Amvonul
Nu stătusem de mult în capelă când intră un domn venerabil și voinic. Îndată ce ușa bătută de furtună se dădu brusc în lături ca să-l lase înăuntru, toți enoriașii îl priviră repede și cu luare-aminte, încât mă lămurii pe dată că el trebuia să fie capelanul. Într-adevăr, era cunoscutul părinte Mapple, cum îi ziceau vânătorii de balene, în rândurile cărora se bucura de o mare simpatie. În tinerețe fusese marinar și harponier, dar de mulți ani își dedicase viața bisericii.
Pe vremea despre care scriu acum, părintele Mapple se afla în iarna încă vânjoasă a unei bătrâneți sănătoase, acel fel de bătrânețe care pare să se topească într-o a doua tinerețe înfloritoare; prin toate crăpăturile ridurilor sale răzbăteau licăriri blânde ale unei prospețimi abia înmugurite — verdeața primăverii ivindu-se chiar de sub zăpada lui februarie.
Nimeni care îi auzise povestea nu-l putea vedea întâia oară pe părintele Mapple fără cel mai viu interes, căci purtarea lui de cleric avea anumite particularități altoite pe ea de viața marinărească aventuroasă pe care o dusese.
Când intră, văzui că nu avea umbrelă și nici nu venise cu trăsura, căci de pe pălăria de pânză gudronată i se scurgea lapovița topită și haina lui groasă de stofă marinărească mai că-l trăgea până la podea din cauza greutății apei cu care era îmbibată. Își scoase însă pe rând pălăria, haina și galoșii, atârnând totul într-un mic loc liber dintr-un colț alăturat; apoi, rămas într-un costum cuviincios, se apropie liniștit de amvon.
Ca mai toate amvoanele de modă veche, acesta era foarte înalt. O scară obișnuită, ca să ajungă atât de sus, s-ar fi întins mult pe podea și ar fi micșorat simțitor spațiul și așa restrâns al capelei. De aceea, arhitectul, după cât se părea, urmase îndemnul părintelui Mapple și lăsase amvonul fără trepte obișnuite, punând în loc o scară laterală verticală, ca acelea pe care urci dintr-o barcă pe o corabie aflată pe mare.
Nevasta unui căpitan de balenieră dăruise capelei, pentru această scară, o frumoasă pereche de frânghii de sprijin din lână roșie pieptănată. Scara însăși era frumos lucrată la capătul de sus și vopsită în culoarea mahonului, așa că întregul ansamblu nu părea deloc lipsit de gust, având în vedere ce fel de capelă era.
Oprindu-se o clipă la piciorul scării și apucând cu amândouă mâinile măciuliile ornamentale ale frânghiilor de sprijin, părintele aruncă o privire în sus și începu, punând mână după mână și cu o pricepere de adevărat marinar, dar totodată cu evlavie, să urce treptele ca și cum s-ar fi cățărat la gabia catargului mare al corăbiei sale.
Părțile verticale ale acestei scări de pisică erau din frânghii îmbrăcate în pânză, cum se obișnuiește la scările suspendate, și numai treptele erau din lemn, așa că scara se putea îndoi la fiecare treaptă. Când văzusem amvonul pentru prima dată, remarcasem că aceste încheieturi, oricât ar fi fost de folos pe o corabie, păreau de prisos aici.
Nu mă așteptam defel să-l văd pe părintele Mapple, odată ajuns sus, întorcându-se încet și, aplecat peste marginea amvonului, trăgând pe îndelete scara, treaptă cu treaptă, până când o depuse cu totul înăuntru, rămânând astfel de necucerit în micul său Quebec.
Cugetai o vreme, fără să înțeleg pe deplin de ce făcuse una ca asta. Părintele Mapple se bucura de o faimă atât de mare pentru sinceritate și sfințenie, încât nu-l puteam bănui că ar căuta să atragă atenția asupra sa cu astfel de trucuri de spectacol. Nu, îmi zisei, trebuie să existe un motiv serios pentru gestul acesta; mai mult, el trebuie să simbolizeze ceva nevăzut.
Oare prin acest act de izolare trupească își arăta retragerea vremelnică a spiritului din toate legăturile și relațiile lumești? Da, pentru omul credincios al lui Dumnezeu, îndestulat cu hrana și vinul Cuvântului, acest amvon, văd eu, este o fortăreață care își ajunge sieși — un falnic Ehrenbreitstein, cu o fântână nesecată între ziduri.
Scara de pisică nu era singura ciudățenie a locului, împrumutată din fosta viață de marinar a părintelui. Între cenotafele de marmură de-o parte și de alta a amvonului, peretele din spate era împodobit cu o pictură mare înfățișând o corabie impunătoare luptând împotriva unei furtuni cumplite, lângă un țărm aflat sub vânt, cu stânci negre și talazuri albe.
Dar sus, deasupra norilor subțiri goniți de vânt și a norilor întunecați care se rostogoleau, plutea o mică insulă de lumină solară, din care strălucea chipul unui înger; acel chip luminos arunca o pată deslușită de lumină pe puntea legănată a corăbiei, asemenea plăcii de argint încastrate acum în scândura de pe Victory, în locul unde căzuse Nelson. „Ah, nobilă corabie, părea să spună îngerul, răzbește înainte, răzbește înainte, nobilă corabie, și ține cârma cu tărie; căci iată, soarele răzbate; norii se risipesc — cel mai senin azur e aproape.”
Nici amvonul nu era lipsit de urmele aceluiași gust marinăresc care alcătuise scara și tabloul: partea lui din față, îmbrăcată în panouri de lemn, semăna cu prora rotunjită a unei corăbii, iar Sfânta Biblie se odihnea pe o volută ieșită în afară, cioplită după ornamentul în chip de cap de vioară al prorei unei corăbii.
Ce ar putea fi mai plin de înțeles? Căci amvonul este mereu partea cea mai dinainte a acestui pământ; tot restul vine în urma lui; amvonul conduce lumea. De acolo se zărește întâi furtuna mâniei grabnice a lui Dumnezeu, iar prora trebuie să îndure primele lovituri. De acolo este chemat întâi Dumnezeul vânturilor prielnice sau potrivnice, ca să dea vânturi favorabile. Da, lumea e o corabie pornită în călătorie, cu drumul încă neîncheiat; iar amvonul îi este prora.