Profetul
— Tovarăși, ați intrat în slujbă pe corabia aceea?
Queequeg și cu mine tocmai coborâserăm de pe „Pequod” și ne îndepărtam agale de apă, fiecare adâncit pentru moment în gândurile sale, când un străin ne adresă cuvintele de mai sus; se opri înaintea noastră și își îndreptă degetul arătător masiv spre corabia cu pricina. Era îmbrăcat ca vai de el, într-o haină decolorată și pantaloni peticiți; o zdreanță de batistă neagră îi înfășura gâtul. O variolă cu pustule îngemănate i se revărsase pe față în toate direcțiile, lăsând-o ca albia încâlcită și plină de creste a unui torent ale cărui ape repezi au secat.
— Ați intrat în slujbă pe ea? repetă el.
— Cred că te referi la corabia „Pequod”, zisei, încercând să mai câștig puțin timp ca să-l pot privi fără întrerupere.
— Da, „Pequod”, corabia de colo, zise el, trăgându-și înapoi întregul braț și împingându-l apoi repede drept înainte, cu degetul întins ca o baionetă fixată, țintind drept spre ea.
— Da, zisei, tocmai am semnat actele.
— Scria ceva în ele și despre sufletele voastre?
— Despre ce?
— Ah, poate că n-aveți deloc, zise el repede. Nu-i nimic, știu mulți flăcăi care n-au; norocul lor! O duc cu atât mai bine. Un suflet e un fel de a cincea roată la căruță.
— Ce tot îndrugi acolo, marinare? întrebai.
— El are însă destul cât să acopere toate lipsurile de soiul ăsta ale celorlalți flăcăi, zise brusc străinul, apăsând nervos pe cuvântul „el”.
— Queequeg, zisei, hai să mergem; omul ăsta o fi scăpat de pe undeva; vorbește despre ceva și despre cineva despre care nu știm nimic.
— Stați! strigă străinul. Ați zis drept: nu l-ați văzut încă pe Bătrânul Tunet, nu?
— Cine e Bătrânul Tunet? întrebai, din nou țintuit de seriozitatea smintită a purtării sale.
— Căpitanul Ahab.
— Cum! Căpitanul corăbiei noastre, „Pequod”?
— Da, așa-i zic unii dintre noi, marinarii bătrâni. Nu l-ați văzut încă, nu?
— Nu, nu l-am văzut. Se zice că e bolnav, dar îi merge mai bine și în curând va fi iar sănătos.
— Va fi iar sănătos în curând! râse străinul, cu un râs solemn și batjocoritor. Ascultați: când căpitanul Ahab va fi sănătos, atunci și brațul ăsta stâng al meu va fi sănătos; nu înainte.
— Ce știi tu despre el?
— Ce v-au spus ei despre el? Asta să-mi ziceți!
— Nu ne-au spus mai nimic despre el; doar am auzit că e un bun vânător de balene și un căpitan bun cu echipajul său.
— Asta-i adevărat, asta-i adevărat; da, amândouă sunt destul de adevărate. Dar trebuie să săriți când dă un ordin. Fă un pas și mârâie; mârâie și mergi: asta-i vorba la căpitanul Ahab. Dar nimic despre întâmplarea aceea de lângă Capul Horn, demult, când a zăcut ca mort trei zile și trei nopți; nimic despre încăierarea aceea pe viață și pe moarte cu spaniolul, în fața altarului din Santa? N-ați auzit nimic despre asta, ai? Nimic despre tigva de argint în care a scuipat? Și nimic despre cum și-a pierdut piciorul în ultima călătorie, așa cum spusese profeția? N-ați auzit o vorbă despre lucrurile astea și încă ceva pe deasupra, ai? Nu, nu cred c-ați auzit; cum ați fi putut? Cine știe? Nu tot Nantucketul, bănuiesc. Dar, oricum, poate c-ați auzit despre picior și despre cum l-a pierdut; da, da, ați auzit, aș zice. Ei, da, asta știe aproape toată lumea: vreau să spun că știu că n-are decât un picior și că pe celălalt i l-a luat un cașalot.
