O strângere de mână
Balena aceea a lui Stubb, atât de scump plătită, fu adusă cum se cuvenea lângă bordul lui „Pequod”, unde se făcură în bună rânduială toate operațiile de tranșare și ridicare descrise mai înainte, până și golirea polobocului de Heidelberg, adică a rezervorului.
În vreme ce unii se îndeletniceau cu această ultimă treabă, alții târau deoparte ciubărele mai mari, îndată ce se umpleau cu spermanțet; iar când sosea timpul cuvenit, același spermanțet era prelucrat cu grijă înainte de a ajunge la cazanele de topire, despre care vom vorbi îndată.
Se răcise și se cristalizase într-atât, încât, așezându-mă împreună cu alții în fața unei băi uriașe ca a lui Constantin, plină cu el, îl găsii închegat ciudat în cocoloașe care se rostogoleau ici și colo prin partea rămasă lichidă. Treaba noastră era să strângem aceste cocoloașe între mâini, până se făceau iar lichid. O îndeletnicire dulce și untoasă! Nu-i de mirare că, în vremurile de demult, spermanțetul era un cosmetic atât de îndrăgit. Ce mai curăță! Ce mai îndulcește! Ce mai înmoaie! Ce balsam desfătător! După ce ținusem mâinile în el numai câteva minute, degetele îmi păreau țipari și începură, parcă, să șerpuiască și să se încolăcească.
Pe când ședeam acolo în voie, turcește pe punte, după truda amară de la vinci, sub un cer albastru și liniștit, iar corabia, cu pânzele leneșe, luneca atât de senin; pe când îmi scăldam mâinile printre acele globule moi, blânde, de țesuturi îmbibate, țesute cu aproape un ceas în urmă; pe când ele se spărgeau darnic sub degetele mele și-și vărsau întreaga bogăție, ca strugurii bine copți vinul; pe când sorbeam pe nări acea aromă neîntinată — întocmai și cu adevărat ca mirosul violetelor de primăvară —, vă spun că, în tot acel răstimp, trăiam ca pe o pajiște cu miros de mosc; uitasem cu totul de jurământul nostru îngrozitor; în acel spermanțet de negrăit îmi spălai mâinile și inima de el; aproape începui să dau crezare vechii superstiții paracelsiene, cum că spermanțetul are o putere rară de a potoli dogoarea mâniei: scăldându-mă în acea baie, mă simțeam dumnezeiește slobod de orice rea-voință, iritare ori răutate, de orice fel.
Strânge! strânge! strânge! toată dimineața; strânsei spermanțetul până aproape mă topii și eu în el; strânsei spermanțetul până mă cuprinse un soi ciudat de nebunie; și mă pomenii strângând fără voie mâinile tovarășilor mei de muncă, luându-le drept globulele acelea blânde. Un simțământ atât de îmbelșugat, de drăgăstos, de prietenos, de iubitor năștea această îndeletnicire, încât, la urmă, le strângeam mâinile întruna și le priveam în ochi cu duioșie; ca și cum le-aș fi spus: O! dragi semeni, de ce să mai hrănim înverșunările dintre oameni ori să mai cunoaștem cea mai mică proastă dispoziție sau invidie! Haideți, să ne strângem cu toții mâinile; ba nu, să ne strângem cu toții unii într-alții; să ne strângem cu toții, pretutindeni, în însuși laptele și spermanțetul bunătății.
De-aș putea să tot strâng spermanțetul acela pentru vecie! Căci acum, de când am înțeles, prin multe încercări îndelungate și repetate, că omul trebuie în toate împrejurările să-și coboare în cele din urmă, ori măcar să-și mute, închipuirea despre fericirea la care poate ajunge, fără s-o așeze câtuși de puțin în minte ori în fantezie, ci în nevastă, în inimă, în pat, la masă, în șa, lângă vatră, la țară; acum, de când am înțeles toate acestea, sunt gata să strâng spermanțetul din rezervor o veșnicie. În gândurile vedeniilor nopții, văzui șiruri lungi de îngeri în rai, fiecare cu mâinile într-un borcan de spermanțet.
*****
Acum, vorbind despre spermanțet, se cuvine să spunem câte ceva și despre alte lucruri înrudite cu el, în treaba pregătirii cașalotului pentru cazanele de topire.
