Biografie
Queequeg se născuse pe insula Kokovoko, foarte departe, spre apus și spre miazăzi. Nu e trecută pe nicio hartă; locurile aievea nu sunt niciodată.
Pe când, sălbatic abia ieșit din găoace, alerga fără opreliști prin pădurile natale, cu o legătură de iarbă în jurul mijlocului, urmat de caprele care ronțăiau de parcă el ar fi fost un copăcel verde, încă de atunci în sufletul ambițiosului Queequeg se cuibărise dorința de a vedea din creștinătate ceva mai mult decât un vânător de balene sau doi, drept pildă. Tatăl său era Mare Șef, rege. Unchiul său era Marele Preot, iar din partea mamei se putea lăuda cu mătuși măritate cu războinici de neînvins.
Prin venele lui curgea sânge ales — sânge regesc —, deși, mă tem, era din păcate viciat de înclinația spre canibalism pe care și-o cultivase în tinerețea sa neștiutoare.
Când o navă din Sag Harbor vizită golful tatălui său, Queequeg ceru să călătorească pe ea spre ținuturile creștinilor, însă fu refuzat, căci echipajul era complet. Nici întreaga influență a regelui, tatăl său, nu-l putu îndupleca pe căpitan. Dar Queequeg făcu un jurământ. Singur în canoe, vâsli până la o strâmtoare îndepărtată, pe unde știa că trebuia să treacă vasul când părăsea insula. De o parte a strâmtorii se afla un recif de corali și în cealaltă parte era o limbă joasă de pământ acoperită de un crâng de mangrove care creșteau în apă.
Ascunzându-și canoea, încă pe apă, printre mangrove, cu prora spre mare, se așeză la pupă, cu vâsla ținută jos în mână; iar când corabia alunecă prin dreptul lui, țâșni ca fulgerul, ajunse lângă bord și, cu o singură lovitură de picior înapoi, își răsturnă și scufundă canoea. Se cățără pe lanțuri și, aruncându-se cât era de lung pe punte, înșfăcă un inel fixat acolo și jură să nu-i dea drumul, chiar de l-ar tăia în bucăți.
Degeaba îl amenință căpitanul că-l va arunca peste bord și degeaba îi ținu o sabie scurtă de abordaj deasupra încheieturilor goale. Queequeg era fiu de rege și nu voia să se clintească. Impresionat de neînfricarea lui disperată și de dorința arzătoare de a cunoaște creștinătatea, căpitanul se învoi în cele din urmă și îi spuse să se simtă ca acasă. Dar acest minunat tânăr sălbatic — acest Prinț de Wales al mărilor — nu văzu niciodată cabina căpitanului. Îl trecură în rândul marinarilor și făcură din el un vânător de balene.
Întocmai ca țarul Petru, mulțumit să trudească în șantierele navale ale unor orașe străine, tot așa Queequeg nu disprețuia nicio umilință aparentă, dacă prin ea putea dobândi puterea de a-i lumina pe compatrioții săi neștiutori. Ceea ce își dorea el cel mai mult – îmi zise – era să învețe printre creștini cum să facă pentru a-i ajuta pe oamenii săi să fie și mai fericiți decât erau și chiar mai buni decât înainte.
Din păcate, din experiența de pe balenieră înțelese că și creștinii puteau fi nefericiți și răi, nesfârșit mai mult decât toți păgânii tatălui său. Ajuns în cele din urmă în bătrânul Sag Harbor, văzu ce făceau marinarii pe acolo. Porni apoi spre Nantucket și văzu cum își cheltuiau lefurile și acolo; bietul Queequeg socoti totul pierdut. Își zise: „Lumea e rea pe toate meridianele; păgân o să mor.”
Astfel, rămas idolatru în adâncul inimii, continuă să trăiască printre creștini, le purtă hainele și încercă să le vorbească limba aceea păsărească. De aceea se purta așa de ciudat, deși era plecat de acasă de ceva vreme.
Îl întrebai prin semne dacă nu dorea să se întoarcă acasă și să fie încoronat, căci acum putea să-și socotească tatăl mort, fiind deja foarte bătrân și slăbit, după ultimele vești. Îmi răspunse că nu, încă nu, și adăugă că se temea că creștinismul sau, mai bine zis, creștinii îl schimbaseră și îl făcuseră nepotrivit să urce pe tronul curat și nepângărit al celor treizeci de regi păgâni dinaintea lui. Dar mai târziu, spuse, avea să se întoarcă — de îndată ce se va simți botezat din nou.
Acum însă avea de gând să colinde mările și să-și facă de cap în toate cele patru oceane. Îl făcuseră harponier, iar fierul acela cu ghimpi ținea acum loc de sceptru.
Îl întrebai ce avea de gând să facă în viitorul apropiat și îmi răspunse că voia să plece iar pe mare, căci acesta îi era meșteșugul. Auzind acestea, îi dezvăluii că și eu tot pe o balenieră doream să mă îmbarc și îi povestii că voiam să plec din Nantucket, căci acela era portul cel mai promițător de unde să se îmbarce un vânător de balene dornic de aventură.
Hotărî pe dată să mă însoțească pe insulă, să se îmbarce pe aceeași corabie, să intre în același cart cu mine, în aceeași barcă și la aceeași masă; pe scurt, să împartă cu mine tot ce mi-ar aduce soarta. Cu amândouă mâinile mele într-ale lui, aveam să ne înfruptăm cutezători din ce ne-ar pune pe masă amândouă lumile.
Mă învoii bucuros, căci, pe lângă dragostea ce i-o purtam acum lui Queequeg, nu era de trecut cu vederea nici faptul că el era un harponier experimentat și mi-ar fi fost de mare folos, mai ales că eu nu știam nimic despre tainele vânătorii de balene, deși cunoșteam bine marea, așa cum o cunosc marinarii de pe corăbiile de negoț.
Când termină povestea și trase ultimul fum din pipa aproape stinsă, Queequeg mă îmbrățișă, își lipi fruntea de a mea și, stingând lumina, ne întoarserăm fiecare pe partea sa și adormirăm foarte curând.