— Prietene, zisei, nu știu despre ce-i toată bolboroseala ta și nici nu-mi pasă prea mult; fiindcă mi se pare că ești cam dus cu capul. Dar, dacă vorbești despre căpitanul Ahab, de pe corabia aceea, „Pequod”, atunci lasă-mă să-ți spun că știu totul despre pierderea piciorului său.
— Totul despre asta, ai? Sigur că știi? Totul?
— Destul de sigur.
Cu degetul îndreptat și ochii ațintiți spre „Pequod”, străinul cu înfățișare de cerșetor stătu o clipă ca adâncit într-o visare tulburată; apoi tresări ușor, se întoarse și zise:
— V-ați angajat, ai? Numele voastre sunt trecute în acte? Ei, ei, ce-i semnat e semnat; și ce-o fi să fie va fi; și iarăși, poate că nu va fi, până la urmă. Oricum, totul e deja hotărât și rânduit; niște marinari trebuie să meargă cu el, presupun; tot atât de bine aceștia ca oricare alții, Dumnezeu să se îndure de ei! Bună dimineața, tovarăși, bună dimineața; cerurile cele de negrăit să vă binecuvânteze; îmi pare rău că v-am oprit.
— Ascultă, prietene, zisei, dacă ai ceva important să ne spui, spune; dar, dacă încerci numai să ne duci cu preșul, ai greșit jocul; asta-i tot ce am de spus.
— Și-ai spus foarte bine; îmi place să aud un flăcău vorbind așa, fără ocolișuri. Ești tocmai omul potrivit pentru el, unul ca tine. Bună dimineața, tovarăși, bună dimineața! Ah! Când ajungeți acolo, spuneți-le că m-am hotărât să nu fiu unul dintre ei.
— Ah, dragul meu, nu ne poți păcăli în felul ăsta; nu ne poți păcăli. E cel mai ușor lucru din lume să pari că ascunzi în tine o mare taină.
— Bună dimineața, tovarăși, bună dimineața.
— Chiar că-i dimineață, zisei. Hai, Queequeg, să-l lăsăm pe nebunul ăsta. Dar stai, spune-mi, cum te cheamă?
— Elijah.
Elijah! îmi zisei în gând și ne îndepărtarăm, vorbind amândoi, fiecare în felul său, despre bătrânul marinar zdrențăros; căzurăm de acord că nu era decât un impostor care încerca să ne sperie. Dar nu merseserăm, poate, mai mult de o sută de iarzi când se întâmplă să cotim la un colț; și, uitându-mă înapoi, pe cine văzui dacă nu pe Elijah venind după noi, deși la oarecare depărtare?
Cumva, vederea lui mă izbi atât de tare, încât nu-i spusei nimic lui Queequeg despre faptul că era în urma noastră, ci mersei mai departe cu tovarășul meu, nerăbdător să văd dacă străinul avea să cotească la același colț ca noi. Așa făcu; și atunci mi se păru că ne urmărea pas cu pas, dar cu ce gând nu-mi puteam închipui cu niciun chip.
Întâmplarea aceasta, împreună cu vorbele sale în doi peri, pe jumătate aluzive, pe jumătate revelatoare, învăluite în taină, trezi în mine tot felul de vagi nedumeriri și temeri abia înfiripate, toate legate de „Pequod”; și de căpitanul Ahab; și de piciorul pe care-l pierduse; și de criza de la Capul Horn; și de tigva de argint; și de ce-mi spusese căpitanul Peleg despre el când părăsisem corabia cu o zi înainte; și de prevestirea indienei Tistig; și de călătoria pe care ne legaserăm s-o facem; și de o sută de alte lucruri nelămurite.
Eram hotărât să mă lămuresc dacă zdrențărosul Elijah ne urmărea într-adevăr ori nu; și, cu acest gând, traversai strada împreună cu Queequeg și, pe partea cealaltă, ne întoarserăm pe urmele noastre. Dar Elijah trecu mai departe, fără să pară că ne bagă în seamă. Asta mă liniști; și încă o dată, și pentru ultima oară, după cum mi se păru, îl numii în sinea mea un impostor.