„Pequod” întâlnește „Bobocul de trandafir”
„În zadar s-a scormonit după ambră cenușie în burta acestui Leviatan, duhoarea de nesuferit neîmpiedicând cercetarea.”
Sir T. Browne, V. E.
La o săptămână ori două după ultima vânătoare povestită, pe când pluteam încet pe o mare somnoroasă și aburoasă de amiază, multele nasuri de pe puntea lui „Pequod” se dovediră descoperitori mai vigilenți decât cele trei perechi de ochi de sus. Pe mare se simți un miros aparte și nu prea plăcut.
— Pun rămășag pe ceva, spuse Stubb, că pe-aici, pe undeva, sunt câteva dintre balenele cu frâne pe care le-am gâdilat zilele trecute. Mă gândeam eu că n-o să treacă mult până să se întoarcă cu burta-n sus.
Curând, aburii din față alunecară într-o parte; și, acolo, în depărtare, stătea o corabie ale cărei vele strânse arătau că trebuie să aibă vreo balenă alături. Pe măsură ce ne apropiam, străina își arătă pavilionul francez la picul velei; iar norul învolburat de păsări de mare, ca niște vulturi, care se roteau, pluteau și se năpusteau în jurul ei, arăta limpede că balena de lângă bord trebuia să fie ceea ce pescarii numesc o balenă împuțită, adică o balenă care murise neatacată în mare și plutea, așadar, ca un hoit fără stăpân. Se poate lesne închipui ce duhoare trebuie să răspândească o asemenea masă; mai rea decât într-un oraș asirian bântuit de ciumă, unde viii nu-și pot îngropa morții. Unii o socotesc, într-adevăr, atât de nesuferită, încât nicio lăcomie nu i-ar putea îndupleca să lege corabia alături. Totuși, sunt și dintre aceia care o fac; deși untura scoasă din asemenea leșuri e de o calitate foarte proastă și n-are câtuși de puțin firea esenței de trandafiri.
Apropiindu-ne și mai mult cu briza care se stingea, văzurăm că francezul avea o a doua balenă alături; și această a doua balenă părea un buchet și mai înmiresmat decât întâia. Într-adevăr, se dovedi una dintre acele balene nedumeritoare care par să se usuce și să moară de un soi de dispepsie nemaipomenită, ori indigestie, lăsându-și trupurile defuncte aproape cu totul falite în materie de untură. Totuși, la locul cuvenit, vom vedea că niciun vânător priceput nu va strâmba vreodată din nas la o asemenea balenă, oricât s-ar feri de balenele împuțite în general.
„Pequod” trecuse acum atât de aproape de străină, încât Stubb jură că-și recunoaște mânerul cazmalei de tranșare încurcat în parâmele înnodate în jurul cozii uneia dintre aceste balene.
— Uite flăcău frumos, râse el în bătaie de joc, stând la prora corăbiei, uite șacal pentru voi! Știu bine că broscoii ăștia de franțuji sunt niște amărâți într-ale vânătorii; uneori coboară bărcile după talazurile ce se sparg, luându-le drept jeturi de cașalot; da, și uneori pleacă din port cu cala plină de cutii cu lumânări de seu și lăzi cu mucări, socotind dinainte că toată untura pe care-or strânge n-o să ajungă cât să-și înmoaie căpitanul fitilul în ea; da, le știm cu toții, dar ia uitați-vă, aici e un broscoi mulțumit cu rămășițele noastre, adică balena cu frâne de-acolo; da, și mulțumit să răzuiască și oasele uscate ale celeilalte mândreți de pește pe care o are. Bietul amărât! Zic să plimbe careva o pălărie printre noi și să-i dăruim nițică untură, de dragul milosteniei. Căci untura pe care-o va scoate din balena aceea cu frâne n-ar fi bună de ars nici într-o închisoare; nu, nici în celula unui condamnat la moarte. Iar cât despre cealaltă balenă, ei bine, mă învoiesc să scot mai multă untură tocând și topind catargele astea trei ale noastre decât o să scoată el din legătura aia de oase; deși, acum că mă gândesc, poate să aibă ceva care face cu mult mai mult decât untura; da, ambră cenușie. Mă întreb dacă bătrânului nostru i-a trecut asta prin cap. Merită încercat. Da, mă bag! Și, spunând acestea, porni spre puntea de la pupă.
