Cap sau coadă
„De balena vero sufficit, si rex habeat caput, et regina caudam.”
Bracton, l. 3, c. 3.
Cuvinte latinești din cărțile Legilor Angliei, care, luate împreună cu contextul, înseamnă că, din toate balenele prinse de oricine pe coasta acelei țări, regele, ca Mare Harponier Onorific, trebuie să aibă capul, iar reginei trebuie să i se înfățișeze respectuos coada. O împărțire care, la balenă, seamănă mult cu tăierea unui măr în două; nu rămâne nimic între cele două jumătăți. Cum această lege, într-o formă schimbată, e până astăzi în vigoare în Anglia și, în mai multe privințe, înfățișează o ciudată abatere de la legea generală a peștelui legat și a peștelui liber, este tratată aici într-un capitol aparte, după același principiu de curtenie care îndeamnă căile ferate engleze să cheltuiască pentru un vagon separat, anume rezervat găzduirii celor de sânge regal. Mai întâi, ca dovadă curioasă că legea pomenită mai sus e încă în vigoare, vă voi înfățișa o întâmplare petrecută în ultimii doi ani.
Se pare că niște marinari cinstiți din Dover, ori Sandwich, ori vreunul dintre cele Cinci Porturi izbutiseră, după o urmărire anevoioasă, să ucidă și să aducă pe țărm o balenă frumoasă, pe care o zăriseră mai întâi departe, de pe mal. Cele Cinci Porturi se află, în parte ori într-un fel oarecare, sub jurisdicția unui soi de polițist sau pedel numit Lordul Custode. Cum își primește funcția nemijlocit de la Coroană, cred eu, toate veniturile regale ce țin de teritoriile celor Cinci Porturi îi revin prin cesiune. Unii scriitori numesc această funcție sinecură. Dar nu-i așa. Căci Lordul Custode e foarte ocupat uneori să-și vâre în buzunar câștigurile suplimentare; care sunt ale lui mai ales în virtutea aceleiași vârâri a lor în buzunar.
Acum, când acești bieți marinari arși de soare, desculți și cu nădragii suflecați sus pe picioarele lor ca niște țipari, își târâseră cu trudă peștele gras sus pe uscat, făgăduindu-și o sută cincizeci de lire bune din prețioasa untură și din fanoane, și sorbeau în închipuire ceai ales cu nevestele și bere bună cu prietenii, bizuindu-se fiecare pe partea lui, se înfățișă un domn foarte învățat și cât se poate de creștin și milostiv, cu un exemplar din Blackstone sub braț; și, așezându-l pe capul balenei, spuse: „Jos mâinile! Peștele acesta, domnii mei, este un pește legat. Îl iau ca proprietate a Lordului Custode.” La acestea, bieții marinari, în respectuoasa lor consternare — atât de tipic englezească —, neștiind ce să spună, începură cu toții să se scarpine vârtos în cap; privind, între timp, cu jale când la balenă, când la străin. Dar asta nu îndreptă câtuși de puțin lucrurile și nici nu înmuie deloc inima împietrită a domnului învățat cu exemplarul din Blackstone. În cele din urmă, unul dintre ei, după ce se tot scărpinase în căutarea ideilor, prinse curaj să vorbească.
— Vă rog, domnule, cine este Lordul Custode?
— Ducele.
— Dar ducele n-a avut niciun amestec în prinderea peștelui acestuia?
— E al lui.
— Am avut multă trudă și primejdie și oarecare cheltuială, și toate acestea să-i folosească ducelui, iar noi să nu căpătăm pentru osteneala noastră nimic, afară de bășici?
— E al lui.
— E ducele atât de sărac, încât să fie silit la acest fel deznădăjduit de a-și câștiga traiul?
— E al lui.
— Mă gândeam să-mi ajut bătrâna mamă, țintuită la pat, cu ceva din partea ce mi se cuvine din această balenă.
— E al lui.
— Nu s-ar mulțumi ducele cu un sfert ori cu jumătate?
— E al lui.
Într-un cuvânt, balena fu confiscată și vândută, iar Luminăția Sa ducele de Wellington primi banii. Gândind că, privit în anumite lumini, cazul ar putea, printr-o abia întrezărită posibilitate și într-o oarecare mică măsură, să fie socotit, în împrejurările date, cam aspru, un preot cinstit din oraș îi trimise respectuos Luminăției Sale o scrisoare, rugându-l să ia pe deplin în seamă cazul acelor marinari nenorociți. La aceasta, domnul meu duce răspunse, în esență (amândouă scrisorile au fost publicate), că o făcuse deja și primise banii, și că i-ar rămâne îndatorat cucernicului domn dacă, pe viitor, acesta — cucernicul domn — s-ar abține să se amestece în treburile altora. Acesta să fie bătrânul încă războinic, stând la colțurile celor trei regate și silindu-i pretutindeni pe cerșetori să-i dea pomană?
Se va vedea lesne că, în acest caz, pretinsul drept al ducelui asupra balenei îi fusese delegat de suveran. Trebuie, așadar, să cercetăm în virtutea cărui principiu suveranul este învestit de la început cu acel drept. Legea însăși a fost înfățișată mai sus. Dar Plowden ne dă temeiul ei. Spune Plowden că balena astfel prinsă aparține regelui și reginei „datorită desăvârșirii ei superioare”. Iar cei mai temeinici comentatori au socotit întotdeauna acesta un argument convingător în asemenea chestiuni.
Dar de ce trebuie să aibă regele capul și regina coada? Un temei pentru asta, voi, avocaților!
În tratatul său despre „Aurul Reginei”, ori banii de buzunar ai reginei, un vechi autor al Curții King’s Bench, un anume William Prynne, cuvântează astfel: „Coada iaste a Reginei, ca garderoba Reginei să fie îndestulată cu fanoane.” Aceasta s-a scris pe vremea când fanoanele negre și mlădioase ale balenei de Groenlanda, ori balenei propriu-zise, se foloseau pe scară largă la corsajele doamnelor. Dar tocmai aceste fanoane nu sunt în coadă; sunt în cap, ceea ce e o greșeală tristă pentru un avocat pătrunzător ca Prynne. Dar este regina o sirenă, ca să i se dăruiască o coadă? Un înțeles alegoric s-ar putea ascunde aici.
Există doi pești regali, astfel numiți de autorii englezi de drept — balena și sturionul; amândoi, proprietate regală între anumite limite și alcătuind, nominal, a zecea ramură a veniturilor obișnuite ale Coroanei. Nu știu ca vreun alt autor să fi făcut aluzie la această chestiune; dar, prin deducție, mi se pare că sturionul trebuie împărțit la fel ca balena, regele primind capul foarte dens și elastic, propriu acelui pește, ceea ce, privit simbolic, s-ar putea întemeia, în chip hazliu, pe vreo afinitate presupusă. Și astfel se pare că există un temei în toate lucrurile, chiar și în lege.