Capela
Chiar în acest New Bedford se află o capelă a vânătorilor de balene și puțini sunt pescarii îngândurați care, urmând să plece curând spre Oceanul Indian sau Pacific, nu o vizitează duminica. Eu unul, cu siguranță, m-am dus.
Întorcându-mă de la prima mea plimbare de dimineață, o pornii iar anume cu acest gând. Vremea se schimbase: frigul senin și însorit lăsase loc lapoviței biciuitoare și ceții. Mă înfofolii în scurta mea mițoasă, din postavul numit „piele de urs”, și îmi croii cu greu drum prin furtuna îndărătnică. Intrând în capelă, găsii câțiva enoriași risipiți ici și acolo: marinari, neveste de marinari și văduve. Domnea o tăcere înăbușită, spartă doar din când în când de țipetele furtunii.
Fiecare credincios tăcut părea să stea dinadins departe de ceilalți, de parcă durerea tăcută a fiecăruia ar fi fost o insulă, cu neputință de împărtășit. Capelanul nu sosise încă; aceste insule tăcute de bărbați și femei stăteau cu ochii ațintiți la câteva plăci de marmură cu chenare negre, zidite în perete de o parte și de alta a amvonului. Trei dintre ele sunau cam așa, fără să pretind că le citez întocmai:
ÎN PIOASA AMINTIRE
A LUI
JOHN TALBOT,
care, la vârsta de optsprezece ani, a pierit căzând peste bord,
lângă Insula Dezolării, în largul Patagoniei,
la 1 noiembrie 1836.
ACEASTĂ PLACĂ
este ridicată în amintirea lui
DE SORA SA.
* * *
ÎN PIOASA AMINTIRE
A MARINARILOR
ROBERT LONG, WILLIS ELLERY,
NATHAN COLEMAN, WALTER CANNY, SETH MACY
ȘI SAMUEL GLEIG,
care alcătuiau echipajul uneia dintre bărcile
CORĂBIEI ELIZA
și au fost târâți de o balenă până au dispărut din vedere,
pe locul de vânătoare din larg, în
PACIFIC,
la 31 decembrie 1839.
ACEASTĂ MARMURĂ
este așezată aici de tovarășii lor
care au supraviețuit.
* * *
ÎN PIOASA AMINTIRE
A
RĂPOSATULUI
CĂPITAN EZEKIEL HARDY,
care, aflându-se la prora bărcii sale, a fost ucis de un
cașalot pe coasta Japoniei,
la 3 august 1833.
ACEASTĂ PLACĂ
este ridicată în amintirea lui
DE
VĂDUVA SA.
Scuturând lapovița de pe pălărie și de pe haină, amândouă învelite în gheață, mă așezai lângă ușă și, întorcându-mă într-o parte, fui surprins să-l văd pe Queequeg aproape de mine. Tulburat de solemnitatea scenei, avea în privire uimire și curiozitate neîncrezătoare. Sălbaticul fu singura persoană din capelă care îmi remarcă prezența, căci era singurul care nu știa să citească și, prin urmare, nu citea acele inscripții reci de pe perete.
Nu știam dacă se afla printre enoriași vreo rudă a marinarilor ale căror nume fuseseră scrise pe plăcuțe, dar atât de numeroase sunt accidentele neconsemnate din vânătoarea de balene și câteva femei din capelă purtau atât de limpede pe chip, dacă nu și în veșminte, semnul unei dureri neîncetate, încât sunt încredințat că aici, în fața mea, se adunaseră oameni în ale căror inimi nevindecate vederea acestor plăci mohorâte făcea, prin durerea împărtășită, ca vechile răni să sângereze din nou.
O, voi ai căror morți sunt îngropați sub iarba verde, voi care, stând printre flori, puteți spune: „Aici, aici zace ființa mea iubită”, voi nu cunoașteți pustiul care apasă astfel de inimi. Ce absențe amare în acele marmuri cu chenare negre, care nu acoperă nicio cenușă! Ce deznădejde în inscripțiile neclintite! Ce goluri de moarte și ce necredințe nechemate în rândurile care par să roadă însăși Credința și să refuze învierea ființelor pierite fără un loc al lor, fără mormânt.
La fel de bine ar fi putut sta aceste plăci în peștera din Elephanta, ca și aici.
În ce recensământ al făpturilor vii sunt cuprinși morții omenirii? De ce spune despre ei un proverb răspândit pretutindeni că morții nu spun povești, deși ascund mai multe taine decât bancurile de nisip Goodwin? Cum se face că punem înaintea numelui celui care ieri a plecat pe lumea cealaltă un cuvânt atât de plin de tâlc și atât de lipsit de credință, fără să-i dăm însă același titlu dacă se îmbarcă doar spre cele mai îndepărtate Indii ale acestui pământ viu? De ce plătesc companiile de asigurări de viață despăgubiri pentru moartea unor nemuritori? În ce paralizie veșnică, neclintită, în ce transă de moarte și fără speranță zace încă bătrânul Adam, mort acum șaizeci de veacuri încheiate? Cum se face că tot refuzăm mângâierea pentru cei despre care susținem totuși că trăiesc într-o fericire de nespus? De ce toți cei vii se străduiesc atât să-i facă pe toți cei morți să tacă? De ce până și zvonul unei bătăi într-un mormânt înspăimântă un oraș întreg?
Toate acestea nu sunt lipsite de sens.
Dar Credința, ca un șacal, se hrănește printre morminte și chiar din aceste îndoieli moarte își adună speranța cea mai vie.
Abia dacă mai trebuie să spun cu ce simțăminte priveam acele plăci de marmură, în ajunul unei călătorii spre Nantucket, și citeam, în lumina tulbure a acelei zile întunecate și jalnice, soarta balenierilor care plecaseră înaintea mea. Da, Ishmael, aceeași soartă ar putea fi și a ta. Dar, într-un fel, mă înveselii iar. Încântătoare îndemnuri la îmbarcare, frumoase șanse de avansare, s-ar zice — da, o barcă spartă îmi va da brevetul de nemuritor.
Da, există moarte în meseria aceasta a vânătorii de balene — aruncarea de-a valma a unui om în Eternitate, atât de iute încât nu mai apucă să scoată o vorbă. Dar ce dacă? Mi se pare că ne-am înșelat amarnic în această chestiune a Vieții și Morții. Mi se pare că ceea ce ei numesc umbra mea aici, pe pământ, este adevărata mea substanță. Mi se pare că, privind lucrurile spirituale, suntem prea mult asemenea stridiilor care privesc soarele prin apă și iau apa aceea groasă drept cel mai subțire aer. Mi se pare că trupul meu nu e decât drojdia ființei mele mai bune.
La drept vorbind, să-mi ia trupul cine poftește; să-l ia, spun eu, căci trupul nu-i totuna cu mine. Așadar, trei urale pentru Nantucket! Și vie o barcă zdrobită și un trup zdrobit când or vrea, căci sufletul nu mi-l poate zdrobi nici Iupiter însuși.