Primul cart de noapte
Gabia trinchetului.
(Stubb singur, reparând un braț de vergă.)
— Ha! Ha! Ha! Ha! Hm! Să-mi dreg gâtul! M-am tot gândit la asta de atunci, iar ha-ha-ul ăsta e încheierea. De ce așa? Fiindcă râsul e răspunsul cel mai înțelept și mai ușor la tot ce-i ciudat; și, fie ce-o fi, o alinare tot rămâne — alinarea aceea care nu dă greș e că totul e dinainte rânduit. N-am auzit tot ce-a vorbit cu Starbuck; dar, în bieții mei ochi, Starbuck arăta atunci cam cum mă simțisem eu în cealaltă seară. Fără îndoială, bătrânul Mogul l-a pus la punct și pe el. Mi-am dat seama, o știam; de-aș fi avut harul, aș fi putut s-o prevestesc lesne — căci, de cum mi-am aruncat ochii pe craniul lui, am văzut-o. Ei, Stubb, înțeleptule Stubb — ăsta-i titlul meu —, ei, Stubb, ce-i cu asta, Stubb? Iată un hoit. Nu știu tot ce-ar putea veni, dar, fie ce-o fi, îi voi merge în întâmpinare râzând. Ce privire șugubeață și piezișă se ascunde în toate grozăviile voastre! Mă simt pus pe șotii. Fa, la! Lirra, skirra! Ce-o face acum acasă perișoara mea zemoasă? Își plânge ochii din cap? Dă o petrecere pentru harponierii nou sosiți, aș zice, veselă ca flamura unei fregate, și la fel sunt și eu — fa, la! Lirra, skirra! O —
Vom bea diseară cu inimi ușoare,
Pentru iubire, veselă și trecătoare
Ca bășicile ce plutesc pe-a paharului buză
Și se sparg când buzele le-ntâlnesc.
Strașnică strofă — cine strigă? Domnul Starbuck? Da, da, domnule — (Aparte) el e superiorul meu, și el își are superiorul lui, dacă nu mă înșel. — Da, da, domnule, tocmai am terminat treaba asta — vin.