Regina Mab
În dimineața următoare, Stubb îl abordă pe Flask.
— N-am avut niciodată un vis atât de ciudat, Stâlpule central. Știi piciorul de fildeș al bătrânului; ei bine, am visat că mi-a tras un șut cu el; și, când am vrut să-i trag și eu unul, pe sufletul meu, omulețule, am dat un șut de mi-am desprins piciorul cu totul! Și atunci, uite-l! Ahab părea o piramidă, iar eu, ca un prost foc, îi tot trăgeam picioare. Dar ce era și mai ciudat, Flask — știi cât de ciudate sunt toate visele —, era că, în toată furia asta a mea, parcă tot îmi spuneam în gând că, la urma urmei, șutul acela de la Ahab nu era cine știe ce ocară. „Păi”, îmi zic, „ce atâta tărăboi? Nu-i un picior adevărat, e doar unul fals.” Și e mare deosebire între o lovitură vie și una moartă. Asta face ca lovitura unei mâini, Flask, să fie de cincizeci de ori mai cumplit de îndurat decât a unui baston. Mădularul viu — asta face ocara vie, omulețule. Și tot îmi spuneam în gând, bagă de seamă, în vreme ce-mi stâlceam degetele toante de la picioare în piramida aceea blestemată — atât de afurisit de potrivnice erau toate între ele —, tot timpul, zic, mă gândeam: „Ce-i piciorul lui, dacă nu un baston — un baston din os de balenă? Da”, îmi zic, „fusese doar o ciomăgeală în joacă — de fapt, numai o bătaie cu os de balenă îmi dăduse —, nu un șut josnic. Și, pe deasupra”, îmi zic, „ia uită-te la el: capătul lui, partea care ține loc de talpă, ce capăt mic e! Pe când, dacă m-ar lovi un țăran cu talpa lată, asta ar fi o ocară al naibii de lată. Dar ocara asta-i cioplită până la un singur vârf.” Dar acum vine hazul cel mai mare al visului, Flask. Pe când tot băteam în piramidă, un fel de bătrân triton, cu părul ca de bursuc și cu o cocoașă în spinare, mă prinde de umeri și mă întoarce. „Ce faci aici?”, zice. Pe legea mea, omule, m-am speriat! Ce mutră! Dar, nu știu cum, în clipa următoare îmi trecuse frica. „Ce fac?”, zic în cele din urmă. „Și ce treabă ai dumneata cu asta, aș vrea să știu, domnule Cocoșat? Vrei un șut?” Pe Dumnezeu, Flask, nici n-am apucat să spun asta, că și-a întors pupa spre mine, s-a aplecat și și-a ridicat maldărul de alge ce-i slujea drept acoperământ — ce crezi că am văzut? Pe toate tunetele, omule, pupa lui era înțesată de cavile de matisat, cu vârfurile în afară. Zic eu, după ce mă mai gândesc: „Cred că n-am să-ți trag un șut, bătrâne.” „Înțeleptule Stubb”, zice el, „înțeleptule Stubb”; și tot mormăia așa, de parcă și-ar fi mestecat propriile gingii, ca o hârcă la gura sobei. Văzând că n-avea de gând să înceteze cu „înțeleptule Stubb, înțeleptule Stubb”, mi-am zis că puteam la fel de bine să mă apuc iar să dau cu piciorul în piramidă. Dar abia ridicasem piciorul, când răcni: „Nu mai da cu piciorul!” „Ei”, zic, „ce mai e acum, bătrâne?” „Ia ascultă”, zice, „hai să judecăm ocara. Căpitanul Ahab ți-a tras un șut, nu?” „Da, mi-a tras”, zic eu, „chiar aici.” „Foarte bine”, zice; „și-a folosit piciorul de fildeș, nu?” „Da, l-a folosit”, zic eu. „Atunci”, zice, „înțeleptule Stubb, de ce te plângi? Nu te-a lovit cu toată pofta? N-a fost un picior oarecare din lemn de pin rășinos, nu? Nu, te-a lovit un om mare, cu un frumos picior de fildeș, Stubb. E o onoare; eu o socotesc o onoare. Ascultă, înțeleptule Stubb. În bătrâna Anglie, cei mai mari lorzi socotesc o mare slavă să fie pălmuiți de o regină și făcuți cavaleri ai Jartierei; dar mândrește-te tu, Stubb, că te-a lovit cu piciorul bătrânul Ahab și te-a făcut înțelept. Ține minte ce-ți spun; lasă-te lovit de el; socotește-i șuturile onoruri; și cu niciun chip să nu-i răspunzi la fel, fiindcă n-ai ce să faci, înțeleptule Stubb. Nu vezi piramida aceea?” Zicând asta, deodată păru, nu știu cum, într-un chip ciudat, să se depărteze înotând prin văzduh. Am sforăit; m-am întors pe-o parte; și iată-mă în hamacul meu! Ei, ce zici de visul ăsta, Flask?
— Nu știu; mie tot cam prostesc mi se pare.
— Se poate; se poate. Dar m-a făcut înțelept, Flask. Îl vezi pe Ahab stând acolo, întors într-o parte, cu ochii peste pupă? Ei bine, cel mai bun lucru pe care-l poți face, Flask, e să-l lași în pace pe bătrân; să nu-i vorbești niciodată, orice-ar spune. Ei! Ce strigă acolo? Ascultă!
— Voi de la vârfurile catargelor! Ochi ageri, cu toții! Sunt balene prin partea locului! Dacă vedeți una albă, spargeți-vă plămânii pentru ea!
— Ei, ce mai zici de asta, Flask? Nu-i un strop de ciudățenie în asta, ai? O balenă albă — ai băgat de seamă, omule? Ia ascultă — vântul aduce ceva deosebit. Fii gata, Flask. Ahab are ceva sângeros în minte. Dar șșt; vine încoace.