Dublonul
S-a povestit mai înainte cum obișnuia Ahab să străbată puntea sa de la pupă, întorcându-se cu regularitate la fiecare dintre cele două capete, cutia compasului și arborele mare; dar, în mulțimea celorlalte lucruri care cereau povestite, nu s-a adăugat cum, uneori, în aceste plimbări, când era cel mai adâncit în starea lui sufletească, obișnuia să se oprească pe rând în fiecare loc și să rămână acolo, privind ciudat obiectul anume din fața sa. Când se oprea dinaintea cutiei compasului, cu privirea ațintită pe acul ascuțit al busolei, privirea aceea țâșnea ca o suliță, cu intensitatea ascuțită a țelului său; iar când, reluându-și plimbarea, se oprea iarăși dinaintea arborelui mare, aceeași privire țintuită se ațintea asupra monedei de aur țintuite acolo și el păstra aceeași înfățișare de dârzenie bătută în cuie, doar însoțită de un dor sălbatic, dacă nu chiar de speranță.
Dar într-o dimineață, întorcându-se ca să treacă pe lângă dublon, păru atras într-un chip nou de ciudatele figuri și inscripții bătute pe el, ca și cum abia acum ar fi început, pentru întâia oară, să tălmăcească pentru sine, în vreun chip monomaniac, orice înțeles s-ar fi putut ascunde în ele. Și un anumit înțeles se ascunde în toate lucrurile, altminteri toate ar prețui prea puțin, iar lumea cea rotundă ar fi ea însăși doar un zero gol, bun numai de vândut cu căruța, cum fac cu dealurile de lângă Boston, ca să umple vreo mlaștină din Calea Lactee.
Acest dublon era din aurul cel mai curat, virgin, scormonit de undeva din inima unor dealuri mărețe, de unde, spre răsărit și spre apus, peste nisipuri aurii, curg izvoarele atâtor Pactoli. Și, deși acum era bătut în cuie în mijlocul ruginii bolțurilor de fier și al coclelii țepilor de aramă, totuși, neatins și nepătat de vreo murdărie, își păstra strălucirea de Quito. Nici faptul că era așezat în mijlocul unui echipaj nemilos, că mâini nemiloase treceau în fiecare ceas pe lângă el și că nopți întregi era învăluit în întuneric des, care ar fi putut ascunde apropierea oricărui hoț, nu schimba aceasta: fiecare răsărit găsea dublonul acolo unde îl lăsase apusul dinainte. Căci fusese pus deoparte și sfințit pentru un singur țel care insufla groază; și, oricât de dezmățați în felul lor de marinari, cu toții îl venerau ca pe talismanul Balenei Albe. Uneori vorbeau despre el în istovitorul cart de noapte, întrebându-se al cui avea să fie în cele din urmă și dacă acela avea să mai trăiască pentru a-l cheltui.
Aceste nobile monede de aur din America de Sud sunt ca niște medalii ale soarelui și însemne ale tropicelor. Aici sunt bătute într-o bogată risipă palmieri, alpacale și vulcani; discuri solare și stele; ecliptice, cornuri ale belșugului și bogate flamuri fluturătoare; astfel încât aurul prețios pare aproape să capete o prețiozitate în plus și splendori sporite trecând prin acele fanteziste monetării, atât de poetic spaniole.
Se întâmplase ca dublonul de pe „Pequod” să fie un exemplu cât se poate de bogat al acestor lucruri. Pe marginea sa rotundă purta literele REPUBLICA DEL ECUADOR: QUITO. Așadar, această monedă strălucitoare venea dintr-o țară așezată în mijlocul lumii, sub marele Ecuator, și numită după el; fusese turnată la jumătatea înălțimii Anzilor, în clima ce nu pălește și nu cunoaște toamna. În cercul acelor litere vedeai chipurile a trei culmi ale Anzilor; dintr-una, o flacără; pe alta, un turn; pe a treia, un cocoș cântând; iar peste toate se arcuia un segment al zodiacului împărțit, cu toate zodiile însemnate prin obișnuitele lor simboluri cabalistice și cu soarele drept cheie de boltă, intrând în punctul echinocțial al Balanței.
Dinaintea acestei monede ecuatoriale se oprea acum Ahab, urmărit și de alții.