Între timp, adierea slabă se prefăcuse într-un calm deplin; așa că, vrând-nevrând, „Pequod” era acum prins de-a binelea în miros, fără altă nădejde de scăpare decât să se întețească iar vântul. Ieșind din cabină, Stubb își chemă echipajul bărcii și vâsli spre străină. Trecând prin dreptul prorei ei, văzu că, după gustul fantezist al francezilor, partea de sus a etravei era cioplită ca o uriașă tulpină aplecată, vopsită în verde și având, drept ghimpi, cuie de aramă ieșite ici și colo; totul sfârșea într-un boboc simetric, închis, de un roșu aprins. Pe scândurile inscripției de la proră citi, în litere mari aurite, „Bouton de Rose” — Buton de trandafir, ori Boboc de trandafir; și acesta era numele romantic al acestei corăbii aromate.
Deși Stubb nu înțelegea cuvântul Bouton din inscripție, cuvântul rose și figura îmbobocită de la proră, luate împreună, îi lămuriră îndeajuns întregul.
— Un boboc de trandafir din lemn, eh? strigă el cu mâna la nas. Foarte potrivit; dar cum mai pute, cât toată lumea la un loc!
Ca să vorbească de-a dreptul cu oamenii de pe punte, trebuia să înconjoare prora până la tribord și să se apropie astfel de balena împuțită; și să vorbească peste ea.
Ajuns acolo, cu o mână încă la nas, răcni: „Bouton-de-Rose, ahoy! E vreunul dintre voi, Bouton-de-Roses, care vorbește engleză?”
— Da, răspunse de la parapet un om din Guernsey, care se dovedi a fi primul secund.
— Ei bine, atunci, bobocul meu de Bouton-de-Rose, ați văzut Balena Albă?
— Care balenă?
— Balena Albă — un cașalot — Moby Dick, l-ați văzut?
— N-am auzit niciodată de o asemenea balenă. Cachalot Blanche! Balena Albă — nu.
— Foarte bine, atunci; la revedere, mă întorc într-un minut.
Apoi, vâslind repede înapoi spre „Pequod” și văzându-l pe Ahab aplecat peste parapetul punții de la pupă, în așteptarea răspunsului său, își făcu din amândouă mâinile o trompetă și strigă: „Nu, domnule! Nu!” La acestea, Ahab se retrase, iar Stubb se întoarse la francez.
Văzu acum că omul din Guernsey, care tocmai coborâse pe platforma sarturilor și mânuia o cazma de tranșare, își pusese nasul într-un soi de săculeț.
— Ce-ai pățit la nas? spuse Stubb. Ți l-ai spart?
— De-ar fi spart, ori de n-aș avea nas deloc! răspunse omul din Guernsey, căruia nu părea să-i placă prea mult lucrul la care trudea. Dar tu de ce ți-l ții pe al tău?
— O, nimic! E un nas de ceară; trebuie să-l țin să nu cadă. Frumoasă zi, nu-i așa? Aș zice că aerul aduce a grădină; aruncă-ne un buchet de flori, vrei, Bouton-de-Rose?
— Ce dracu’ cauți aici? răcni omul din Guernsey, aprinzându-se deodată.
— O, răcorește-te — răcoare? Da, ăsta-i cuvântul; de ce nu puneți balenele astea în gheață cât lucrați la ele? Dar, lăsând gluma la o parte, știi, Bobocule, că e curată prostie să încerci să scoți untură din asemenea balene? Cât despre cea uscată de-acolo, n-are nici măcar un gill în tot hoitul ei.
— Știu prea bine; dar, vezi, căpitanul nostru nu vrea să creadă; asta-i prima lui călătorie; înainte fabrica apă de Colonia. Dar vino la bord și poate te-o crede pe tine, dacă pe mine nu; și așa scap și eu din încurcătura asta murdară.
