Înmormântarea
— Trageți lanțurile la bord! Lăsați hoitul în urmă!
Uriașele palancuri și-au făcut acum datoria. Trupul alb, jupuit, al balenei decapitate lucește ca un mormânt de marmură; deși și-a schimbat culoarea, nu și-a pierdut în chip vădit nimic din volum. E tot colosal. Încet, plutește tot mai departe, apa din jur sfâșiată și împroșcată de rechinii nesățioși, iar aerul de deasupra tulburat de stoluri rapace de păsări țipătoare, ale căror ciocuri sunt ca tot atâtea pumnale batjocoritoare înfipte în balenă. Uriașa stafie albă, fără cap, plutește tot mai departe de corabie, și cu fiecare prăjină străbătută astfel, parcă prăjini pătrate de rechini și prăjini cubice de păsări sporesc larma ucigașă. Ceasuri și ceasuri, de pe corabia aproape nemișcată se vede acea priveliște hidoasă. Sub cerul azuriu, blând și fără nori, pe fața frumoasă a mării desfătătoare, purtată de brizele voioase, acea mare masă a morții plutește mereu și mereu, până se pierde în perspective fără sfârșit.
Iată o înmormântare nespus de jalnică și nespus de batjocoritoare! Vulturii mării, toți în doliu cucernic; rechinii văzduhului, toți, cu scrupulozitate, în negru ori pestriț. În viață, puțini dintre ei ar fi ajutat balena, socot, dacă, din întâmplare, ar fi avut nevoie; dar asupra ospățului înmormântării ei se năpustesc cu cea mai mare cucernicie. O, cumplit vulturism al pământului! de care nici cea mai puternică balenă nu-i scutită.
Și nici acesta nu e sfârșitul. Profanat cum e trupul, o stafie răzbunătoare supraviețuiește și plutește deasupra lui ca să înspăimânte. Zărit de departe de vreun vas de război temător ori de vreun vas de explorare nătâng, când depărtarea ascunde păsările ce roiesc, dar lasă totuși să se vadă masa albă plutind în soare și stropii albi ce sar înalt izbindu-se de ea; pe dată, hoitul nevătămător al balenei e trecut cu degete tremurătoare în jurnalul de bord — bancuri, stânci și brizanți prin aceste locuri: atenție! Și ani de zile după aceea, poate, corăbiile ocolesc locul; sărind peste el, cum oile proaste sar peste un gol, fiindcă cea din frunte a sărit întâia dată acolo când i s-a ținut înainte un băț. Iată legea voastră a precedentelor; iată folosul tradițiilor voastre; iată povestea încăpățânatei supraviețuiri a vechilor voastre credințe, care nu și-au avut niciodată temei pe pământ și acum nici măcar nu mai plutesc în văzduh! Iată ortodoxia!
Astfel, pe când în viață trupul marii balene poate să fi fost o adevărată groază pentru dușmanii ei, după moarte stafia ei ajunge o spaimă neputincioasă pentru o lume întreagă.
Crezi în stafii, prietene? Mai sunt și alte stafii decât cea din Cock-Lane, și oameni cu mult mai profunzi decât doctorul Johnson care cred în ele.