— E mereu ceva egolatru în vârfurile munților și în turnuri, precum și în toate celelalte lucruri mărețe și înalte; uite aici — trei culmi mândre ca Lucifer. Turnul trainic, acesta e Ahab; vulcanul, acesta e Ahab; pasărea curajoasă, neînfricată și biruitoare, și aceasta e Ahab; toate sunt Ahab; iar aurul acesta rotund nu e decât chipul globului și mai rotund care, ca oglinda unui magician, îi răsfrânge fiecărui om, pe rând, numai propriul sine tainic. Mari trude, mici câștiguri pentru cei ce-i cer lumii să le dezlege propria ființă; ea nu se poate dezlega nici pe sine. Mi se pare acum că soarele acesta bătut în monedă are fața rumenă; dar uite! da, intră în zodia furtunilor, echinocțiul! Și cu numai șase luni înainte se rotea ieșind dintr-un alt echinocțiu, cel al Berbecului! Din furtună în furtună! Așa să fie, atunci. Născut în chinuri, se cade ca omul să trăiască în dureri și să moară în spasme! Așa să fie, atunci! Iată material zdravăn pe care să lucreze năpasta. Așa să fie, atunci.
— Nu degete de zâne puteau să fi apăsat aurul, ci gheare de diavol trebuie să-și fi lăsat întipăririle acolo de ieri încoace, murmură Starbuck pentru sine, rezemat de parapete. Bătrânul pare să citească scrierea înfricoșătoare a lui Belșațar. Eu n-am cercetat niciodată moneda cu luare-aminte. Coboară sub punte; să citesc și eu. O vale întunecată între trei culmi puternice, sălășluind în ceruri, care aproape par Treimea, într-un palid simbol pământesc. Astfel, în această vale a Morții, Dumnezeu ne încinge de jur împrejur; și deasupra întregii noastre întunecimi, soarele Dreptății încă strălucește ca un far și o nădejde. Dacă ne plecăm ochii, valea întunecată își arată țărâna mucegăită; dar dacă îi ridicăm, soarele luminos ne întâmpină privirea la jumătatea drumului, ca să ne înveselească. Și totuși, o! marele soare nu e țintuit pe loc; și dacă la miezul nopții am vrea să smulgem de la el vreo dulce alinare, îl căutăm în zadar cu privirea! Moneda aceasta îmi vorbește cu înțelepciune, cu blândețe, cu adevăr, dar tot cu tristețe. O voi părăsi, ca nu cumva Adevărul să mă zguduie înșelător.
— Uite-l pe bătrânul Mogul, vorbea Stubb de unul singur lângă instalația de topire, s-a tot uitat la ea; și uite că Starbuck pleacă și el de acolo, amândoi cu fețe care, aș zice, s-ar putea să aibă până la nouă stânjeni lungime. Și toate astea de la privitul unei bucăți de aur pe care, de-aș avea-o acum la Negro Hill ori la Corlear’s Hook, nu m-aș uita mult la ea înainte s-o cheltuiesc. Hm! După sărmana și neînsemnata mea părere, socotesc că asta-i ciudat. Am mai văzut dubloni în călătoriile mele; dubloni de-ai vechii Spanii, dubloni de Peru, dubloni de Chile, dubloni de Bolivia, dubloni de Popayán; și-o mulțime de moidores și pistoli de aur, de joes, jumătăți de joes și sferturi de joes. Ce-ar trebui, atunci, să fie așa de uluitor de grozav la dublonul acesta al Ecuatorului? Pe Golconda! Ia să-l citesc o dată. Ho! Aici sunt cu adevărat semne și minuni! Asta-i ceea ce bătrânul Bowditch numește zodiac în al său Rezumat și ceea ce almanahul meu de sub punte numește tot așa. O să aduc almanahul și, fiindcă am auzit că diavolii pot fi chemați cu aritmetica lui Daboll, o să-mi încerc și eu mâna să chem vreun înțeles din ciudatele înflorituri de aici, cu calendarul din Massachusetts. Iată cartea. Să vedem. Semne și minuni; iar soarele e mereu printre ele. Hm, hm, hm; iată-le — uite cum se mișcă — toate vii: Aries, sau Berbecul; Taurus, sau Taurul, și Jimimi! uite-l chiar pe Gemini, sau Gemenii. Ei; soarele se rotește printre ele. Da, aici pe monedă tocmai trece pragul dintre două din cele douăsprezece