— Orice, ca să-ți fac pe plac, dulcele și drăguțul meu prieten, răspunse Stubb și curând urcă pe punte. Acolo i se înfățișă o scenă ciudată. Marinarii, cu bonete de lână roșie cu ciucuri, pregăteau palancurile grele pentru balene. Dar lucrau cam încet și vorbeau foarte repede și păreau orice, numai bine dispuși nu. Nasurile tuturor ieșeau în sus din fețe ca tot atâtea bastoane de bompres. Din când în când, câte doi lăsau lucrul și alergau în vârful catargului să ia aer curat. Unii, gândind că vor lua ciuma, muiau câlți în gudron de cărbune și-i țineau în răstimpuri la nări. Alții, după ce-și rupseseră țevile pipelor aproape chiar lângă căuș, pufăiau vârtos fum de tutun, încât acesta le umplea mereu nările.
Stubb fu izbit de o ploaie de strigăte și anateme din încăperea căpitanului de la pupă; și, privind într-acolo, văzu o față aprinsă scoasă de după ușa ținută întredeschisă dinăuntru. Era chinuitul chirurg, care, după ce protestase în zadar împotriva celor ce se făceau în ziua aceea, se retrăsese în încăperea căpitanului — cabinet îi spunea el — ca să scape de molimă; dar tot nu se putea stăpâni să nu-și strige din când în când rugămințile și indignările.
Văzând toate acestea, Stubb găsi bune temeiuri pentru planul său și, întorcându-se spre omul din Guernsey, stătu puțin de vorbă cu el; iar în timpul discuției secundul străinei își arătă scârba față de căpitanul său, un neștiutor încrezut care-i băgase pe toți într-o asemenea încurcătură împuțită și păguboasă. Descosându-l cu grijă, Stubb mai pricepu că omul din Guernsey n-avea nici cea mai mică bănuială despre ambra cenușie. De aceea tăcu în această privință, dar în rest fu cu el foarte deschis, vorbindu-i în chip de taină; așa că cei doi alcătuiră repede un mic plan ca să-l păcălească și să-l ia peste picior pe căpitan, fără ca acestuia să-i treacă prin minte să se îndoiască de sinceritatea lor. După micul lor plan, omul din Guernsey, sub acoperirea slujbei de tălmaci, avea să-i spună căpitanului ce-i plăcea, dar ca venind de la Stubb; iar Stubb avea să îndruge orice prostie îi trecea prin cap în timpul întrevederii.
Între timp, victima lor sortită apăru din cabină. Era un om mic și oacheș, dar cu o înfățișare cam delicată pentru un căpitan de mare; avea, totuși, favoriți și mustață mari și purta o vestă roșie de catifea de bumbac, cu pecețile ceasului la șold. Stubb îi fu prezentat acum politicos de omul din Guernsey, care luă îndată, ostentativ, înfățișarea unuia ce tălmăcește între ei.
— Ce să-i spun mai întâi? întrebă el.
— Păi, spuse Stubb, uitându-se la vesta de catifea, la ceas și la peceți, poți începe prin a-i spune că mie mi se pare cam copilăros, deși nu pretind că sunt judecător în asemenea lucruri.
— Spune, Monsieur, zise în franceză omul din Guernsey, întorcându-se spre căpitanul său, că abia ieri corabia lui a vorbit cu o navă al cărei căpitan și primul secund, împreună cu șase marinari, muriseră cu toții de niște friguri luate de la o balenă împuțită pe care o aduseseră alături.
La acestea, căpitanul tresări și dori cu nerăbdare să afle mai mult.
— Acum ce? îl întrebă omul din Guernsey pe Stubb.
— Păi, dacă o ia așa de ușor, spune-i că acum l-am privit cu grijă și sunt cât se poate de sigur că nu-i mai potrivit să comande o balenieră decât o maimuță de St. Jago. De fapt, spune-i din partea mea că e un babuin.
— Jură și declară, Monsieur, că cealaltă balenă, cea uscată, e cu mult mai ucigătoare decât cea împuțită; într-un cuvânt, Monsieur, ne imploră, dacă ținem la viețile noastre, să ne desprindem de peștii aceștia.
