de calamari mici, îmbălsămate în acest chip.
Faptul că nestricăciunea acestei ambre cenușii atât de înmiresmate se găsește chiar în inima unei asemenea putreziciuni — să fie acesta un lucru de nimic? Cugetă la vorba Sfântului Pavel din Corintieni despre stricăciune și nestricăciune: că suntem semănați în necinste, dar înviați în slavă. Și adu-ți aminte, de asemenea, de vorba lui Paracelsus despre materia din care se face moscul cel mai bun. Nu uita nici faptul ciudat că, dintre toate lucrurile rău mirositoare, apa de Colonia, în stadiile ei dintâi de fabricație, e cea mai rea.
Aș vrea să închei capitolul cu îndemnul de mai sus, dar nu pot, fiindcă sunt dornic să resping o acuzație adusă adesea vânătorilor de balene, care, în ochii unor minți deja părtinitoare, ar putea părea întărită pe ocolite de cele spuse despre cele două balene ale francezului. În altă parte a acestui volum s-a dezmințit insinuarea calomnioasă că îndeletnicirea vânătorii de balene ar fi, de la un capăt la altul, o treabă murdară și neîngrijită. Dar mai e ceva de combătut. Ei dau de înțeles că toate balenele miros întotdeauna urât. De unde a pornit acest stigmat odios?
Cred că originea lui se poate urmări limpede până la întâia sosire a balenierelor groenlandeze la Londra, acum mai bine de două veacuri. Căci acei vânători nu-și topeau atunci untura pe mare și nici acum n-o fac, așa cum au făcut dintotdeauna corăbiile din Sud; ci taie untura proaspătă în bucățele, o vâră prin vranele unor butoaie mari și o duc astfel acasă; scurtimea sezonului din acele Mări Înghețate și furtunile neașteptate și puternice la care sunt expuși le opresc orice altă cale. Urmarea este că, atunci când se deschide cala și se descarcă unul dintre aceste cimitire de balene în docul Greenland, se răspândește un miros oarecum asemănător celui iscat când se sapă un vechi cimitir orășenesc pentru temeliile unei maternități.
Mai bănuiesc, în parte, că această acuzație ticăloasă împotriva balenierelor se poate datora și faptului că pe coasta Groenlandei a existat odinioară un sat olandez numit Schmerenburgh ori Smeerenberg, acest din urmă nume fiind cel folosit de învățatul Fogo Von Slack în marea sa lucrare despre Mirosuri, un manual despre acest subiect. După cum arată numele (smeer, grăsime; berg, a pune deoparte), satul fusese întemeiat ca să ofere un loc unde să fie topită untura flotei baleniere olandeze, fără a mai fi dusă acasă, în Olanda, în acest scop. Era o adunare de cuptoare, cazane de grăsime și șoproane de untură; iar când instalațiile lucrau din plin, cu siguranță nu răspândeau vreo mireasmă prea plăcută. Dar toate acestea stau cu totul altfel pe o balenieră de cașaloți din Mările Sudului; într-o călătorie de poate patru ani, după ce-și umple cu totul cala cu untură, ea nu petrece poate nici cincizeci de zile cu topirea; iar în starea în care este pusă în butoaie, untura e aproape fără miros. Adevărul e că, vii ori moarte, dacă sunt tratate cum se cuvine, balenele, ca specie, nu sunt nicidecum făpturi rău mirositoare; și nici vânătorii de balene nu pot fi recunoscuți după nas, cum pretindeau oamenii Evului Mediu că pot descoperi un evreu în mijlocul lor. Nici nu e cu putință, de altfel, ca balena să nu fie parfumată, când, în general, se bucură de o sănătate atât de bună, face multă mișcare și e mereu afară din casă; deși, ce-i drept, rareori e la aer liber. Eu spun că mișcarea lobilor cozii unui cașalot deasupra apei împrăștie un parfum ca atunci când o doamnă înmiresmată cu mosc își foșnește rochia într-un salon cald. Cu ce să asemăn, așadar, cașalotul în privința miresmei, ținând seama de mărimea lui? Nu cu acel elefant vestit, cu colții împodobiți cu nestemate și mirosind a smirnă, care a fost scos dintr-un oraș indian ca să-l cinstească pe Alexandru cel Mare?