saloane așezate în cerc. Carte! Tu să stai acolo; adevărul e că voi, cărțile, trebuie să vă cunoașteți locul. Sunteți bune să ne dați doar cuvintele și faptele, dar noi venim să punem gândurile. Asta-i mica mea experiență în privința calendarului din Massachusetts, a Navigatorului lui Bowditch și a aritmeticii lui Daboll. Semne și minuni, ai? Păcat ar fi să nu fie nimic minunat în semne și nimic semnificativ în minuni! E vreun indiciu pe undeva; stai puțin; șșt — ascultă! Pe Jupiter, am găsit! Ascultă, dublonule, zodiacul tău de aici e viața omului într-un singur capitol rotund; și acum o să-l citesc chiar din carte. Vino, almanahule! Să începem: iată Aries, sau Berbecul — câine desfrânat, el ne zămislește; apoi Taurus, sau Taurul — el ne împunge mai întâi de toate; apoi Gemini, sau Gemenii — adică Virtutea și Viciul; încercăm să ajungem la Virtute, când, iată, vine Cancer, Racul, și ne trage înapoi; iar aici, îndepărtându-ne de Virtute, Leo, un Leu răcnitor, ne stă în cale — ne dă câteva mușcături cumplite și lovituri hapsâne cu laba; scăpăm și o salutăm pe Virgo, Fecioara! Ea-i prima noastră iubire; ne căsătorim și credem că vom fi fericiți pe vecie, când, hop, vine Libra, sau Balanța — fericirea, cântărită și găsită prea ușoară; și pe când suntem tare triști din pricina asta, Doamne! cum mai sărim deodată când Scorpio, sau Scorpionul, ne înțeapă în dos; ne lecuim rana, când, pac, vin săgeți de jur împrejur; Sagittarius, sau Săgetătorul, se distrează. Când ne smulgem săgețile, la o parte! Iată berbecul de asediu, Capricornus, sau Țapul; vine năvalnic, în plin avânt, și suntem aruncați cu capul înainte; când Aquarius, sau Vărsătorul, își varsă tot potopul și ne îneacă; iar ca să sfârșim cu Pisces, sau Peștii, dormim. Iată o predică scrisă sus în ceruri, iar soarele trece prin ea în fiecare an și totuși iese viu și teafăr. Voios se rotește acolo sus prin trudă și necaz; și tot așa, aici jos, voiosul Stubb. O, voios e cuvântul pe vecie! Adio, dublonule! Dar stai; vine micuțul Stâlp central; să mă strecor după instalația de topire și să auzim ce are de spus. Uite; e dinaintea lui; o să scoată ceva îndată. Așa, așa; începe.
— Nu văd nimic aici decât un lucru rotund făcut din aur, și cine zărește o anumită balenă, lucrul ăsta rotund e al lui. Atunci de ce s-au tot holbat așa? Face șaisprezece dolari, asta-i adevărat; și, la doi cenți trabucul, înseamnă nouă sute șaizeci de trabucuri. N-o să fumez pipe murdare ca Stubb, dar îmi plac trabucurile, iar aici sunt nouă sute șaizeci; așa că uite-l pe Flask urcând să le caute în zare.
— Să numesc asta înțelepciune ori prostie? Dacă-i cu adevărat înțelepciune, are o înfățișare prostească; dar dacă-i cu adevărat prostie, atunci are un aer oarecum înțelept. Dar stai; vine bătrânul nostru de pe insula Man — trebuie să fi fost bătrân birjar de dric, adică înainte să se apuce de mare. Se oprește dinaintea dublonului; ho! și ocolește catargul pe partea cealaltă; ia te uită, acolo e bătută în cuie o potcoavă; iar acum se întoarce; ce înseamnă asta? Ascultă! Mormăie — voce ca de râșniță de cafea veche și uzată. Ciulește urechile și ascultă!
— Dacă va fi zărită Balena Albă, trebuie să fie într-o lună și o zi, când soarele se află într-una din zodiile acestea. Am studiat zodiile și le cunosc semnele; mi le-a arătat acum patruzeci de ani vrăjitoarea bătrână din Copenhaga. Dar în ce zodie va fi atunci soarele? În zodia potcoavei; căci uite-o acolo, chiar în partea opusă aurului. Și ce-i zodia potcoavei? Leul e zodia potcoavei — leul care răcnește și devorează. Corabie, bătrână corabie! Capul meu bătrân tremură când mă gândesc la tine.