Îndată căpitanul alergă spre proră și, cu glas tare, îi porunci echipajului să înceteze ridicarea palancurilor de tranșare și să dezlege numaidecât odgoanele și lanțurile care țineau balenele de corabie.
— Acum ce? întrebă omul din Guernsey, când căpitanul se întoarse la ei.
— Păi, să mă gândesc; da, acum poți să-i spui că — că — de fapt, spune-i că l-am tras pe sfoară; și, adăugă pentru sine, poate și pe altcineva.
— Spune, Monsieur, că e foarte fericit să ne fi fost de vreun folos.
Auzind acestea, căpitanul declară că ei erau cei recunoscători — adică el și secundul — și încheie invitându-l pe Stubb jos, în cabină, să bea o sticlă de Bordeaux.
— Vrea să bei cu el un pahar de vin, spuse tălmaciul.
— Mulțumește-i din toată inima; dar spune-i că e împotriva principiilor mele să beau cu omul pe care l-am tras pe sfoară. De fapt, spune-i că trebuie să plec.
— Spune, Monsieur, că principiile lui nu-i îngăduie să bea; dar, dacă Monsieur vrea să mai trăiască o zi ca să poată bea, atunci ar face bine să coboare toate cele patru bărci și să tragă corabia departe de balenele acestea, fiindcă e un calm atât de mare, încât ele n-or să plutească departe singure.
Între timp, Stubb trecuse peste bord și, urcând în barcă, îi strigă omului din Guernsey că, având în barcă o parâmă lungă de remorcare, avea să facă tot ce putea ca să-i ajute, trăgând de lângă bord balena mai ușoară dintre cele două. Așadar, în vreme ce bărcile francezului remorcau corabia într-o parte, Stubb își remorca binevoitor balena în cealaltă, filând ostentativ o parâmă de remorcare cum nu se poate mai lungă.
Curând se stârni o briză; Stubb se prefăcu că dezleagă balena; ridicându-și bărcile, francezul se depărtă repede, în vreme ce „Pequod” se strecură între el și balena lui Stubb. Atunci Stubb vâsli îndată spre trupul plutitor și, strigând către „Pequod” ca să-și vestească intențiile, începu pe loc să culeagă roadele vicleșugului său nelegiuit. Apucând cazmaua ascuțită din barcă, începu să sape în trup, puțin în spatele înotătoarei laterale. Aproape ai fi zis că săpa acolo, în mare, o pivniță; iar când, în cele din urmă, cazmaua îi lovi coastele descărnate, era ca și cum ar fi dezgropat țigle și olărie romană din huma grasă a Angliei. Toți oamenii din barca lui erau foarte ațâțați, ajutându-și cu râvnă căpetenia și părând la fel de nerăbdători ca niște căutători de aur.
Și tot timpul, nenumărate păsări se aruncau în apă, se afundau, țipau, răcneau și se băteau în jurul lor. Stubb începea să pară dezamăgit, mai ales că îngrozitorul buchet se întețea, când, deodată, chiar din inima acelei molime, se strecură un fir slab de parfum, care curgea prin șuvoiul mirosurilor rele fără să fie înghițit de ele, așa cum un râu se varsă în altul și curge apoi alături de el, fără să se amestece deloc cu el o vreme.
— Am găsit, am găsit! strigă Stubb încântat, lovind ceva în ținuturile subpământene. O pungă! O pungă!
Lăsând cazmaua, își vârî amândouă mâinile înăuntru și scoase pumni întregi din ceva care semăna cu săpun de Windsor bine copt, ori cu brânză veche, grasă și pestriță; foarte unsuros și totodată plăcut mirositor. Puteai face ușor în el o adâncitură cu degetul mare; culoarea lui e între galben și cenușiu. Și aceasta, buni prieteni, este ambra cenușie, pentru care orice spițer dă o guinee de aur pe uncie. Se scoaseră vreo șase pumni; dar mai mult se pierdu fără voie în mare, și poate s-ar fi putut strânge și mai mult dacă nerăbdătorul Ahab nu i-ar fi poruncit cu glas tare lui Stubb să înceteze și să vină la bord, altminteri corabia avea să-și ia rămas-bun de la ei.