Mai întâi vine așa-numitul cal-alb, căpătat din partea care se îngustează a peștelui și din porțiunile mai groase ale lobilor cozii. E tare din pricina tendoanelor închegate — un ghem de mușchi —, dar mai cuprinde ceva untură. După ce este desprins de balenă, calul-alb se taie mai întâi în bucăți dreptunghiulare, numai bune de cărat, înainte de a ajunge la tocător. Seamănă foarte bine cu niște blocuri de marmură de Berkshire.
„Budincă de prune” este numele dat unor bucăți din carnea balenei, prinse ici și colo de pătura de untură și împărtășindu-se adesea, în mare măsură, din grăsimea ei. Este o priveliște cât se poate de înviorătoare, îmbietoare la ospăț și frumoasă. Cum îi arată numele, are un colorit peste măsură de bogat și pestriț, cu un fond dungat, de zăpadă și aur, punctat cu pete de cel mai adânc roșu și purpuriu. Sunt prune de rubine în tablouri de chitră. În ciuda rațiunii, e greu să te înfrânezi de la a o mânca. Mărturisesc că, odată, m-am furișat în spatele trinchetului ca s-o încerc. Avea oarecum gustul pe care îmi închipui că l-ar fi avut un cotlet regal din coapsa lui Ludovic cel Gros, presupunând că acesta ar fi fost ucis în prima zi de după sezonul cărnii de căprioară, iar acel anume sezon al cărnii de căprioară ar fi căzut în același an cu o recoltă neobișnuit de bună a viilor din Champagne.
Mai este o substanță, și încă una foarte ciudată, care se ivește în cursul acestei treburi, dar pe care mi se pare nespus de anevoie s-o descriu cum se cuvine. Se numește slobgollion; numele este o născocire a vânătorilor de balene, și tot atât de aparte este și firea substanței. E o materie nespus de mâloasă și ațoasă, găsită cel mai adesea în ciubărele de spermanțet, după ce spermanțetul a fost strâns îndelung între mâini și apoi decantat. Eu cred că sunt membranele minunat de subțiri, rupte, ale rezervorului, care se adună laolaltă.
Gurry, cum i se spune, este un termen care aparține de drept vânătorilor de balene propriu-zise, dar pe care îl folosesc uneori, în treacăt, și pescuitorii de cașaloți. El numește substanța întunecată și cleioasă care se răzuiește de pe spinarea balenei de Groenlanda, sau a balenei propriu-zise, și care acoperă în mare parte punțile acelor suflete inferioare ce vânează acel Leviatan lipsit de noblețe.
Clești. La drept vorbind, cuvântul acesta nu este băștinaș în vocabularul balenei. Dar, în întrebuințarea vânătorilor de balene, ajunge să fie. Cleștele unui vânător de balene este o fâșie scurtă și tare de materie tendinoasă, tăiată din partea care se îngustează a cozii Leviatanului: grosimea ei e, în medie, de un țol, iar în rest are cam mărimea părții de fier a unei sape. Mișcată pe muchie de-a lungul punții unse, lucrează ca o racletă de piele; și, cu lingușiri fără nume, ca prin farmec, ademenește după ea toate necurățeniile.
Dar, ca să afli totul despre aceste lucruri ascunse, cel mai bine e să cobori de îndată în camera unturii și să stai îndelung de vorbă cu cei ce sălășluiesc acolo. Locul acesta a mai fost pomenit ca lăcaș al bucăților de pătură, când sunt jupuite și ridicate de pe balenă. Când vine timpul cuvenit să i se taie încărcătura, încăperea este o priveliște de groază pentru toți începătorii, mai ales noaptea. Într-o parte, luminat de un felinar chior, a fost lăsat un loc liber pentru lucrători. De obicei intră câte doi — un om cu sulița și cârligul și un om cu cazmaua. Sulița de balenieră seamănă cu arma de abordaj cu același nume de pe o fregată. Cârligul seamănă cu o cange de barcă. Cu cârligul lui, cârligarul agață o foaie de untură și se străduiește s-o țină să nu alunece, în vreme ce corabia tanghează și se clatină într-o parte și în alta. Între timp, omul cu cazmaua stă chiar pe foaie și o taie cu lovituri perpendiculare în bucăți de «cal», numai bune de cărat. Cazmaua e ascuțită cât o poate face piatra de ascuțit; picioarele omului cu cazmaua sunt desculțe; lucrul pe care stă va aluneca uneori de sub el fără să-l poată opri, ca o sanie. Dacă își taie unul dintre degetele de la picior, ori unul dintre cele ale ajutorului său, v-ați mira prea mult? Degetele de la picioare sunt rare printre veteranii camerei unturii.