— Iată altă tâlcuire, dar tot un singur text. Tot felul de oameni într-un singur fel de lume, vezi bine. Să mă feresc iar! Vine Queequeg — numai tatuaje — parcă-i el însuși semnele zodiacului. Ce spune Canibalul? Pe viața mea, confruntă însemnările; se uită la osul coapsei; crede că soarele-i în coapsă, ori în pulpă, ori în măruntaie, presupun, cum vorbesc babele de prin ținuturile din interior despre Astronomia chirurgului. Și, pe Jupiter, a găsit ceva acolo pe lângă coapsă — bănuiesc că-i Sagittarius, sau Săgetătorul. Nu: nu știe ce să înțeleagă din dublon; îl ia drept un nasture vechi de la pantalonii vreunui rege. Dar iar la o parte! Vine diavolul acela de nălucă, Fedallah; coada încolăcită și ascunsă, ca de obicei, câlții în vârfurile pantofilor, ca de obicei. Ce spune, cu privirea aceea? Ah, doar face un semn semnului și se pleacă; pe monedă e un soare — adorator al focului, fii sigur. Ho! Tot mai mulți. Pe aici vine Pip — bietul băiat! Mai bine ar fi murit el sau eu; mă cam îngrozește. Și el i-a urmărit pe toți tălmăcitorii aceștia — și pe mine printre ei — și uite-l acum cum vine să citească, cu fața aceea nepământeană de idiot. Dă-te iar la o parte și ascultă-l. Ascultă!
— Eu mă uit, tu te uiți, el se uită; noi ne uităm, voi vă uitați, ei se uită.
— Pe sufletul meu, a tot studiat Gramatica lui Murray! Își cultivă mintea, bietul băiat! Dar ce spune acum — șșt!
— Eu mă uit, tu te uiți, el se uită; noi ne uităm, voi vă uitați, ei se uită.
— Păi, o învață pe de rost — șșt! Iar.
— Eu mă uit, tu te uiți, el se uită; noi ne uităm, voi vă uitați, ei se uită.
— Ei, asta-i nostim.
— Și eu, tu și el; și noi, voi și ei suntem cu toții lilieci; iar eu sunt o cioară, mai ales când stau în vârful pinului de aici. Cra! Cra! Cra! Cra! Cra! Cra! Nu sunt eu o cioară? Și unde-i sperietoarea de ciori? Uite-o acolo; două oase înfipte într-o pereche de pantaloni vechi și încă două băgate în mânecile unei jachete vechi.
— Oare despre mine vorbește? — măgulitor! — bietul băiat! — aș putea să mă duc să mă spânzur. Oricum, deocamdată o să ies din preajma lui Pip. Pe ceilalți îi pot suporta, că au minți obișnuite; dar el are prea mult duh nebun pentru sănătatea minții mele. Așa, așa, îl las mormăind.
— Iată buricul corăbiei, dublonul acesta de aici, și toți ard să-l deșurubeze. Dar deșurubează-ți buricul și ce urmează? Pe urmă, dacă rămâne aici, nici asta nu-i frumos, căci atunci când ceva e bătut în cuie pe catarg e semn că lucrurile ajung la disperare. Ha, ha! Bătrâne Ahab! Balena Albă; ea te va bate pe tine în cuie! Acesta e un pin. Tatăl meu, în bătrânul comitat Tolland, a tăiat odată un pin și a găsit un inel de argint peste care crescuse lemnul; verigheta vreunui negru bătrân. Cum a ajuns acolo? Și așa vor spune și la înviere, când vor veni să pescuiască acest catarg bătrân și vor găsi în el un dublon, cu stridii încuibate în loc de scoarță zgrunțuroasă. O, aurul! Aurul prețios, prețios! — zgârcitul cel verde te va strânge curând în comoara lui! Șșt! Șșt! Dumnezeu umblă printre lumi la cules de mure. Bucătare! Ho, bucătare! Și gătește-ne! Jenny! Hei, hei, hei, hei, hei, Jenny, Jenny! Hai și coace-ți turta de mălai!